CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN GEORGIA ŞI AZERBAIDJAN

(30 septembrie - 2 octombrie 2016)

Întâlnire interreligioasă cu şeicul musulmanilor din Caucaz şi cu reprezentanţii celorlalte comunităţi religioase din ţară

Moscheea "Heydar Aliyev" - Baku

Duminică, 2 octombrie 2016

A ne afla împreună aici este o binecuvântare. Doresc să-i mulţumesc preşedintelui Consiliului Musulmanilor din Caucaz, care cu obişnuita sa amabilitate ne găzduieşte, şi conducătorilor religioşi locali ai Bisericii ortodoxe ruse şi ai comunităţilor ebraice. Este un mare semn a ne întâlni în prietenie fraternă în acest loc de rugăciune, un semn care manifestă acea armonie pe care religiile împreună pot s-o construiască, pornind de la raporturile personale şi de la buna voinţă a responsabililor. Aici sunt o dovadă, de exemplu, ajutorul concret pe care preşedintele Consiliului Musulmanilor l-a garantat în mai mult ocazii comunităţii catolice şi sfaturile înţelepte pe care, în spirit de familie, le împărtăşeşte cu ea; trebuie subliniate şi legătura frumoasă care-i uneşte pe catolici cu comunitatea ortodoxă, într-o fraternitate concretă şi într-un afect zilnic care sunt un exemplu pentru toţi, şi prietenia cordială cu comunitatea ebraică.

De această înţelegere beneficiază Azerbaidjanul, care se distinge prin primire şi ospitalitate, daruri pe care le-am putut experimenta în această zi memorabilă, pentru care sunt foarte recunoscător. Aici se doreşte să se păstreze marele patrimoniu al religiilor şi în acelaşi timp se caută o deschidere mai mare şi rodnică: şi catolicismul, de exemplu, are loc şi armonie între alte religii cu mult mai numeroase, semn concret care arată că nu contrapoziţia, ci colaborarea ajută la construirea de societăţi mai bune şi paşnice. Întâlnirea noastră împreună este în continuitate şi cu numeroasele întâlniri care se desfăşoară la Baku pentru a promova dialogul şi multiculturalitatea. Deschizând porţile pentru primire şi pentru integrare, se deschid porţile inimilor fiecăruia şi porţile speranţei pentru toţi. Am încredere că această ţară, "poartă între Orient şi Occident" (Ioan Paul al II-lea, Discurs la ceremonia de bun-venit, Baku, 22 mai 2002: Insegnamenti XXV/1 [2002], 838), cultivă mereu vocaţia sa de deschidere şi întâlnire, condiţii indispensabile pentru a construi punţi solide de pace şi un viitor demn de om.

Fraternitatea şi împărtăşirea pe care dorim să le mărim nu vor fi apreciate de cel care vrea să menţioneze diviziuni, să reaprindă tensiuni şi să scoată câştiguri din contrapoziţii şi contraste; însă sunt invocate şi aşteptate de cel care doreşte binele comun şi mai ales plăcute lui Dumnezeu, Compătimitor şi Milostiv, care vrea fiii şi fiicele din unica familie umană mai uniţi între ei şi mereu în dialog. Un mare poet, fiu al acestei ţări, a scris: "Dacă eşti uman, amestecă-te cu umanii, pentru că oamenii se simt bine între ei" (Nizami Ganjavi, Cartea lui Alexandru, I, Despre propria stare şi trecerea timpului). Deschiderea spre alţii nu sărăceşte, ci îmbogăţeşte, pentru că ajută să fim mai umani: să ne recunoaştem parte activă a unui ansamblu mai mare şi să interpretăm viaţa ca un dar pentru alţii; să vedem ca ţintă nu propriile interese, ci binele umanităţii; să acţionăm fără idealisme şi fără intervenţionisme, fără a realiza interferenţe dăunătoare şi acţiuni forţate, ci respectând mereu dinamicele istorice, culturile şi tradiţiile religioase.

