Reflecţie la duminica a 24-a de peste an - Anul C - 2016

"Omul acesta primeşte pe cei păcătoşi şi stă la masă cu ei" (Lc 15,2).

Ne aflăm astăzi în faţă celor mai mângâietoare cuvinte rostite vreodată: "Isus primeşte pe cei păcătoşi şi stă la masă cu ei" (Lc 15,2). Când toţi ne resping din cauza condiţiei noastre de păcătoşi pierduţi, Isus, Fiul lui Dumnezeu, este singurul care ne primeşte şi stă la masă cu noi. Primii care au trăit această bucurie a mântuirii au fost vameşii şi păcătoşii publici, cărora la convertirea lor Isus le-a spus ca şi tâlharului din dreapta crucii: "Voi toţi veţi fi cu mine în paradis" (cf. Lc 23,43).

Fariseii şi cărturarii, păcătoşii religioşi, deşi deloc neglijaţi de Isus în învăţătură şi în chemarea la mântuire, credeau sărmanii că s-au născut neprihăniţi datorită părintelui lor Abraham (cf. In 8,39) şi mai credeau că nu au nevoie nici de convertire şi nici de mântuirea lui Isus (cf. Lc 15,7); de aceea, se arătau indignaţi şi îl criticau pe Isus pentru faptul că se arăta prietenos cu păcătoşii şi stătea la masă cu ei (cf. Lc 15,2). Probabil ca şi profetul Iona (cf. Iona 4,1-3), voiau să stea singuri la masă în împărăţia lui Dumnezeu, pe când Scripturile Vechiului Testament vorbesc clar despre planul universal de mântuire al lui Dumnezeu. Rătăceau pentru că nu ştiau Scripturile (cf. Mc 12,24).

Iată ce spun Scripturile despre Dumnezeu şi planul său universal de mântuire al tuturor oamenilor: "Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte. Popoarele se vor duce cu grămada la el" (Is 2,2). Şi iarăşi: "Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite" (Is 25,6). Iată şi ce a spus şi Isus în acest sens: "Vor veni oameni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 13,29).

Pe aceşti oameni înşelaţi şi orbiţi de diavol (cf. Mt 23,26), lumina învăţăturilor lui Isus, a lui Isus Lumina lumii (cf. In 8,12) şi mântuitorul tuturor oamenilor, îi deranja aşa cum deranjează lumina vieţuitoarele de noapte. Farisei orbi au uitat că şi ei sunt păcătoşii, că datorită păcatului lui Adam au fost zămisliţi în păcat (cf. Ps 51,5), că de la Adam nu mai este nici un om care să facă binele (cf. Ps 53,3), că de la Adam toţi oamenii sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (cf. Rom 3,23) şi că, excluzând pe vameşi şi păcătoşi de la iertarea divină, de fapt se excludeau şi pe ei înşişi.

Doi oameni, unul necredincios declarat şi altul credincios numai cu numele, au căzut amândoi într-o groapă Unul dintre ei i-a zis celuilalt: "Salvează-mă din acest loc, scoate-mă din acest noroi!" Celălalt i-a răspuns: "Nu am cum să te ajut, sunt în aceeaşi groapă ca şi tine". Din moment ce amândoi se aflau în aceeaşi groapă şi nici unul nu-l putea ajuta pe celălalt, au început să strige după ajutor. Cineva de sus i-a auzit şi le-a întins o scară de salvare. Isus a venit să le întindă o scară de salvare tuturor celor căzuţi în groapa păcatului. Iar cum în Adam toţi oamenii au păcătuit (cf. Rom 5,12), toţi oamenii au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu.

Cred că mulţi dintre noi ştim de cuvintele rostite de papa Francisc, cu ocazia evenimentului trist al uciderii părintelui Jacques Hamel, din 26 iulie 2016 în Franţa: "Iubirea va învinge până la urmă"!

