ITRC: Omilia la deschiderea anului universitar şi seminarial a PS Aurel Percă

Celebrăm sfânta Liturghie în memoria sfintei Tereza a Pruncului Isus şi în această zi, în mod tradiţional, obişnuim să inaugurăm şi noul an academic în Seminarul nostru şi în Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza".

Celebrând acest moment semnificativ pentru Seminarul nostru şi pentru tinerii care urmează cursurile Facultăţii de Teologie, aş dori să supun atenţiei voastre câteva gânduri pornind de la celebrarea liturgică de astăzi, care să vă stimuleze în urmarea căii voastre în noul academic.

Primul gând îl propun pornind de la prima lectură pe care am ascultat-o. El ne sugerează câteva atitudini cu care suntem chemaţi să începem noul an universitar.

Am ascultat o pagină extraordinară din Qohelet, un om înţelept şi provocator din Vechiul Testament. Acest personaj Qohelet spune că în viaţă există diferite momente, pentru orice lucru este un timp propriu: există un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri, un timp pentru a ne bucura şi un timp pentru a ne întrista, un timp pentru vacanţă, pentru odihnă, pentru joacă, dar există şi un timp pentru studiu, pentru căutare, pentru angajare. Timpul vacanţei s-a terminat, începem timpul pregătirii pentru idealul ales.

Timpul pregătirii la Seminar şi la Facultatea de teologie este un timp al angajării, un timp foarte important, pentru că este finalizat în principal pentru creşterea în vocaţia la sfânta Preoţie şi în idealul vieţii.

A creşte în vocaţie şi idealul vieţii înseamnă a te realiza pe tine însuţi, în conştiinţa demnităţii imense care sălăşluieşte în fiecare dintre noi.

Psalmul 8 aminteşte că omul este punctul culminant al creaţiei; el nu există din întâmplare, dar a ieşit din mâinile lui Dumnezeu şi este făcut cu puţin mai mic decât îngerii. Orice persoană este iubită de Dumnezeu şi Dumnezeu doreşte ca orice persoană să urmeze această dorinţă de nesuprimat de fericire, care este prezentă în inima fiecăruia. În această privinţă, este importantă calea pe care ne-o trasează evanghelia proclamată astăzi: pentru a fi pe deplin realizaţi şi fericiţi, trebuie să ne străduim să fim asemenea copiilor, care ştiu că primesc totul de la Dumnezeu, din iubire, şi că tot iubirea este aceea care trebuie să se arate în toate faptele noastre. Calea fericirii este calea iubirii, a libertăţii, a frumuseţii.

Chipul minunat al sfintei Tereza a Pruncului Isus, pe care o comemorăm astăzi, este o invitaţie să descoperim calea iubirii: să iubim tot ceea ce facem pentru formarea şi creşterea noastră umană, spirituală, şi pentru seminarişti, adaug, pentru plăsmuirea viitorului preot.

Timpul studiilor, timpul seminarului, al universităţii, este timpul creşterii: creştem în umanitate şi vocaţie dacă ne lărgim şi ne aprofundăm cunoştinţele, dacă ne însuşim noţiunile care ne îmbogăţesc mintea, care lărgesc orizontul nostru, dar mai ales ne plăsmuiesc ca adevăraţi oameni şi preoţi după Inima lui Isus.

În programul de formare pe care îl inaugurăm astăzi să privim la sfânta Tereza de Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe, care a trăit în această lume numai 24 de ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ducând o viaţă foarte simplă şi ascunsă, dar care, după moartea şi publicarea scrierilor sale, a devenit o sfântă dintre cele mai cunoscute şi iubite. O tânără care a murit la vârsta de 24 de ani şi care devine după nici 50 de ani model al întregii Biserici. Am putea spune, o viaţă şi o vocaţie pe deplin realizate!

Ceea ce vrem să realizăm şi noi! Ea să inspire intenţiile, alegerile şi drumul vostru în acest nou an universitar pe care îl inaugurăm tocmai în sărbătoarea ei.