Tocmai religiile au o mare misiune: să-i însoţească pe oameni în căutarea sensului vieţii, ajutându-i să înţeleagă că limitatele capacităţi ale fiinţei umane şi bunurile din această lume nu trebuie să devină niciodată nişte absoluturi. A mai scris Nizami: "Nu te stabili solid pe forţele tale, până când nu vei găsi locuinţă în cer! Roadele lumii nu sunt veşnice, nu adora ceea ce piere!" (Leyl? şi Majn?n, Moartea lui Majn?n pe mormântul lui Leyl?). Religiile sunt chemate să ne facă să înţelegem că centrul omului este în afara sa, că suntem îndreptaţi spre Înălţimea infinită şi spre celălalt care ne este aproape. Acolo este chemată să se îndrepte viaţa, spre iubirea cea mai înaltă şi în acelaşi timp cea mai concretă: ea nu poate decât să stea în vârful oricărei aspiraţii autentic religioase; pentru că - mai spune poetul - "iubirea este aceea care niciodată nu se schimbă, iubirea este aceea care nu are sfârşit" (ibid., Disperarea lui Majn?n).

Aşadar religia este o necesitate pentru om, pentru a realiza scopul său, o busolă pentru a-l orienta spre bine şi a-l îndepărta de rău, care stă mereu la pândă la poarta inimii sale (cf. Gen 4,7). În acest sens religiile au o misiune educativă: să ajute ca să scoată din om ceea ce are mai bun în el. Şi noi, fiind călăuze, avem o mare responsabilitate, pentru a oferi răspunsuri autentice la căutarea omului, astăzi adesea rătăcit în paradoxurile învolburate ale timpului nostru. De fapt, vedem cum în zilele noastre, pe de o parte se năpusteşte nihilismul celui care nu mai crede în nimic decât în propriile interese, avantaje şi profituri, al celui care aruncă viaţa adaptându-se la zicala "dacă Dumnezeu nu există totul este permis" (cf. F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, XI, 4.8.9); pe de altă parte, se evidenţiază tot mai mult reacţiile rigide şi fundamentaliste ale celui care, cu violenţa cuvântului şi a gesturilor, vrea să impună atitudini extreme şi radicalizate, cele mai distante de Dumnezeul cel viu.

Dimpotrivă, religiile, ajutând să se discearnă binele şi să fie pus în practică prin fapte, prin rugăciune şi prin truda muncii interioare, sunt chemate să edifice cultura întâlnirii şi a păcii, formată din răbdare, înţelegere, paşi umili şi concreţi. Aşa se slujeşte societatea umană. Ea, la rândul său, este ţinută mereu să învingă tentaţia de a se folosi de factorul religios: religiile nu trebuie să fie niciodată instrumentalizate şi niciodată nu pot să dea aportul pentru a sprijini conflicte şi contrapoziţii.

În schimb este rodnică o legătură virtuoasă între societate şi religii, o alianţă respectuoasă care trebuie construită şi păstrată, şi pe care aş vrea s-o simbolizez cu o imagine îndrăgită de această ţară. Mă refer la preţioasele vitralii artistice prezente de secole în aceste ţinuturi, făcute numai din lemn şi sticlă colorată (Shebeke). În producerea lor artizanală există o particularitate unică: nu se folosesc lipiciuri nici cuie, ci se ţin împreună lemnul şi sticla îmbinându-le între ele cu o muncă lungă şi îngrijită. Astfel lemnul sprijină sticla şi sticla face să intre lumina. În acelaşi mod este misiunea fiecărei societăţi civile să susţină religia, care permite intrarea unei lumini indispensabile pentru a trăi: pentru aceasta este necesar să li se garanteze o libertate efectivă şi autentică. Aşadar nu trebuie folosite "lipiciurile" artificiale care constrâng pe om să creadă, impunându-i un crez determinat şi privându-l de libertatea de alegere; nu trebuie să intre în religii nici "cuiele" externe ale intereselor lumeşti, ale dorinţelor de putere şi de bani. Pentru că Dumnezeu nu poate să fie invocat pentru interese de parte şi pentru scopuri egoiste, nu poate justifica nicio formă de fundamentalism, imperialism sau colonialism. Încă o dată, din acest loc aşa de semnificativ, se înalţă strigătul din inimă: să nu mai fie niciodată violenţă în numele lui Dumnezeu! Numele său sfânt să fie adorat, nu profanat şi comercializat de urile şi de contrapoziţiile umane.

