CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN GEORGIA ŞI AZERBAIDJAN

(30 septembrie - 2 octombrie 2016)

Sfânta Liturghie în biserica neprihănitei

Centrul salezian - Baku

Duminică, 2 octombrie 2016

Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă astăzi două aspecte esenţiale ale vieţii creştine: credinţa şi slujirea. Cu privire la credinţă, sunt adresate Domnului două cereri deosebite.

Prima este cea a profetului Habacuc, care-l imploră pe Dumnezeu pentru ca să intervină şi să restabilească dreptatea şi pacea pe care oamenii au încălcat-o cu violenţă, certuri şi dispute: "Până când voi striga către tine, Doamne - spune el - şi tu nu vei asculta?" (Hab 1,2). Dumnezeu, răspunzând, nu intervine direct, nu rezolvă situaţia în mod brusc, nu se face prezent cu forţa. Dimpotrivă, invită să se aştepte cu răbdare, fără a pierde vreodată speranţa; mai ales, subliniază importanţa credinţei. Pentru că prin credinţa sa omul va trăi (cf. Hab 2,4). Aşa face Dumnezeu şi cu noi: nu ascultă dorinţele noastre care ar vrea să schimbe lumea şi pe ceilalţi imediat şi încontinuu, ci tinde înainte de toate să vindece inima, inima mea, inima ta, inima fiecăruia; Dumnezeu schimbă lumea schimbând inimile noastre, şi asta nu o poate face fără noi. De fapt, Domnul doreşte ca să-i deschidem poarta inimii, pentru a putea intra în viaţa noastră. Şi această deschidere la El, această încredere în El este tocmai "victoria care a învins lumea: credinţa noastră" (1In 5,4). Pentru că atunci când Dumnezeu găseşte o inimă deschisă şi încrezătoare, acolo poate săvârşi fapte minunate.

Dar a avea credinţă, o credinţă vie, nu este uşor; şi iată atunci a doua cerere, aceea pe care în evanghelie apostolii o adresează Domnului: "Măreşte-ne credinţa!" (Lc 17,6). Este o cerere frumoasă, o rugăciune pe care şi noi am putea s-o adresăm lui Dumnezeu în fiecare zi. Dar răspunsul divin este surprinzător: şi în acest caz răstoarnă cererea: "Dacă aţi avea credinţă...". El este cel care ne cere nouă să avem credinţă. Deoarece credinţa, care este un dar al lui Dumnezeu şi trebuie mereu cerută, trebuie cultivată şi din partea noastră. Nu este o forţă magică ce coboară din cer, nu este o "dotă" care se primeşte o dată pentru totdeauna, şi nici o superputere care foloseşte pentru a rezolva problemele vieţii. Pentru că o credinţă utilă să satisfacă nevoile noastre ar fi o credinţă egoistă, centrată în întregime asupra noastră. Credinţa nu trebuie confundată cu faptul de a sta bine sau cu faptul de a se simţi bine, cu faptul de a fi mângâiaşi în suflet pentru că avem un pic de pace în inimă. Credinţa este firul de aur care ne leagă cu Domnul, bucuria pură de a sta cu El, de a fi uniţi cu El; este darul care valorează întreaga viaţă, dar care aduce rod dacă facem partea noastră.

Şi care este partea noastră? Isus ne face să înţelegem că este slujirea. De fapt, în evanghelie, Domnul rosteşte imediat după cuvintele despre puterea credinţei pe cel despre slujire. Credinţa şi slujirea nu se pot separa, ba chiar sunt strâns unite, înnodate între ele. Pentru a mă explica aş vrea să folosesc o imagine foarte familiară vouă, aceea a unui covor frumos: covoarele voastre sunt adevărate opere de artă şi provin dintr-o istorie foarte veche. Şi viaţa creştină a fiecăruia vine de departe, este un dar pe care l-am primit în Biserică şi care provine din inima lui Dumnezeu, Tatăl nostru, care doreşte să facă din fiecare dintre noi o capodoperă a creaţiei şi a istoriei. Fiecare covor, voi ştiţi bine, trebuie ţesut după urzeală şi bătătură; numai cu această structură ansamblul este bine compus şi armonios. Aşa este pentru viaţa creştină: trebuie ţesută cu răbdare în fiecare zi, împletind între ele o urzeală şi o bătătură bine definite: urzeala credinţei şi bătătura slujirii. Când cu credinţa se înnoadă slujirea, inima se menţine deschisă şi tânără, şi se dilată în a face bine. Atunci credinţa, aşa cum spune Isus în evanghelie, devine puternică, face fapte minunate. Dacă merge pe drumul acela, atunci se maturizează şi devine puternică, cu condiţia să rămână mereu unită cu slujirea.

