"Nimeni nu m-a şantajat vreodată. Sunt un slab, dar nu un falit". Vorbeşte papa Benedict al XVI-lea

De Salvatore Cernunzio

Era nevoie de o carte, publicată în pragul celor 90 de ani, pentru a cunoaşte adevărata faţă a lui Joseph Ratzinger, cel care timp de opt ani a condus pe tronul lui Petru cu numele de Benedict al XVI-lea şi care astăzi trăieşte "ascuns de lume" într-o mănăstire din Grădinile Vaticane cu apelativul de papă emerit.

Un pontif neînţeles, fără îndoială, probabil şi din cauza acelui caracter rezervat confundat cu austeritatea, despre care rămân totuşi mărimea şi profunzimea de gândire, chiar dacă de multe ori sunt şi ele diminuate de lecturi jurnalistice superficiale (vezi cazul Regensburg). Sunt puţini cei care cunosc adevăratele trăsături caracteristice ale acestui papă, cum sunt ironia subtilă sau îndemânarea iscusită. Aspecte care reies clar în cartea Ultime conversaţii care va fi publicat mâini în toată lumea (în Italia prin Garzanti), din care Corriere della Sera şi L'Osservatore Romano anticipă ample fragmente.

Volumul, scris cu prietenul jurnalist german Peter Seewald, a fost deja rebotezat "testamentul spiritual" al papei Benedict. O carte în sine extraordinară datorită faptului că - aşa cum notează un veteran al vaticanismului italian ca Luigi Accatoli - pentru prima dată în istorie este un papă, în viaţă, care face bilanţul propriului pontificat. Este extraordinară şi libertatea cu care Ratzinger vorbeşte despre succesorul Bergoglio despre care spune: "Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor" la conclavul din 2013, pentru a defini apoi ca semn al "unei Biserici în mişcare" alegerea unui papă latinoamerican şi a reafirma raportul fratern instaurat în aceşti circa patru ani.

Un raport pentru care cartea constituie o dovadă convingătoare. De fapt, subliniază Accatoli: "Dacă ar fi fost chiar şi numai o minimă dificultate, nici emeritul, care va împlini 90 de ani în aprilie, n-ar fi îndrăznit o astfel de publicaţie, nici succesorul, care va împlini 80 de ani în decembrie, n-ar fi autorizat-o".

"Succesorul meu n-a voit pelerina scurtă roşie cu glugă. Acest lucru nu m-a atins deloc", destăinuieşte de exemplu Benedict al XVI-lea lui Seewald. "Ceea ce m-a atins, în schimb, este că deja înainte de a ieşi în lojă a voit să-mi telefoneze, dar nu m-a găsit pentru că eram întocmai în faţa televizorului. Modul în care s-a rugat pentru mine, momentul de reculegere, apoi cordialitatea cu care a salutat persoanele aşa încât scânteia, ca să spunem aşa, a luat foc imediat".

"Nimeni nu se aştepta la el", adaugă el, "eu îl cunoşteam, desigur, dar nu m-am gândit la el. În acest sens a fost o mare surpriză. Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor. Când am auzit numele, mai întâi eram nesigur. Dar când am văzut cum vorbea pe de o parte cu Dumnezeu, pe de altă parte cu oamenii, am fost cu adevărat mulţumit. Şi fericit".

Fericit şi pentru că alegerea unui cardinal din America Latină înseamnă "că Biserica este în mişcare, este dinamică, deschisă, având în faţa sa perspective de noi dezvoltări. Că nu este congelată în scheme: se întâmplă mereu ceva surprinzător, că are o dinamică intrinsecă aptă s-o reînnoiască în mod constant".

Acest lucru "este frumos şi încurajator", conform papei emerit, care totuşi nu se hazardează să vorbească despre o cotitură epocală sau despre o nouă eră. "Repartiţiile temporale au fost mereu decise a posteriori: numai într-un al doilea moment s-a stabilit că aici începea Evul Mediu sau acolo începea era modernă".

Totuşi, "este evident că Biserica părăseşte tot mai mult vechile structuri tradiţionale ale vieţii europene, deci îşi schimbă aspectul şi în ea trăiesc noi forme". Mai ales este clar, în ochii lui Ratzinger, "că descreştinarea Europei înaintează, că elementul creştin tot mai mult din ţesutul societăţii". Prin urmare, "Biserica trebuie să găsească o nouă formă de prezenţă, trebuie să-şi schimbe modul său de a se prezenta. Sunt în desfăşurare răsturnări epocale, dar încă nu se ştie la ce punct se va putea spune cu exactitate că începe una sau alta".

