Reflecţie la sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci - 2016

Veniţi să-l adorăm pe Cristos, Regele, care pentru noi a fost înălţat pe lemnul crucii!

Pentru o înţelegere mai bună a sărbătorii Înălţarea Sfintei Cruci, trebuie să facem un exerciţiu de memorie şi să mergem cu gândul în paradisul de la început şi la momentul când diavolii s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au fost alungaţi din cer şi când alungaţi fiind au răvăşit lăcaşurile veşnice (cf. Ap 12,8). Atunci, Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, din pământ, ne-a creat din iubire după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26) şi ne-a destinat să ocupăm locurile cereşti de unde ei au căzut (cf. Gen 2,8). Dar diavolul din invidie i-a amăgit pe oameni să păcătuiască ca să fie şi ei alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu (cf. Înţ 2,24). Numai că între păcatul diavolilor şi păcatul oamenilor este o diferenţă uriaşă. Diavolii păcătuiseră din proprie iniţiativă, iar oamenii fuseseră amăgiţi să păcătuiască. De aceea, Dumnezeu le-a făgăduit oamenilor un mântuitor (cf. Gen 3,15) care să-i cureţe de păcatul lor şi să-i aducă înapoi în prezenţa sa.

Unii dintre oamenii chemaţi la mântuire, amăgiţi iarăşi de diavol, au voit să grăbească ajungerea înapoi la Dumnezeu, fără Dumnezeu şi fără să mai aştepte desfăşurarea planului divin de mântuire. Şi astfel vedem că unii dintre ei au voit să construiască un turn imposibil până la cer; dar Dumnezeu în iubirea sa i-au oprit de la o muncă zadarnică şi i-a chemat la credinţă (cf. Gen 11,1-9). Apoi alţi oameni, tot amăgiţi de diavoli, şi-au făurit idoli, dumnezei morţi care nu pot să mântuiască şi i-au aşezat pe crestele munţilor (cf. 2Cr 25,1; 28,2). Dar şi de la aceştia Dumnezeu i-a oprit şi i-a chemat la credinţă.

Arhimede din Siracuza (287-212 î.Cr.), un învăţat al lumii antice, voind să mute pământul la cer, a înţeles că pentru aceasta are nevoie de un punct de sprijin solid şi sigur. De aceea, a rostit cuvintele rămase celebre: "Daţi-mi un punct de sprijin şi voi muta pământul din loc". Şi am putea spune că Dumnezeu a răspuns la această dorinţă a omenirii esprimată prin Arhimede din Siracuza şi a oferit tuturor oamenilor de pe pământ, în crucea de la Calvar a Fiului său iubit, un punct sigur de sprijin, pentru a muta nu planeta pământ, ci pământul din ei în paradisul ceresc pentru care au fost creaţi.

De aceea Dumnezeu a dat ordin încă din Vechiul Testament ca oamenii care caută mântuirea sa să fie însemnaţi pe frunte cu litera "tau", care este în formă de cruce (cf. Ez 9, 4-6). Înainte de răpire toţi aleşii să fie iar însemnaţi pe frunte (cf. Ap 7,2-3).

Apoi după momentul crucificării Fiului său preaiubit, Dumnezeu a dispus ca sfânta cruce a lui Isus, înfiptă pe Calvar, ca punctul cel mai sigur de sprijin dat oamenilor de pe pământ, să fie plantată în multe şi diverse locuri. Astfel că vedem crucea lui Isus: pe turlele bisericilor, pe crestele munţilor, la intersecţiile drumurilor, în casele oamenilor, la gâtul semenilor, în mâinile muribunzilor şi la căpătâiul morţilor, pentru ca nici un om şi niciodată să nu mai uite că pe pământ sfânta crucea îi este punctul de sprijin cel mai tare şi cel mai sigur pentru a-şi muta pământul din fiinţa lui în paradisul ceresc pentru care a fost creat. Pentru ca omul căzut oriunde va vedea o cruce să-şi amintească, prin lumina Duhului Sfânt, de dragostea nemărginită a lui Dumnezeu Tatăl, care prin Isus Cristos la cruce, i-a adus iertarea şi mântuirea mult dorite.

Isus, mântuitorul promis, sosit între oameni fără ca ei să ştie, fără ca ei să-l cunoască şi fără ca ei să-l primească (cf. In 1,11.26), îi vorbeşte lui Nicodim şi tuturor căutătorilor de mântuire divină, că el şi crucea lui, sunt acest punct de sprijin, tare şi sigur, pentru a se putea muta în cer; punct de sprijin tare şi sigur prefigurat încă de la ieşirea din Egipt (cf. Num 21,4-9).