În schimb să onorăm milostivirea divină grijulie faţă de noi cu rugăciunea asiduă şi cu dialogul concret, "condiţie necesară pentru pacea în lume, datorie pentru creştini, ca şi pentru celelalte comunităţi religioase" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 250). Rugăciunea şi dialogul sunt profund corelate între ele: provin din deschiderea inimii şi sunt îndreptate spre binele altuia, aşadar se îmbogăţesc şi se întăresc reciproc. Biserica catolică, în continuitate cu Conciliul al II-lea din Vatican, cu convingere "îndeamnă pe fiii săi ca, în mod prudent ?i caritabil, prin dialog ?i colaborare cu cei de alte religii, dând mărturie de credin?ă ?i de via?ă cre?tină, să recunoască, să păstreze ?i să promoveze bunurile spirituale ?i morale precum ?i valorile socio-culturale aflate la ace?tia" (Declaraţia Nostra aetate, 2). Niciun "sincretism conciliant", nu "o deschidere diplomatică, ce spune da la toate pentru a evita problemele" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 251), ci a dialoga cu alţii şi a ne ruga pentru toţi: acestea sunt mijloacele noastre pentru a transforma suliţele în seceri (cf. Is 2,4), pentru a face să răsară iubirea acolo unde este ură şi iertarea acolo unde este ofensă, pentru a nu înceta să implorăm şi să parcurgem căi de pace.

O pace adevărată, întemeiată pe respectul reciproc, pe întâlnire şi pe împărtăşire, pe voinţa de a merge dincolo de prejudecăţile şi greşelile din trecut, pe renunţarea la duplicităţi şi la interesele de parte; o pace durabilă, însufleţită de curajul de a depăşi barierele, de a şterge sărăciile şi nedreptăţile, de a denunţa şi a opri proliferarea armelor şi a câştigurilor nedrepte făcute pe pielea altora. Glasul prea multului sânge strigă către Dumnezeu din solul pământului, casa noastră comună (cf. Gen 4,10). Acum suntem interpelaţi să dăm un răspuns care nu mai poate fi amânat, să construim împreună un viitor de pace: nu este timp de soluţii violente şi bruşte, ci ora urgentă de a întreprinde procese răbdătoare de reconciliere. Adevărata chestiune a timpului nostru nu este cum să ducem înainte interesele noastre - aceasta nu este adevărata chestiune - ci care perspectivă de viaţă să oferim generaţiilor viitoare, cum să lăsăm o lume mai bună decât aceea pe care am primit-o. Dumnezeu, şi istoria însăşi, ne vor întreba dacă ne-am dedicat astăzi pentru pace; deja ne întreabă asta din inimă tinerele generaţii, care visează un viitor diferit.

În noaptea conflictelor, prin care trecem, religiile să fie zori de pace, seminţe de renaştere printre devastările de moarte, ecouri de dialog care răsună neobosit, căi de întâlnire şi de reconciliere pentru a ajunge şi acolo, unde tentativele medierilor oficiale par să nu aibă efecte. În special în această iubită regiune caucaziană, pe care atât de mult am dorit s-o vizitez şi în care am venit ca pelerin de pace, religiile să fie vehicule active pentru depăşirea tragediilor trecutului şi a tensiunilor de astăzi. Bogăţiile inestimabile ale acestor ţări să fie cunoscute şi valorizate: comorile vechi şi mereu noi de înţelepciune, cultură şi religiozitate ale oamenilor din Caucaz sunt o mare resursă pentru viitorul regiunii şi îndeosebi pentru cultura europeană, bunuri preţioase la care nu putem renunţa. Mulţumesc!

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.