"Mica" Tereza nu a încetat niciodată să ajute sufletele cele mai simple, pe cei mici, pe săraci şi suferinzi care se roagă ei, dar a iluminat întreaga Biserică cu doctrina ei spirituală profundă, până la punctul că Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în anul 1997, a voit să-i dea titlul de Doctor al Bisericii, declarând-o "expertă în ştiinţa iubirii", adăugând titlul de doctor la cel de Patroană a Misiunilor, ce i-a fost atribuit de Papa Pius al XI-lea în anul 1927.

Cât de des ne arată Isus că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre, nici căile sale nu sunt căile noastre. Gândurile noastre vin din orgoliu, cele ale lui Dumnezeu din smerenie; căile noastre sunt în întregime un efort pentru a deveni mari, cele ale lui Dumnezeu se parcurg pentru a deveni mici. Este exact aşa cum de multe ori, pentru a merge spre nord trebuie să luăm direcţia sudului, la fel pentru a merge pe căile lui Dumnezeu trebuie să luăm direcţia opusă faţă de cea spre care ne împinge orgoliul nostru.

Tereza avea mari ambiţii, mari aspiraţii: voia să fie contemplativă şi activă, apostol, doctor, misionar şi martir, şi scrie că doar martiriul i se părea prea puţin şi le dorea pe toate... Mântuitorul a făcut-o să înţeleagă, că există doar un singur drum pentru a-i fi plăcută: să se facă smerită şi mică, să-l iubească pe Domnul cu toată simplitatea, încrederea şi abandonarea unui copil faţă de tatăl de care se ştie iubită. "Nu merg în căutarea lucrurilor mari, superioare puterilor mele. Eu sunt senină şi liniştită ca un copil în braţele mamei sale".

Astfel, această tânără sfântă a trezit în Biserică spiritul cel mai curat evanghelic amintind un adevăr esenţial: înainte de a da ceva lui Dumnezeu este necesar să primeţti. Noi avem tendinţa de a ne uita totdeauna numai la ceea dăm; Tereza a înţeles că Dumnezeu este iubire mereu gata să dea şi că noi primim totul de la el. Cine vrea să pună propria generozitate înainte de milostivire, înainte de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, este un om mândru; cine primeşte ceea ce Dumnezeu îi dă cu simplitatea unui copil ajunge la sfinţenie: este mulţumit să ştie că nu ştie să facă nimic şi primeşte totul de la Dumnezeu. Este o atitudine spirituală care este şi un dar al lui Dumnezeu. Tereza a făcut din sine o jertfă eroică şi a trăit chiar în timpul bolii şi a încercării cu energia şi forţa unui gigant; puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciune şi ea s-a abandonat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. A reuşit astfel să transforme crucea în iubire, o cruce grea, încât ea însăşi va spune la sfârşitul vieţii sale că nu credea că ar fi fost posibil să sufere atâta.

Sfânta Tereza este o adevărată expertă în scientia amoris: acea ştiinţă, care vede strălucind în iubire întreg adevărul credinţei, şi pe care Tereza o exprimă în principal în povestirea vieţii sale, publicată un an după moartea ei, sub titlul Istoria unui suflet.

"Istoria unui suflet" este o minunată istorie de iubire, este un adevărat comentariu al evangheliei trăită din plin. "Istoria unui suflet", povestită cu atâta simplitate, autenticitate şi limpezime, aşa încât cititorul rămâne de fascinat de sinceritatea cu care vorbeşte Tereza.

Dar care este acea Iubire care a umplut în întregime viaţa Terezei, începând din copilărie până la moarte?

