"Dragă Isuse, vina este a ta"

De Domenico Agasso jr.

"Am povestit de atâtea ori şi în diferite ocazii răspunsul pe care mi l-a dat părintele Luis Dri când eram arhiepiscop în cealaltă dieceză, la Buenos Aires. Îl întrebasem ce ar face atunci când, ieşind din confesional unde a petrecut multe ore din zi, simţea scrupulul că a iertat prea mult. Mi-a spus că obişnuia să meargă în faţa tabernacolului, în faţa preasfântului sacrament, cerând el însuşi iertare pentru că a iertat prea mult şi că încheia adresându-se astfel lui Isus: «Dar ai fost tu cel care mi-a dat exemplu rău!»". Sunt cuvintele cu care papa Francisc evocă unul dintre episoadele pe care l-a citat cel mai mult din trecutul său de preot şi duhovnic. "Mă loviseră aceste cuvinte ale sale" admite el însuşi "şi pentru aceasta n-am încetat niciodată să le relatez, pentru că ne vorbesc despre o atitudine deosebit de necesară astăzi". Face asta în introducerea surprinzătoare - aproape la sfârşitul anului jubiliar despre milostivire - la cartea părintelui capucin de nouăzeci de ani Luis Dri scrisă cu Alver Metalli şi Andrea Tornielli, publicată de Rai-Eri. Cartea relatează, din gura fratelui - al patrulea din cei zece fraţi dintr-o familie a provinciei argentiniene deveniţi călugări în totalitatea lor (un caz unic din ceea ce cunoaştem) -, vocaţia sa, întâlnirea cu Bergoglio şi lunga viaţă de duhovnic, o practică pentru care dedică multe ore pe zi de şaizeci de ani de acum.

"Penitentul care bate la uşa confesionalelor noastre poate că a ajuns în faţa îmbrăţişării milostive a lui Dumnezeu pe nenumărate drumuri", scrie papa în prefaţă. "Poate că este un credincios care se apropie în mod obişnuit de sacramentul reconcilierii, sau unul care ajunge acolo determinat de vreo împrejurarea excepţională. Poate că a intrat întâmplător în biserică - dar în planurile lui Dumnezeu Tatăl nimic nu este întâmplător - sau acel gest poate că este etapa finală a unui parcurs foarte anevoios. Oricare ar fi fost stimulentul, când o femeie, un bărbat, un tânăr sau o persoană bătrână se apropie de confesional, trebuie făcuţi să perceapă îmbrăţişarea milostivă a Dumnezeului nostru. Un Dumnezeu care ne precede, ne aşteaptă, ne primeşte. Exact cum i s-a întâmplat fiului risipitor, care se întoarce acasă după ce a delapidat în puţin timp jumătate din bogăţiile pe care le-a pretins de la tatăl său. Ajunsese la capăt, îşi făcuse curaj, se întorsese acasă. Tatăl milostiv era acolo, scrutând orizontul. Era acolo, îl aştepta cu braţele deschise. Şi când fiul risipitor a început să vorbească, să se acuze de păcatul său, tatăl aproape că nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat, l-a reprimit ca fiu, l-a redat ca frate celuilalt fiu. Nu l-a pus să lucreze printre servitori. I-a restituit demnitatea deplină de fiu".

Părintele Luis Dri relatează în carte că a decupat şi a pus pe peretele confesionalului o reproducere a tabloului lui Rembrandt care descrie scena îmbrăţişării dintre Tatăl şi fiul risipitor. Afirmă papa: "Părintele Luis ne aminteşte că amănuntul probabil cel mai important din această pictură sunt mâinile Tatălui milostiv, care nu sunt identice între ele: o mână, cea stângă, este masculină, cealaltă este mai feminină. Milostivirea, ca şi compasiunea, acea înduioşare viscerală pe care o simte Isus în diferite pagini ale Evangheliei, are caracteristici atât paterne cât şi materne. Milostivirea este iubire maternă viscerală, care se înduioşează în faţa fragilităţii creaturii sale şi o îmbrăţişează, iar în aspectul său propriu-zis masculin este fidelitatea puternică a Tatălui care mereu susţine, iartă şi pune din nou pe drum pe fiii săi".

