Reflecţie la duminica a 25-a de peste an - Anul C - 2016

Trebuie să lucrăm cu înţelepciune pentru a evita iadul şi pentru a câştiga paradisul.

În evanghelia de astăzi, Isus urcă la Ierusalim, pentru ca, prin patima şi moartea lui, să ne spele păcatele şi să ne deschidă iar porţile împărăţiei cerurilor închise de lăcomia primilor noştri părinţi.

Diavolul care după primul păcat îi ţine pe oameni sclavi în "împărăţia sa", se împotriveşte din toate puterile ca aceştia să intre în împărăţia cerurilor deschisă de Isus cu jertfa de sine de la cruce; de aceea îi amăgeşte cu lucrurile degradate de păcat şi destinate distrugerii finale (cf. 2Pt 3,10), ca să rămână alături de el în "împărăţia" lui de întuneric.

Aceste două împărţii, împărăţia lui Isus şi împărăţia satanei, nu au nimic comun între ele, căci au doi "domni" diferiţi, Isus şi satana; nu au nici o legătură între ele, fiind fondate pe principii diametral opuse: dragostea şi ura, credinţa şi necredinţa (cf. Lc 16,15; 2Cor 6,15), pacea şi bucuria sufletească în Duhul Sfânt şi mânarea şi băutura care nu ating sufletul (cf. Rom 14,17); au legi diferite, una harul alta păcatul; au scopuri diferite, una mântuirea totală a omului, alta pierzarea totală a omului; şi nu în cele din urmă au destinaţii diferite, paradisul şi iadul.

Interesant de observat este că oamenii lui Belial (cf. Jud 19,22), arată mai multă înţelepciune în atingerea scopurilor lor luciferice, decât mulţi din cei care se cred fiii luminii, dar în realitate zac încă în întuneric şi umbra morţii (cf. Lc 16,8).

Astfel: prima lectură ni-i prezintă pe oamenii cei răi, care, pentru atingerea scopurilor lor pământeşti, îşi fac planuri cum să micşoreze măsurile, cum să falsifice balanţele, cum să vândă codina la preţ de grâu bun (cf. Am 8,4-6), iar evanghelia ne prezintă un administrator necinstit al unui stăpân bogat care ştie cum să acţioneze în folosul său (cf. Lc 16,1-9).

Dacă cei "răi" aleargă zi şi noapte, zile lucrătoare şi zile de sărbătoare, înşală pe cei săraci şi bogaţi, căci ca şi diavolul ştiu că timpul lor este scurt (cf. Ap 12,12). Mulţi socotiţi "aleşi" nu fac nimic pentru mântuirea lor, pot fi asemănaţi cu: nişte nori fără apă care se lasă purtaţi de orice vânt şi învăţătură (cf. Ef 4,14; Iuda 1,12); cu leneşii de prin pieţe care nu lucrează nimic (cf. Mt 20,6), cu nechibzuitul care şi-a îngropat talantul (cf. Mt 25,25), cu smochinul neroditor (cf. Mc 11,13), cu oamenii care adună păcat peste păcat, spre răul lor (cf. Is 30,1); nişte fii de regi care se joacă în noroi, cu nişte lei care prind muşte, cu nişte bărbaţi puternici care se lasă purtaţi de copii.

Sfântul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei (295-373), l-a rugat într-o zi pe sfântul avva Pamvo (303-374), cel ce vieţuia în muntele Nitria din pustiul Egiptului, să se coboare cu el până la Alexandria. Deci coborându-se ei au văzut acolo o femeie îmbrăcată uşuratic, la a cărei vedere sfântul Atanasie s-a umplut de lacrimi. Iar, când sfântul avva Pamvo l-a întrebat pentru ce plânge, el a zis: "Am două pricini pentru care plâng: una este calea pierzării pe care umblă această femeie; iar cealaltă pricină este că eu nu am atâta silinţa spre a plăcea lui Dumnezeu, cât are această femeie ca să le placă oamenilor muritori".

