"Gândirea şi spiritualitatea lui Luther erau complet centrate pe Cristos"

De Andrea Tornielli

"Gândirea lui Luther, întreaga sa spiritualitate era complet cristocentrică: «Ceea ce promovează cauza lui Cristos» era pentru Luther criteriul hermeneutic decisiv în interpretarea Sfintei Scripturi". Aşa a spus papa Ratzinger, vineri, 23 septembrie 2011, întâlnindu-i pe reprezentanţii Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania în fostul convent al augustinienilor din Erfurt. În locul în care Luther a studiat teologie şi a celebrat prima sa Liturghie.

"Ceea ce nu-i dădea pace - a spus Benedict al XVI-lea - era problema despre Dumnezeu, care a fost pasiunea profundă şi motivaţia vieţii sale şi a întregului său drum. «Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?»: această întrebare îi pătrundea în inimă şi stătea în spatele oricărei cercetări teologice a lui şi al oricărei lupte interioare. Pentru el teologia nu era o chestiune academică, ci o luptă interioară cu el însuşi şi asta, apoi, era o luptă cu privire la Dumnezeu şi cu Dumnezeu".

"«Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?». Faptul că această întrebare - continua papa Ratzinger - a fost forţa motrice a întregului său drum mă uimeşte mereu din nou. De fapt, cine se mai preocupă astăzi de aceasta, chiar şi printre creştini? Cea mai mare parte a oamenilor, chiar şi a creştinilor, astăzi consideră sigur că Dumnezeu, în ultimă analiză, nu se interesează de păcatele noastre şi de virtuţile noastre. El ştie, întocmai, că toţi suntem numai carne. Dacă astăzi se mai crede încă într-o lume de dincolo şi într-o judecată a lui Dumnezeu, atunci aproape toţi presupunem în practică faptul că Dumnezeu trebuie să fie generos şi, la sfârşit, în milostivirea sa, va ignora micile noastre lipsuri. Chestiunea nu ne mai preocupă".

"Dar sunt într-adevăr aşa de mici lipsurile noastre? - se întreba Benedict -. Oare nu este devastată lumea din cauza corupţiei celor mari, dar şi a celor mici, care se gândesc numai la propriul interes? Oare nu este devastată din cauza puterii drogurilor care trăieşte, pe de o parte, din dorinţa de viaţă şi de bani şi, pe de altă parte, din aviditatea de plăcere a persoanelor dedicate lor? Oare nu este ameninţată de dispoziţia crescândă la violenţă care, nu rar, se maschează cu aparenţa religiozităţii? Foamea şi sărăcia ar putea să devasteze până acolo întregi părţi din lume dacă în noi iubirea lui Dumnezeu şi, pornind de la el, iubirea faţă de aproapele, faţă de creaturile lui Dumnezeu, oamenii, ar fi mai vie? Întrebările în acest sens ar putea continua".

"Nu - adăuga pontiful -, răul nu este o bagatelă. El n-ar putea să fie aşa de puternic dacă noi l-am pune cu adevărat pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre. Întrebarea: Care este poziţia lui Dumnezeu faţă de mine, cum mă aflu eu în faţa lui Dumnezeu? - această întrebare tulburătoare a lui Martin Luther trebuie să devină din nou, şi desigur în formă nouă, şi întrebarea noastră. Cred că acesta este primul apel pe care ar trebui să-l simţim în întâlnirea cu Martin Luther".

"Dumnezeu, unicul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, este ceva diferit de o ipoteză filozofică despre originea cosmosului. Acest Dumnezeu are un chip şi ne-a vorbit. În omul Isus Cristos a devenit unul dintre noi - în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Gândirea lui Luther, întreaga sa spiritualitate era complet cristocentrică: «Ceea ce promovează cauza lui Cristos» era pentru Luther criteriul hermeneutic decisiv în interpretarea Sfintei Scripturi. Însă asta presupune ca Isus Cristos să fie centrul spiritualităţii noastre şi ca iubirea faţă de el, trăirea împreună cu el să orienteze viaţa noastră".

Benedict al XVI-lea trecea apoi să reflecteze asupra a tot ceea ce are de-a face cu ecumenismul. "Toate acestea sunt oare numai o tentativă de a eluda cu atâtea cuvinte problemele urgente în care aşteptăm progrese practice, rezultate concrete? În această privinţă răspund: cel mai necesar lucru pentru ecumenism este înainte de toate ca, sub presiunea secularizării, să nu pierdem aproape fără să ne dăm seama marile lucruri pe care le avem în comun, care în sine ne fac creştini şi care ne-au rămas ca dar şi misiune".

Aceasta a fost, explica papa Ratzinger, "eroarea perioadei confesionale", faptul de a fi văzut "mai mult numai ceea ce separă şi de a nu fi perceput în mod existenţial ceea ce avem în comun în marile directive ale Sfintei Scripturi şi în mărturisirile de credinţă din creştinismul antic. Acesta este marele progres ecumenic din ultimele decenii: că ne-am dat seama de această comuniune şi, rugându-ne şi cântând împreună, în angajarea comună pentru ethosul creştin în faţa lumii, în mărturia comună adusă Dumnezeului lui Isus Cristos în această lume, recunoaştem această comuniune ca fundamentul nostru nepieritor".

Benedict încheia discursul său subliniind două aspecte care pun în pericol această comuniune. Înainte de toate răspândirea unui creştinism "cu un imens dinamism misionar, uneori preocupant în formele sale", un creştinism "cu densitate instituţională scăzută, cu puţin bagaj raţional şi cu atât mai puţin bagaj dogmatic şi chiar cu puţină stabilitate". "Acest fenomen mondial - care îmi este încontinuu descris de episcopii din toată lumea - ne pune pe toţi în faţa întrebării: ce are să ne spună nouă pozitiv sau negativ această nouă formă de creştinism? În orice caz, ne pune din nou în faţa întrebării despre ce este ceea ce rămâne mereu valabil şi ce poate sau trebuie să fie schimbat, în faţa problemei cu privire la alegerea noastră fundamentală în credinţă".

Al doilea aspect problematic citat de papa Ratzinger era provocarea secularizării. "Absenţa lui Dumnezeu în societatea noastră devine mai apăsătoare, istoria revelaţiei sale, despre care ne vorbeşte Scriptura, pare situată într-un trecut care se îndepărtează tot mai mult. Trebuie oare să cedăm în faţa presiunii secularizării, să devenim moderni printr-o diluare a credinţei? Desigur, credinţa trebuie să fie regândită şi mai ales retrăit astăzi în mod nou pentru a deveni un lucru care aparţine prezentului. Dar nu diluarea credinţei ajută, ci numai trăirea ei în întregime în ziua noastră de astăzi. Aceasta este o misiune ecumenică centrală. În asta ar trebui să ne ajutăm reciproc: să credem în mod mai profund şi mai viu. Nu tacticile ne vor salva, nu tacticile vor salva creştinismul, ci o credinţă regândită şi retrăită în mod nou, prin care Cristos, şi cu el Dumnezeul cel viu, să intre în această lume a noastră".

"După cum martirii din epoca nazistă ne-au condus pe unii spre alţii şi au trezit prima mare deschidere ecumenică - a încheiat Benedict -, tot aşa şi astăzi credinţa, trăită pornind de la adâncul fiinţei noastre, într-o lume secularizată, este forţa ecumenică mai puternică ce ne reuneşte, conducându-ne spre unitate în unicul Domn".

(După Vatican Insider, 27 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.