Iată cum a fost prefigurată crucea lui Isus la ieşirea din Egipt: atunci, la ieşirea din Egipt, oamenii amăgiţi din nou de diavol, care voia să-i piardă cu orice preţ în pustiu, au cârtit împotriva manei care a fost dată de Dumnezeu să satisfacă orice gust (cf. Înţ 16,20) şi împotriva apei ţâşnite din stâncă, simbolul lui Mesia care trebuia să vină (cf. 1Cor 10,4). Această cârtire le-a permis "şerpilor" de la început să-i muşte de moarte pe cârtitori. Când au realizat înşelăciunea satanei au început să strige după ajutor divin. Atunci Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe pe un stâlp, pentru ca toţi cei muşcaţi să-l poată privi şi să se vindece. Şarpele care în paradis a făcut ruptura dintre oameni şi Dumnezeu prin păcat, tot el a făcut şi acum ruptura dintre oameni şi Dumnezeu prin păcatul cârtirii. Prin privirea spre şarpele de aramă cârtitorii erau chemaţi să recunoască răutatea păcatului şi a diavolului care i-a înşelat din nou, dar şi nevoia de Dumnezeu şi de mântuirea lui. Şarpele de aramă şi stâlpul înălţat de Moise au fost imagini profetice ale crucii şi ale lui Isus pe care Dumnezeu l-a făcut "păcat pentru noi" (2Cor 5.21).

Tocmai împlinirea acestei profeţii caută astăzi Isus să i-o explice lui Nicodim şi nouă tuturor care căutăm mântuirea lui Dumnezeu. Împreună cu Nicodim, astăzi mai aflăm din gura lui Isus că nici calităţile, nici cunoştinţele, nici vreuna din capacităţile noastre omeneşti nu ne pot deschide drumul spre împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, de îndată ce păşim în lume prin naştere naturală, o altă naştere, "naşterea din nou" ne este necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor.

Lectura a doua (cf. Fil 2,6-11) ne prezintă în rezumat două istorii diametral opuse: cea a primului Adam, neascultător până la moarte, căruia i-a urmat o rasă ambiţioasă şi răzvrătită; şi cea a lui Isus Cristos ascultător până la moarte, căruia i-a urmat un popor sfânt. Pe Isus trebuie să-l urmăm.

În discuţia lui Isus cu Nicodim apar doi de "trebuie". Unul se aplică omului: "trebuie să vă naşteţi din nou", iar celălalt se aplică lui Isus: "trebuie ca Fiul Omului să fie înălţat". Isus Cristos, de peste 2000 de ani, a fost înălţat pe cruce pentru a ne atrage la sine (cf. In 12,32), iar acum urmează ca noi, toţi oamenii, să mergem la el pentru a primi naşterea din nou şi mântuirea.

Înălţarea lui Isus Cristos pe cruce, pe lângă faptul că ne salvează din pierzarea veşnică (cf. In 3,14-15; Num 21,8-9), ea ne învaţă să cunoaştem şi dragostea lui Dumnezeu pentru noi: "Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Lumea nu va fi judecată fără ca mai înainte să cunoască că a fost iubită de Dumnezeu. În acest verset este cuprinsă toată dragostea divină şi întreg planul de mântuire al omului. Apoi ne învaţă prin psalmul responsorial: "Să nu uităm niciodată de lucrările Domnului", mai întâi cele de la cruce (Ps 78,7).

Pentru a înţelege legătura făcută de Isus între Euharistie şi cruce, este nevoie de o lămurire. Şi ca să mă fac înţeles, am să mă folosesc de o observaţie din viaţa păstorilor şi a oilor. În fiecare an, mulţi din mieii care se nasc mor la naştere. De asemenea şi multe oi mor în timp ce nasc. Păstorii în încercarea lor de a salva mieii orfani trebuie să-i pună împreună cu oile ai căror miei au murit la naştere. Dar, asta nu este o treabă uşoară, căci oile cărora le-au murit mieii nu acceptă să alăpteze miei străini. Totuşi, cum procedează păstorii ca oile mame să accepte un miel orfan ca fiind al ei? Procedeul este acesta: Mielul mort al oii este jupuit de blană, iar blana sa este înfăşurată în jurul mielului orfan, după care acesta este pus lângă oaia adoptivă. Oaia adoptivă miroase blana mielului ei şi astfel acceptă mielul orfan ca pe mielul ei personal.