Da, iubirea este "condamnată" să învingă! Asta ne-a spus-o Dumnezeu cu mult înaintea papei Francisc, prin toate acţiunile sale mântuitoare. Da, iubirea divină şi chiar iubirea noastră va învinge răutatea din lume şi din inimile împietrite ale oamenilor. De aceea, Isus, ne-a poruncit nouă: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii" (In 13,34).

Reamintesc că Isus cel trimis de Tatăl ceresc, prin puterea Duhului Sfânt, urcă la Ierusalim, urcă la Golgota, din dragoste pentru oamenii păcătoşi, pentru a le dovedi dragostea lui Dumnezeu pentru ei şi pentru a-i chema la convertire şi la mântuirea lui. Şi aşa cum noaptea lumina felinarului adună multe vietăţi, tot aşa la lumina lui Cristos "Lumina lumii" (cf. In 8,12), adună mulţi oameni din întunericul lumii, doritori de lumină divină, s-au strâns şi se strâng în jurul lui Isus pentru a fi mântuiţi.

Evanghelia de astăzi compară dragostea Persoanelor divine pentru oamenii păcătoşi de pe pământ: cu dragostea păstorului cel bun pentru oiţa pierdută; cu sârguinţa femeii pentru căutarea perlei pierdute din colierul ei; cu dragostea tatălui bun pentru copiii săi risipitori; căci iubirea divină nu numai că merge înaintea justiţiei oarbe, ci este o iubire biruitoare.

Ceea ce ne uimeşte în toate cele trei lecturi biblice de astăzi, este "căutarea" pe care Dumnezeu o face pentru toţi oamenii de mântuit: Căutarea fiilor săi rătăciţi sufleteşte din pustiu, la care l-a trimis pe Moise ca să-l oprească din căderea totală (cf. Ex 32,7-14); căutarea fiilor risipitori de bunuri şi iubire din evanghelia de astăzi (cf. Lc 15,11-32), simbol al căutării fiecărui copil al său căzut în păcat şi moarte, copil care pentru Dumnezeu este: un fiu iubit, o mieluşea dragă şi o perlă scumpă, un vas ales. Căutarea lui Saul pe drumul Damascului care alerga după păcate (cf. Fap 9,4; 1Tim 1,12-17).

Da, Dumnezeu i-a căutat pe oamenii de la început şi îi va căuta până la sfârşit. Astfel, căutării lui Adam şi Eva din paradis (cf. Gen 3,9) i-a urmat căutarea poporului ales din pustiu (cf. Ex 32,7-14), căutarea poporului său din exil, căutarea poporului său în orice suferinţă şi durere (cf. Ex 3,7-9; Dan 8,17; 10,13). Apoi, după învierea lui Isus, a urmat căutarea Mariei Magdalena (cf. In 20,16), căutarea celor doi ucenici de la Emaus (cf. Lc 24, 15), căutarea lui Petru (cf. Lc 24,34), căutarea lui Toma (cf. In 20,27), căutarea lui Iacob (cf. 1Cor 15,7), căutarea lui Saul din Tars (cf. Fap 9,3-4) şi căutarea tuturor ucenicilor şi oamenilor de bunăvoinţă.

Dumnezeu este într-o continuă căutare a oamenilor de mântuit, pentru a face din toţi copiii săi iubiţi, moştenitorii împărăţiei sale, vasele sale alese şi apostolii săi pentru toţi cei care nu au auzit de numele său şi de lucrarea sa mântuitoare de la cruce (cf. Fap 9,15; Ier 1,10). Da, Dumnezeu "nu-şi dă pace" până când nu va găsi o cale de mântuire pentru toţi copiii lui, până când nu va aduce în staulul mântuirii şi ultima oiţa pierdută; până când nu va câştiga pentru cer şi ultimul om. Căci oamenii reprezintă pentru Dumnezeu: perlele preţioase ale colierului său; oiţele sale iubite pentru care îşi dă şi viaţa; vasele sale alese şi apostolii săi pentru care lasă cerul şi îi caută.