Dar ce este slujirea? Putem să ne gândim că ea constă numai în a fi loiali faţă de propriile datorii sau în a face vreo faptă bună. Dar pentru Isus este mult mai mult. În evanghelia de astăzi El ne cere, şi cu cuvinte foarte puternice, radicale, o disponibilitate totală, o viaţă la dispoziţie deplină, fără calcule şi fără foloase. Pentru ce este Isus aşa de exigent? Pentru că El ne-a iubit astfel, făcându-se slujitorul nostru "până la sfârşit" (In 13,1), venind "pentru a sluji şi a-şi da propria viaţă" (Mc 10,45). Şi asta se întâmplă şi astăzi ori de câte ori celebrăm Euharistia: Domnul vine în mijlocul nostru şi oricât ne-am putea propune noi să-l slujim şi să-l iubim, întotdeauna El este cel care ne precede, slujindu-ne şi iubindu-ne mai mult decât ne imaginăm şi merităm. Ne dăruieşte însăşi viaţa sa. Şi ne invită să-l imităm, spunându-ne: "Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze" (In 12,26).

Aşadar, nu suntem chemaţi să slujim numai pentru a avea o răsplată, ci pentru a-l imita pe Dumnezeu, făcut slujitor din iubire faţă de noi. Şi nu suntem chemaţi să slujim când şi când, ci să trăim slujind. Slujirea este aşadar un stil de viaţă, ba chiar rezumă în sine tot stilul de viaţă creştin: a-l sluji pe Dumnezeu în adoraţie şi în rugăciune; a fi deschişi şi disponibili; a-l iubi concret pe aproapele; a ne strădui cu elan pentru binele comun.

Nu lipsesc şi pentru cei care cred ispitele, care îndepărtează de stilul slujirii şi ajung să facă viaţă de neslujit. Unde nu este slujire, viaţa este de neslujit! Şi aici putem evidenţia două ispite. Una este aceea de a lăsa inima să se lâncezească. O inimă lâncedă se închide într-o viaţă leneşă şi sufocă focul iubirii. Cine este lânced trăieşte pentru a satisface propriile comodităţi, care nu ajung niciodată, şi astfel nu este niciodată mulţumit; puţin câte puţin ajunge să fie mulţumit cu o viaţă mediocră. Cel lânced îi rezervă lui Dumnezeu şi celorlalţi "procente" din propriul timp şi din propria inimă, fără a exagera vreodată, ba chiar încercând mereu să economisească. Astfel viaţa sa pierde din gust: devine ca un ceai care era într-adevăr bun, dar care când se răceşte nu se mai poate bea. Însă sunt sigur că voi, privind la exemplele celor care v-au precedat în credinţă, nu veţi lăsa inima să se lâncezească. Biserica întreagă, care nutreşte pentru voi o simpatie specială, vă priveşte şi vă încurajează: sunteţi o turmă mică atât de preţioasă în ochii lui Dumnezeu!

Există o a doua ispită, în care se poate cădea nu pentru că suntem pasivi, ci pentru că suntem "prea activi": aceea de a gândi ca nişte stăpâni, de a munci numai pentru a câştiga credit şi pentru a deveni cineva. Atunci slujirea devine un mijloc şi nu un scop, pentru că scopul a devenit prestigiul; apoi vine puterea, faptul de a voi să fim mari. "Însă între voi - ne aminteşte Isus nouă tuturor - să nu fie aşa: cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru" (Mt 20,26). Astfel se edifică şi se înfrumuseţează Biserica. Reiau imaginea covorului, aplicând-o la frumoasa voastră comunitate: fiecare dintre voi este ca un splendid fir de mătase, dar numai dacă sunt bine împletite între ele diferitele fire creează o frumoasă compoziţie; singure, nu folosesc. Rămâneţi mereu uniţi, trăind cu umilinţă în caritate şi bucurie; Domnul, care creează armonia în diferenţe, vă va păzi.

Să ne ajute mijlocirea Fecioarei Neprihănite şi a sfinţilor, îndeosebi a sfintei Tereza de Calcutta, ale cărei roade de credinţă şi de slujire sunt în mijlocul vostru. Să primim câteva cuvinte splendide ale sale, care rezumă mesajul de astăzi: "Rodul credinţei este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. Rodul slujirii este pacea" (Drumul simplu, Introducere).

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.