Sfântul episcop Nonnus (+ 471), episcop de Edessa, întâlnind-o odată pe balerina Pelagia din Antiohia (+ 421), care se îngrijea pentru a apărea frumoasă şi să aibă mulţi curtezani, s-a mâhnit aşa de tare mult, s-a aruncat cu faţa la pământ şi striga: "Doamne, fii milostiv cu mine păcătosul. Uite cum această femeie îşi pierde timpul să se îmbrace cu atâtea podoabe; să-şi vopsească părul, pleoapele şi buzele; să cheltuiască atâţia bani pentru podoabe scumpe, parfumuri rare, brăţări şi inele ca să caute atracţii păcătoase; iar eu fac atât de puţin pentru slujirea ta şi a aproapelui şi pentru sufletul meu!". În faţa acestei scene şi a acestor cuvinte, Pelagia a rămas pe gânduri, s-a dus la biserică a vorbit cu episcopul, s-a spovedit, şi-a schimbat viaţa. S-a dus în pustiu unde a trăit 31 de ani într-o peşteră pe muntele Măslinilor, în post şi pocăinţă, ajungând sfânta Pelagia.

Isus ne-a spus astăzi parabola administratorului necinstit, pentru a ne învăţa calea cea bună. Ucenicilor şi evreilor cărora Isus le-a adresat pilda cu administratorului "necinstit" de astăzi, ştiau că Dumnezeu este stăpânul acelui administrator; mai ştiau că Dumnezeu a dat în administraţie fiecărui om în administraţie multe din bunurile sale; mai ştiau că Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei săraci şi lipsiţi, căci pentru ei în primul rând a creat împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3; 25,34); mai ştiau că Dumnezeu i-a pus pe oameni administratori peste bunurile sale că să le împartă celor lipsiţi la timpul potrivit (cf. Lc 12,42); mai ştiau că bunurile care nu sunt împărţite se alterează, hoţii le sapă şi le fură, iar molia şi rugina le mănâncă (cf. Mt 6,19-20); şi mai ştiau că despre aceste bunuri încredinţate spre administraţie Dumnezeu îi va întreba într-o zi (cf. Iac 5,3). Administratorul din evanghelia de astăzi până la un timp i-a risipit averea stăpânului său, căci, lăsându-i fără ajutor pe cei săraci şi lipsiţi, a lăsat ca bunurile stăpânului să se altereze şi să ajungă în mâna hoţilor sufleteşti. Ameninţat cu destituirea din funcţie, gândindu-se mai întâi la sine, a împlinit voinţa lui Dumnezeu de la început, de a împărţi săracilor bunurile încredinţate lui în administraţie şi astfel după multe reproşuri a fost pentru prima dată lăudat de către stăpânul său.

Da, nimic din ce are omul nu-i aparţine, căci este darul lui Dumnezeu (cf.1Cor 4,7). Bogăţiile pe care pretind unii că le aparţin sunt în realitate darurile lui Dumnezeu încredinţate lui spre bună administraţie; sunt deci "bogăţii nedrepte", adică bogăţii străine.

Pus pe pământ ca administrator al bunurilor lui Dumnezeu, omul de multe ori se poartă ca un hoţ, folosind numai în interes propriu şi pentru satisfacerea poftelor tocmai ceea ce Dumnezeu îi încredinţase pentru a-i sluji lui şi semenilor. Isus a rostit această parabolă pentru ca oamenii să se pocăiască şi să folosească spre slava lui Dumnezeu şi în folosul altora bunurile pe care stăpânul divin le-a încredinţat lor. Un alt administrator fusese credincios şi chibzuit (cf. Lc 12.42); cel din evanghelia de astăzi multă vreme a fost nechibzuit uitând să împartă bunurile stăpânului său celor săraci şi lipsiţi, dar în final a devenit înţelept şi a fost lăudat de stăpânul său.

Iată ce ne mai spune sfântul Petru în acest sens: "Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Cristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin" (1Pt 4,10-11). Da, tot ce avem în noi şi lângă noi, este darul lui Dumnezeu. Oare cum folosim noi: vorbirea, cântul, memoria, vederea, auzul, picioarele, mâinile, vigoarea, spre slava lui Dumnezeu şi folosul aproapelui?

Lecturile de astăzi sunt o avertizare binevoitoare din partea lui Dumnezeu care ne vrea mântuirea.