Dragi seminarişti, dragi studenţi, această iubire are o Faţă, are un Nume, este Isus! Sfânta vorbeşte încontinuu de Isus. Actul de iubire, exprimat chiar şi în momentul ultim al vieţii, era ca o respiraţie continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii sale. Simplele cuvinte, "Isuse, eu te iubesc" sunt mereu în centrul scrierilor sale. Actul de iubire faţă de Isus o cufundă în Preasfânta Treime. Ea scrie: "Ah, tu o ştii, Isuse, eu te iubesc, Duhul Sfânt să mă înflăcăreze mai mult cu focul său şi, iubindu-te, eu să fiu mai mult iubită de Tatăl!"

Tereza este una dintre "cei mici" din evanghelie care se lasă conduşi de Dumnezeu în profunzimea misterului. O călăuză pentru toţi, mai ales pentru cei care, în poporul lui Dumnezeu, îndeplinesc ministerul de teolog şi de învăţător al oamenilor. Cu umilinţă şi caritate, credinţă şi speranţă, Tereza intră încontinuu în inima Sfintei Scripturi care cuprinde misterul lui Cristos. Şi o asemenea lectură a Bibliei, susţinută de ştiinţa iubirii, nu se opune ştiinţei academice, dimpotrivă o stimulează şi o face rodnică. Ştiinţa sfinţilor, într-adevăr, despre care ea însăşi vorbeşte în ultima pagină a Istoriei unui suflet, este ştiinţa cea mai înaltă "toţi sfinţii au înţeles-o şi, într-un chip special, poate cei care au umplut universul cu iradierea ştiinţei evanghelice.

Oare nu din rugăciune sfinţii Paul, Augustin, Ioan al Crucii, Toma de Aquino, Francisc, Dominic şi alţi atâtea iluştrii prieteni ai lui Dumnezeu au scos această ştiinţă divină care fascinează geniile cele mai mari? Inseparabil de evanghelie, Euharistia este pentru Tereza sacramentul iubirii divine care se înjoseşte până la extrem pentru a ne înălţa până la el. În ultima ei scrisoare, despre o imagine care îl reprezintă pe Pruncul Isus în Ostia consacrată, sfânta scrie aceste cuvinte simple: "Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut atât de mic!... Eu îl iubesc! Într-adevăr, el nu este decât Iubire şi Milă!"

În evanghelie, Tereza descoperă mai ales milostivirea lui Isus până la punctul de a afirma: "Mie mi-a dăruit milostivirea infinită, prin ea contemplu şi ador cele mai înalte perfecţiuni divine... Atunci totul mi se pare iradiind de iubire, dreptatea însăşi mi se pare învăluită în iubire!"

La fel se exprimă Tereza şi în ultimele rânduri ale Istoriei unui suflet: "Imediat ce arunc o privire asupra sfintei evanghelii, imediat respir parfumurile vieţii lui Isus şi ştiu unde să alerg... Nu pe primul loc, ci mă aşez pe ultimul...Da, îl simt, chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele care se pot săvârşi, aş merge, cu inima sfâşiată de pocăinţă, să mă arunc în braţele lui Isus, pentru că ştiu cât de mult îl iubeşte pe fiul risipitor care se întoarce la el".

"Încredere şi Iubire" sunt aşadar punctul final al povestirii vieţii sale, două cuvinte care sunt ca două faruri care au luminat tot drumul ei de sfinţenie, pentru a-i putea călăuzi şi pe alţii pe aceeaşi "cale mică de încredere şi de iubire" a copilăriei spirituale.

Încredere ca aceea a unui copil care se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu, inseparabilă de angajarea puternică, radicală a iubirii adevărate, care este dăruire totală de sine, pentru totdeauna, aşa cum spune Tereza contemplând-o pe Maria: "A iubi înseamnă a dărui totul, a te dărui pe tine însuţi". Astfel Tereza ne indică nouă tuturor că viaţa creştină constă în a trăi din plin harul Botezului în dăruirea totală de sine iubirii Tatălui, pentru a trăi ca Isus Cristos, în focul Duhului Sfânt, Iubirea însăşi pentru alţii.