Exact asta a făcut Isus pentru noi la cruce, ca Tatăl ceresc să ne primească ca fii ai săi. Isus şi-a dat viaţa şi şi-a vărsat sângele pentru a ne lăsa carnea şi sângele său, ca noi primindu-le, prin ele să fim acceptaţi de Tatăl ceresc ca fii ai săi. Cred că acum am înţeles mai bine chemarea insistentă a Bisericii ca noi toţi să venim des şi să primim trupul şi sângele lui Isus din sfânta Împărtăşanie, care ne fac acceptaţi de Dumnezeu. Ba mai mult, pe cel care se va împărtăşi din trupul şi sângele său, Isus îl va învia în ziua de apoi (cf. In 6,54). A fi aproape de Euharistie înseamnă a fi aproape de cruce. Iar a fi aproape de cruce înseamnă a fi aproape de înviere. Da, sfânta cruce duce fără greş la lumina învierii. De aici şi dictonul primilor creştini: "Per crucem ad lucem"!

De aceea, în cuvântările sale, Isus ne cheamă să ne luăm şi noi crucea zilnică şi să o purtăm împreună cu el (cf. Lc 9,23). Dar să nu ne speriem de cruce, căci sfântul Francisc de Sales (1567-1622), un episcop francez, spune privitor la crucea noastră: "Dumnezeu a avut în vedere încă din veşnicie, că a examinat-o, a cântărit-o şi a măsurat-o, pentru a nu fi cu un gram mai grea şi pentru a nu fi cu un milimetru mai lungă peste puterile noastre" (cf. 1Cor 10,13).

Astăzi trebuie să ştim că sfânta cruce a lui Isus duce şi la succes în viaţă: Să ne amintim de sfântul Paul şi de predica pe care el a făcut-o atenienilor (cf. Fap 17,22-34). Paul, gândind că sfânta cruce ar deranja urechile filozofilor, a evitat să vorbească despre crucea mântuitoare a lui Isus, punând accentul numai pe înviere (cf. Fap 17,31). Iar rezultatul a fost: "Te vom asculta altădată!" (cf. Fap 17,32). Astfel Paul a ieşit din Areopagul atenian umilit şi răvăşit. Nu şi-a trecut Atena în lista oraşelor în care să mai revină. Nu a deschis acolo nici o biserică şi nici nu a trimis vreo epistolă.

După Atena, Paul, cu lecţia crucii învăţată, a plecat spre Corint. Acolo el avea să spună: "În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciune, noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nu am voit să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit" (1Cor 1, 22-24). Deci a vorbi despre cruce şi a nu ne ruşina de cruce, înseamnă har, binecuvântare şi succes în tot ce facem.

Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că, plecând cu oştire împotriva lui Maxenţiu, care îi persecuta pe creştini, era foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de patru ori mai mare decât el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce minunată, împletită cu raze de soare, având în jurul ei cuvintele: "În acest semn vei învinge". Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semul crucii şi, pornind împotriva lui Maxenţiu, l-a biruit. Şi noi, care formăm mica oaste a Domnului, îl vom învinge pe vrăjmaşul diavol, prin crucea lui Isus.

Tot aici vreau să mai adaug că preţuirea sfintei cruci ne aduce multe daruri. Sfântul papă Grigore cel Mare (540-604) povesteşte un fapt petrecut pe vremea când el era secretar la curtea împăratului Tiberiu II (640-682) din Constantinopol. Împăratul Tiberiu trecând într-o zi pe un coridor îngust şi întunecos al palatului său şi observând pe pardoseală o lespede de marmura bine lustruită, care avea o cruce gravată pe dânsa, din respect, nu a voit să calce pe acea cruce gravată pe acea lespede de marmură şi a dat ordin să fie scoasă şi pusă în altă parte. Sub lespedea care avea crucea, a apărut o alta, cu acelaşi semn. A scos-o şi pe aceasta, dar sub dânsa a găsit o alta cu semnul crucii şi apoi încă una şi încă una, până la a şaptea. Când a scos şi a şaptea lespede de marmură, a apărut o comoară strălucitoare şi deosebit de preţioasă. Mare i-a fost bucuria împăratului când s-a văzut atât de bogat. Şi noi ne îmbogăţim cu multe haruri de sus atunci când preţuim crucea.

Ne închinăm ţie, Cristoase,
căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 36.