Isus, arătându-se prietenos cu oamenii păcătoşi şi stând la masă cu ei, ne descoperă că "Dumnezeu este milostiv şi plin de îndurare, încet la mânie şi plin de bunătate, că îşi ţine dragostea până la al miilea neam celor care se tem de el şi că iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul" (cf. Ex 34, 6-7); ne descoperă că Dumnezeu nu doreşte şi nu se bucură de moartea păcătosului, dar doreşte convertirea şi viaţa lui (cf. Ez 33,11; Lc 15,7.10); ne descoperă că Dumnezeu coboară după oameni până în valea morţii şi îşi dă viaţa pentru mântuirea lor (cf. Ps 23,4; In 10,11). De aceea, putem spune că, deşi tatăl şi mama ne părăsesc, Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată (cf. Ps 27,10; Is 49,15).

Spunând "stop" tuturor rătăcirilor noastre, ca şi fiul risipitor, căci la asta ne cheamă evanghelia de astăzi, ne întoarcem la Dumnezeu, Tatăl nostru, care, parcă uitând de rătăcirile noastre, ne iubeşte, ne caută, ne aşteaptă, ne iartă, ne îmbrăţişează, ne îmbracă în neprihănirea sa şi ne introduce la ospăţul cel veşnic.

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) a fost unul din cei mai importanţi scriitori ruşi. La început nu prea a fost credincios, dar Dumnezeu l-a căutat mereu. În anul 1849, a fost arestat şi condamnat la moarte pentru activităţi antistatale împotriva ţarului Nicolae I (1796-1855). Apoi sentinţa i s-a comutat în patru ani de lagăr în Siberia. În Siberia, Dostoievski a trăit pe viu parabola fiului pierdut căutat de Dumnezeu. Siberia era pentru el ţara îndepărtată şi acolo trăia ca fiul pierdut printre roşcove şi porci. Tovarăşii săi de detenţie erau cei mai josnici şi cei mai dezgustători dintre cei dezgustători dintre oameni. Şi totuşi în lagărul din Siberia l-a simţit pe Dumnezeu aproape şi chemarea lui la convertire şi a devenit credincios. În lagărul din Siberia şi-a formulat crezul vieţii sale, pe care el l-a exprimat astfel: "Cred că nu există mimic mai plăcut, mai profund, mai înţelegător, mai raţional, mai bărbătesc şi mai perfect decât Isus mântuitorul". Când s-a eliberat din lagăr, a venit acasă la Tatăl ceresc, căruia i-a devenit un fiu ascultător.

Acest exemplu ne sugerează că orice durere prin care trecem pe pământul acesta străin şi sărac (cf. Evr 11,13-14) poate fi interpretată şi ca o chemare la convertire. Fiul risipitor aşa a interpretat, Dostoievski aşa a interpretat; nenumăraţii convertiţi aşa au interpretat suferinţele avute. De aceea, şi noi să interpretăm şi în această cheie suferinţele. Dar înainte de această interpretare trebuie să vedem suferinţele şi necazurile ca o participare binecuvântată şi fericită la pătimirile mântuitoare ale lui Isus şi să le privim prin prisma învierii sale (cf. Fil 1,29; Col 1,24).

Deşi tatăl i-a spus fiului mai mare: "Fiul meu, tot ce am eu este şi al tău", el n-a voit să accepte invitaţia iubitoare a tatălui de a intra la ospăţul bucuriei şi nici să-l ierte pe fratele său risipitor care s-a convertit şi s-a întors acasă. Dumnezeu îl aşteaptă şi astăzi pe fiul cel mare, care este simbolul poporul evreu, să se convertească şi el. Sfântul Paul se ruga şi spera că într-o zi poporul său iudeu se va converti şi vedea acest eveniment, măreţ ca o înviere a morţilor (cf. Rom 9,1-35; 11,15).

Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Faptul că un păcătos se converteşte, este o minune mai mare decât crearea cerului şi a pământului, pentru că cerul şi pământul vor trece, în vreme ce mântuirea şi bucuria izvorâte din convertire, vor fi veşnice" (cf. Lc 21,33).

A trăit odată un părinte grec, pe nume Evghenie Etolianul (1597-1682). Acesta îşi ducea viaţa în rugăciune şi pocăinţă, în mănăstirea Vatoped din muntele Athos. El spunea adesea: "Eu plâng ca fiul risipitor şi îmi bat pieptul zicând: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta". Eu plâng ca sfântul Paul şi îmi bat pieptul zicând: "Sunt primul dintre păcătoşi". Fac aceasta ca Dumnezeu să aibă milă de mine şi să mă ierte, ca Dumnezeu să mă îmbrace iar în veşmintele de la început şi să mă primească la ospăţul său veşnic...

Gândindu-ne iar la cei doi fi risipitori de bunuri şi iubire, ne vine parcă să spunem că a pleca de acasă cu gândul la casă este mai bun decât a rămâne acasă cu gândul plecat de acasă. Căci evanghelia ne arată că harul divin al convertirii a fost mai bine primit în primul fiu decât în al doilea, căci al doilea fiu a refuzat iubirea tatălui şi a fratelui mai mic până acum, căci el este simbolul poporului evreu care îl refuză pe Isus şi creştinismul până acum. A fi numai trupeşte în casă sau a fi în biserică nu înseamnă a fi şi mântuit. A avea o mască de credincios şi o umbrelă de creştin duminical nu înseamnă salvat. De aceea acum, când am ascultat această evanghelie şi aceste lecturi biblice, este vremea întoarcerii cu adevărat acasă şi la ospăţul bucuriei credinţei; de aceea acum este timpul să spunem cu psalmistul David: "Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la faţa ta şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine" (Ps 51,3-4.12-13)!

Dacă făurirea viţelului de aur a reprezint apogeul răutăţilor oamenilor faţă de Dumnezeu, atunci jertfa viţelului îngrăşat de la primirea fiului risipitor de către tatăl său, simbol al jertfei lui Isus de la cruce, a reprezentat apogeul iubirii lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi.

Primirea deasă a Euharistiei, participarea deasă la sfânta Liturghie sunt primul semn prin care ne mărturisim public convertirea şi întoarcerea noastră acasă la Tatăl ceresc. Primii creştini mureau martiri ucişi de păgâni pentru sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie zilnică, spunând: "Nu putem trăi fără sfânta Liturghie şi sfânta împărtăşanie!" Pe când mulţi din creştinii de astăzi nu mai pot suferi nici măcar chemarea la sfânta Liturghie şi sfânta împărtăşanie. Aici este graniţa dintre cei convertiţi şi între cei împietriţi.

Odată, sfântul Macarie (295-392) mergea cu fraţii prin Egipt şi a auzit un copil care îi zicea mamei sale: "Mamă, un bogat mă iubeşte şi eu îl urăsc. Un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc". Părintele Macarie a rămas uimit şi a început să plângă. Fraţii l-au întrebat: "De ce plângi, părinte?". Bătrânul le-a răspuns: "Într-adevăr, Dumnezeul nostru e bogat şi ne iubeşte, dar noi nu vrem să-l iubim. Duşmanul nostru, diavolul, este sărac şi ne urăşte, iar noi îl urmăm". Oare nu se vede asta şi la oamenii din timpul nostru? De aceea să ne venim în fire, aşa cum ne îndeamnă sfântul Paul (cf. 1Cor 15,34)!

Am citit undeva că, în anul 1892, doi bărbaţi din America, Wilson şi Porter, au fost condamnaţi la spânzurătoare pentru furt. S-a făcut cerere de graţiere pe numele lor şi li s-a acordat graţierea. Wilson a primit graţierea, iar Porter, care a refuzat s-o primească, a fost spânzurat. Scriptura zice: "Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare" (Evr 2,3)?

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 14.