În prefaţa la cartea "Non avere paura di perdonare" ["A nu avea frică de a ierta"], care apare în aceste zile, papa repetă un concept care îi este drag: "singura forţă capabilă să cucerească inima persoanelor este duioşia lui Dumnezeu. Ceea ce încântă şi atrage, ceea ce apleacă şi învinge, ceea ce deschide şi desface lanţurile, ceea ce eliberează, nu este forţa instrumentelor sau duritatea legii, ci slăbiciunea atotputernică a iubirii divine, este forţa irezistibilă a dulceţei sale şi promisiunea ireversibilă a milostivirii sale". Exemplifică acest concept cu imaginea sânului feminin care recreează. "A fi îmbrăţişaţi, a fi în faţa prezenţei lui Dumnezeu Milostivi care se apropie de tine prin intermediul preotului, transformă confesionalul într-un sân matern. O casă pentru noi, sărmani păcătoşi, care ne simţim orfani şi dezmoşteniţi". Păcătoşi aşa cum păcătos trebuie să se simtă duhovnicul. "A deveni buni duhovnici nu este rezultatul unui curs profesional", scrie papa Francisc. "Pentru a fi buni duhovnici trebuie înainte de toate să ne recunoaştem noi cei dintâi păcătoşi şi să cerem noi cei dintâi să fim primiţi, ridicaţi, iertaţi, inundaţi de milostivire. Să ne lăsăm noi cei dintâi priviţi de Isus şi de Maria. Să ne lăsăm noi cei dintâi acoperiţi de mantia sa. Să fim noi cei dintâi capabili să plângem, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele celui care se spovedeşte".

În prolog, papa Francisc citează un sfânt foarte iubit şi de capucinul argentinian, părintele Leopold Mandic. "Sfântul Leopold Mandic obişnuia să se adreseze cu aceste cuvinte penitentului: «Să aveţi credinţă, să aveţi încredere, să nu vă fie frică. Vedeţi, şi eu sunt un păcătos ca dumneavoastră. Dacă Domnul nu mi-ar ţine o mână pe cap, aş face ca dumneavoastră şi chiar mai rău decât dumneavoastră». Şi cu puţine zile înainte de a muri, acest mare sfânt duhovnic, a spus: «Sunt peste cincizeci de ani de când spovedesc şi nu mă mustră conştiinţa pentru toate dăţile când am dat dezlegarea, dar simt suferinţă pe cele trei sau patru dăţi când n-am putut s-o dau. Se poate întâmpla că n-am făcut tot posibilul pentru a trezi în penitenţi dispoziţia oportună». Să ţinem în faţa ochilor noştri aceste luminoase mărturii de sfinţi. Dar şi mărturiilor atâtor preoţi şi călugări buni, care zilnic, în ascuns, deschid uşile bisericilor şi ale confesionalelor, primesc, ascultă, ridică mâna binecuvântătoare împărţind milostivire şi iertare omenirii rănite din timpul nostru".

În prefaţă papa subliniază valoarea socială a milostivirii. "Dacă este adevărat că trăim timpuri dificile, ceea ce am definit de mai multe ori un «război mondial pe bucăţi»; dacă este adevărat că trăim în timpuri de teroare şi de frică, datorită violenţei care ne apare lipsită de orice umanitate, este adevărat şi că exemplele pozitive, mulţumire fie lui Dumnezeu, nu lipsesc. Fiecare semn de prietenie, fiecare barieră înlăturată, fiecare mână întinsă, fiecare reconciliere, chiar dacă nu are răsunet, este destinată să acţioneze în ţesutul social. Fie el cel al familiilor noastre, al cartierelor noastre, al oraşelor noastre, al naţiunilor noastre, al raporturilor dintre state. Fluviul umflat al urii şi al violenţei, să nu uităm asta niciodată vă rog, nu poate nimic împotriva oceanului de milostivire care inundă lumea noastră. Să ne cufundăm în acest ocean, să ne lăsăm regeneraţi. Să-i permitem lui Dumnezeu să acţioneze în noi, să-i cerem să învingă indiferenţa noastră şi să devenim capabili, la rândul nostru, de compasiune, împărtăşire, solidaritate precum şi lacrimi, pentru a pune obrazul nostru pe obrazul celui care suferă în trup şi în spirit".

(După Vatican Insider, 24 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.