Şi un ultim aspect al spiritualităţii sfintei Tereza: cu această trăire spirituală intensă, la un moment dat ea se întreabă: ce trebuie să fiu eu în Biserică?

Ea citeşte în Sfânta Scriptură o pagină minunată, din prima Scrisoare către Corinteni, capitolul 12, urmat de renumitul capitol 13, imnul carităţii; capitolul 12 vorbeşte despre carisme, Biserica, care este trupul Domnului; în trup sunt diferite mădulare, la fel în Biserică sunt profeţi, doctori, apostoli, fiecare cu misiunea sa. Care este misiunea mea?, se întrebă cu nelinişte Tereza. La un anumit punct spune: "dacă Biserica are un trup, atunci ea trebuie să aibă şi o inimă şi eu am înţeles că Biserica are o inimă care este plină de iubire. Atunci am înţeles că locul meu în Biserică este a fi în inima Bisericii".

Dragi seminarişti, iată un lucru foarte important pe care trebuie să-l înţelegeţi şi voi: locul vostru, acum ca seminarişti şi mai târziu ca preoţi, este să fiţi în inima Bisericii focare de iubire; să ardeţi de iubire pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru vocaţia voastră !

Sfântul Părinte Papa Francisc, adresându-se seminariştilor, a amintit care sunt cei patru piloni ai formării sacerdotale: formarea spirituală, formarea academică, formarea comunitară şi formarea apostolică. În toate aceste dimensiuni ale formării trebuie să investiţi multă Iubire. Ideal este - spune Papa - "ca să terminăm ziua obosiţi pentru lucrurile pe care le-am făcut cu iubire pasionată pentru viitorul Preoţiei noastre. Şi pentru a dormi bine nu trebuie să luăm pastile sau somnifere".

Chemarea pentru a-l urma pe Mântuitorul pe calea Ppreoţiei este pentru noi toţi înainte de toate o chemare la iubire, pentru o viaţă sub semnul iubirii; iubire nemeritată, pe care Dumnezeu în mod gratuit ne-o dăruieşte, iubire pe care suntem chemaţi să ne-o însuşim pentru a o face mai târziu prezentă în Biserică şi în lume.

Chemat de Dumnezeu şi făcut de el părtaş la misiunea de a vesti evanghelia, preotul este înainte de toate un om al lui Dumnezeu, un discipol îndrăgostit de Maestrul său, care continuă să urmeze cu fidelitate şi angajare, fără a se separa vreodată de el şi fără a pierde contactul cu iubirea lui Dumnezeu în viaţa sa; de aceea, aşa cum spunea Papa Francisc, "nu trebuie să pierdem memoria primei iubiri", pentru că memoria "este atât de importantă pentru a ne aminti de harul primit", adică de harul vocaţiei.

Este important, dragi seminarişti să ţineţi vie amintirea momentului când aţi primit chemarea - poate cu ani în urmă - şi de fiecare dată când l-aţi simţit pe Dumnezeu aproape şi prezent în viaţa noastră, atât în bucurie cât şi în încercări. Este vorba de momente concrete, de momente trăite în viaţa voastră. Este iubirea lui Dumnezeu care v-a chemat şi - tot din iubire, vreau să cred - şi aţi răspuns cu iubire, pornind pe drumul Preoţiei şi a formării preoţeşti. Nu avem nimic mai preţios decât această iubire pe care voi vă pregătiţi să o dăruiţi la vremea potrivită Bisericii şi lumii cu un adevărat zel evanghelizator.

Dragi seminarişti, dragi studenţi,

Încredinţăm Domnului noul an academic şi seminarial şi continuăm să ne încredem în mijlocirea puternică a Preacuratei Fecioare Maria, Scaunul Divinei Înţelepciuni, precum şi în mijlocirea sfintei Tereza a Pruncului Isus, ca să devenim focare de iubire în Inima Bisericii. Amin.

PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi

lecturi: 15.