În ziua misionară mondială

Revoluţia creştină

De Pilar Rahola

Anul acesta, pentru prima dată, a revenit unei femei, o jurnalistă, să primească funcţia de a fi pregonera, rugătoarea din Domingo mundial de las misiones (Domund 2016) ţinută la 15 octombrie în bazilica "Sagrada Familia" la Barcelona, în prezenţa arhiepiscopului Juan José Omella Omella. Pregón este un discurs lung care reprezintă un prolog la celebrarea Zilei Misionare Mondiale care se desfăşoară în mod tradiţional în penultima duminică din octombrie. Iniţiativa vrea să promoveze în cetăţeni (credincioşi şi necredincioşi) un curent de solidaritate cu popoarele şi sectoarele omenirii mai nevoiaşe, precum şi să amintească serviciul umanitar şi evanghelizator al celor circa 500 de misionari catalani şi al celor 13.000 de misionari din toată Spania. Într-o traducere a noastră publicăm fragmente din pregón.

Nu sunt credincioasă, chiar dacă unii buni prieteni îmi spun că sunt necredincioasa cea mai credincioasă pe care o cunosc. Dar trebuie să fiu sinceră pentru că, deşi mă înduioşează spiritualitatea pe care o percep într-un loc sfânt ca acesta şi admir profund transcendenţa înaltă care pulsează în inima credincioşilor, Dumnezeu îmi apare ca un concept ambiguu şi rezervat. Totuşi această dificultate de a înţelege divinitatea nu mă împiedică să-l văd pe Dumnezeu în fiecare act solidar, în fiecare gest de dedicare şi de stimă faţă de aproapele pe care atâţia credincioşi le fac, tocmai pentru că ei cred. Ce idee luminoasă, ce idee atât de înaltă zdruncină viaţa a mii de persoane care într-o zi decid să iasă din casă, să treacă peste frontiere şi orizonturi şi să ajungă în locurile cele mai abandonate din lume, în acele găuri negre ale planetei care nu sunt prezentat nici în hărţi! Ce tumult interior trebuie să trăiască, ce măreţia a sufletului trebuie să aibă, acele femei şi acei bărbaţi ai credinţei, ce iubire faţă de Dumnezeu îi face să-şi dedice viaţa în slujba omenirii! Nu reuşesc să-mi imaginez revoluţie mai paşnică şi gest mai grandios.

Trăim timpuri zbuciumate, care au ameninţat credinţele noastre, ne-au lăsat orfani de ideologii şi pierduţi în labirinturi de îndoieli şi frici. Suntem o omenire fragilă şi înspăimântată care merge prin ceaţă, aproape întotdeauna fără busolă. În acest moment de descumpănire, ameninţaţi de ideologii totalitare, de o nemăsurată nelinişte consumistă şi de golul de valori, comportamentul acestor credincioşi, care îl văd pe Dumnezeu ca inspiraţie de iubire şi de dăruire, este fără îndoială un far luminos în întuneric. Vorbesc despre ei, despre misionari, şi acest cuvânt aşa de vechi ca însăşi credinţa creştină a fost murdărit de multe ori, târât de noroiul dispreţului. Este evident că misionarii au o dublă dorinţă, o dublă misiune: sunt purtători ai cuvântului creştin şi, în acelaşi timp, slujitori ai nevoilor umane. Adică, ajută şi evanghelizează, şi pun acceptul pe acest ultim verb, pentru că este cel care a suferit atacurile cele mai furioase, mai ales din partea ideologiilor care se simt deranjaţi de solidaritate atunci când se realizează în numele lui Cristos. Din acest deranj atavic se naşte dispreţul multora.

Din poziţia mea de necredincioasă pot să spun că misiunea de a evangheliza este şi o misiune de slujire adusă fiinţei umane, oricare ar fi condiţia sa, identitatea sa, cultura sa, limba sa, pentru că valorile creştine sunt valori universale care se leagă direct cu valorile umane. Desigur mă refer aici la cuvântul lui Dumnezeu ca izvor de bunătate şi de pace şi nu la folosirea lui Dumnezeu ca idee de putere şi de impunere. Însă, cu această condiţie, mesajul creştin, mai ales într-un timp în care lipsesc valorile trainice şi transcendente, este un instrument puternic, contravenient şi revoluţionar; revoluţia celui care nu vrea să ucidă pe nimeni, ci să-i salveze pe toţi.

De la această idee de evanghelizare, dispreţuită, criticată şi aşa de des refuzată, să trecem la un alt concept la fel de demonizat: cel de caritate. Câte persoane cumsecade, care se simt implicate de ideea progresistă de solidaritate şi laudă bunătatea indiscutabilă care le motivează, nu suportă în schimb conceptul de caritate creştină? Şi folosesc termenul complet, tocmai caritate creştină, conştientă cât de inoportună este această motivaţie în domenii ideologice determinate. Totuşi acest concept, pe care personal îl găsesc luminos dar pe care alţii îl consideră paternalist şi chiar prepotent, a fost sentimentul care a motivat milioane de creştini, în decursul secolelor, să-i slujească pe alţii. Şi când vorbim despre alţii, vorbim de a sluji persoanele dezrădăcinate, uitate, pierdute, marginalizate, bolnave, invizibile. Cine suntem noi, persoane cumsecade în fericita noastră etică laică, pentru a pune în discuţie morala creştină, care a făcut atâta bine omenirii? Caritatea creştină a fost primul sentiment care a zguduit conştiinţa multor credincioşi, decişi să-şi dedice propria viaţă pentru a îmbunătăţi viaţa tuturor. Nu mă refer aici numai la misionarii actuali, prezenţi peste tot în lume acolo unde este nevoia cea mai extremă, ci şi la acei creştini de departe care, din iubire faţă de credinţa lor, au făcut gesturi eroice. Misionari, surori, preoţi şi laici morţi în fiecare colţ al lumii, asasinaţi, ucişi de virusuri teribile, căzuţi în războaiele întunericului.

Nu găsesc cuvinte mai intense pentru a descrie forţa grandioasă a iubirii. Am spus că eu nu cred în Dumnezeu, şi această afirmaţie este pe atât de sinceră pe cât este de tristă fără îndoială. Suntem aşa de singuri în faţa morţii, noi, care nu-l avem pe Dumnezeu ca însoţitor. Dar sunt o credincioasă ferventă a tuturor acelor bărbaţi şi femeie care, mulţumire fie lui Dumnezeu, ne dau profunde lecţii de viaţă, apostoli neobosiţi ai credinţei în omenire. Papa Francisc, în mesajul său pentru acest Domund, a cerut ca toţi creştinii "să iasă" din ţara lor şi să ducă acest mesaj de dăruire, nu pentru că-i obligă să facă asta un război, sau foametea, sau sărăcia, sau nenorocirea, ca pentru atâtea victime astăzi în lume, ci pentru că ceea ce îi motivează sunt sentimentul de slujire şi credinţa profundă. Este o călătorie spre inima omenirii. Această chemare ne interpelează pe toţi: credincioşi, agnostici, atei, pe cei care simt şi pe cei care se îndoiesc, pe cei care cred şi pe cei care neagă, sau nu ştiu, sau ar vrea şi nu pot. Misiunile catolice sunt o uriaşă forţă de viaţă, o imensă armată de soldaţi ai păcii, care dau speranţă omenirii ori de câte ori pare pierdută.

(După L'Osservatore Romano, 23 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.