Un rege al Tebei din antichitate dădea într-o seară un banchet splendid. La un moment dat soseşte un curier şi-i aduce o scrisoare şi cere să fie primit de urgenţă în audienţă. Regele refuză să se deranjeze şi zice: "Scrisoare importantă? O fi importantă pentru alţii; aşa că poate rămâne pe mâine". În aceeaşi noapte regele a fost asasinat. Când s-a desfăcut scrisoarea, s-a aflat că în ea era menţionat numele aceluia care i-a uneltit moartea. Dacă îi acorda atenţie, ar fi scăpat cu viaţă.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379) ne spune din partea lui Dumnezeu: "Pâinea care vă prisoseşte este pâinea celui flămând; haina care vă atârnă nepurtată în şifonier este haina celui gol; încălţămintea pe care voi nu o purtaţi este încălţămintea celui desculţ; banul pe care îl ţineţi ascuns este banul săracului; faptele de caritate pe care voi nu le săvârşiţi sunt tot atâtea nedreptăţi pe care le comiteţi".

Ba mai mult, chiar dacă nu am primit de la Dumnezeu multe daruri, Isus ne spune: "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia" (Lc 12,33).

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) i-a vorbit astfel trimisului imperial, care i-a spus din partea împăratului: "Ori taci, ori vei avea de suferit": "De ce ar trebui să mă tem? De moarte? Pentru mine, a trăi este Cristos iar a muri este un câştig (cf. Fil 1,21). Atunci, de exil? Al Domnului este pământul şi tot ce este pe el (cf. Ps 24,1). De confiscarea bunurilor? Nu am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea (cf. 1Tim 6,7). Dispreţuiesc puterile acestei lumii şi bunurile ei mă fac să râd. Nu mă tem de sărăcie şi nici nu doresc bogăţii; nu mă tem de moarte şi nici nu doresc să trăiesc, decât pentru binele vostru".

Administraţia bunurilor pământeşti şi trecătoare primite în viaţă este un examen divin în vederea primirii bunurilor viitoare care ne aparţin de drept, prin mântuirea lui Isus de la cruce, care ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor (cf. Lc 16,10-12; Gal 4,7).

De aceea, sfântul Paul, pentru ajungerea la înţelepciunea fiilor lui Dumnezeu şi a mântuirii, unde Isus este unica posibilitate (cf. 1Tim 2,5), unica cale (cf. In 14,6) şi unica poartă de intrare în cer (cf. In 10,7), poartă care este tare curată (cf. Ap 21,27), tare strâmtă şi tare anevoioasă (cf. Mt 7,13-14), şi pe se intră cu multă destoinicie (cf. Lc 9,62) şi cu multă grabă (cf. Mt 11,12), îl îndeamnă pe ucenicul său, Timotei, să înalţe rugăciuni de cerere şi de mijlocire pentru toţi oamenii şi apoi să-i înveţe pe toţi oamenii să se roage pentru mântuirea lor (cf. 1Tim 2,1-8).

O regină, când era pe patul morţii, a strigat cu glas plângător: "Dau toate bogăţiile, banii şi tot ce am numai să mai capăt un timp de îndurare, în care să pot primi mântuirea". Toată viaţa, regina nu s-a gândit la mântuire. Ce trist! Omul, cât trăieşte, face mare risipă de timp destinat mântuirii.

Marele profesor de istorie al universităţii din Sorbona, Frederic Ozanam (1813-1853), pe când se întorcea de la sfânta Liturghie la care participa în fiecare zi, un coleg, profesor, văzându-l, i-a zis: "Se vede că ai timp de pierdut!" Atunci, Frederic Ozanam i-a spus: "Dacă voieşti să-ţi foloseşti bine timpul unei zile, începe cu Dumnezeu şi cu sfânta Liturghie!"

În sinteză, vestea cea bună pe care ni-o transmit lecturile biblice de astăzi este acesta: mântuirea sufletului şi ajungerea în paradisul deschis de Isus la cruce trebuie să ocupe primul loc în viaţa noastră. Să ne asigurăm viitorul veşnic cu aceeaşi grijă pentru viitor pe care a avut-o administratorul din parabola de astăzi; cu aceeaşi iubire a celor cinci tinere înţelepte care pentru a fi sigure că merg în întâmpinarea mirelui şi-au procurat din timp uleiul necesar pentru candele; cu acelaşi simţ practic al celui care îşi asigură casa, maşina şi bunurile pentru eventuale evenimente nedorite.

Să mergem şi să facem cum ne învaţă lecturile biblice de astăzi!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.