În materie de răsturnări epocale, bună parte a volumului este dedicată cotiturii istorice care a fost declaraţia în latină din 11 februarie 2013 a demisiei sale. "Textul renunţării l-am scris eu", cu circa două săptămâni înainte, subliniază Benedict, explicând că a scris-o în latină "pentru că un lucru aşa de important se face în latină". În afară de asta, "latina este o limbă pe care o cunosc aşa de bine încât pot să scriu în mod îngrijit. Aş fi putut să scriu şi în italiană, desigur, dar exista pericolul să fac vreo greşeală".

Papa emerit ţine să precizeze în afară de asta că "n-a fost vorba despre o retragere sub presiunea evenimentelor sau despre o fugă datorită incapacităţii de a face faţă": "Nimeni n-a încercat să mă şantajeze. Nici n-aş fi permis asta. Dacă ar fi încercat să facă asta n-aş fi plecat pentru că nu trebuie părăsit când suntem sub presiune". Nici nu este adevărat "că eram dezamăgit sau lucruri asemănătoare, dimpotrivă, mulţumire fie lui Dumnezeu, eram în starea sufletească paşnică a celui care a depăşit dificultatea", în care "se poate trece liniştit cârma în mâna celui care vine după".

În acest caz Francisc, "omul reformei practice". "A fost îndelung arhiepiscop, cunoaşte meseria, a fost superior al iezuiţilor şi are şi sufletul pentru a începe acţiuni cu caracter organizator", evidenţiază predecesorul. "Eu ştiam că acesta nu este punctul meu de forţă".

De fapt, Joseph Ratzinger îşi impută o "puţină fermitate în a conduce şi a lua decizii". "Aici în realitate sunt mai mult profesor, unul care reflectează şi meditează asupra chestiunilor spirituale", spune el, "conducerea practică nu este punctul meu forte şi asta este desigur o slăbiciune. Dar nu reuşesc să mă văd ca un falit - afirmă el - timp de opt ani am desfăşurat slujirea mea. Au existat momente dificile, e suficient să ne gândim, de exemplu, la scandalul pedofiliei şi la cazul Williamson sau şi la scandalul Vatileaks; dar în general a fost şi o perioadă în care multe persoane au găsit o nouă cale spre credinţă şi a fost şi o mare mişcare pozitivă".

Această mişcare a demontat şi lobby gay în Vatican: "un mic grup de 4 poate 5 persoane" semnalat în raportul comisiei de trei cardinali. "L-am desfăcut. Se vor forma altele? Nu ştiu. Oricum Vaticanul nu mişună desigur de cazuri asemănătoare", explică Pontiful emerit.

În paginile cărţii, împărtăşeşte apoi cu publicul fragmente preţioase de amintire cum ar fi participarea sa la Conciliul Vatican II. Apoi aminteşte de plecarea sa cu cardinalul Frings la Roma şi cazarea la colegiul "Santa Maria dell'Anima", unde unul dintre primele lucruri pe care le-a învăţat a fost importanţa "aţipelii", devenită apoi "o obişnuinţă".

Retrăieşte apoi momentele de entuziasm ale unei vieţi complet noi în capitală, printre plimbările la piaţa Navona şi vizitele în marile locuri ale creştinismului primar împreună cu fratele Georg. Şi în sfârşit vorbeşte despre Ioan al XXIII-lea al cărui "fan autentic" se declară şi despre anunţarea acelui Conciliu aflată de la radio care "a fost un moment de emoţie" dar şi de mici îndoieli şi mari speranţe. Ratzinger revelează şi o anecdotă curioasă despre o călătorie la Capri pentru "Toţi Sfinţii" cu cardinalul Frings: "o aventură, la bordul unei bărci care se clătina foarte mult. Au vomitat toţi, şi cardinalul, în timp ce eu m-am reţinut. Însă apoi la Capri a fost foarte frumos. A fost un adevărat moment de alinare".

În carte sunt şi scânteieri despre lecturile sale din tinereţe, despre pasiunea pentru muzică şi atenţia faţă de politică. Amintind iar timpurile Conciliului, Benedict mărturiseşte că a făcut parte din gruparea "progresistă", pentru că în acea epocă "încă nu însemna a termina cu credinţa, ci a învăţa s-o înţelegi mai bine şi s-o trăieşte în mod mai corect, pornind de la origini".

Cu un salt înainte, reparcurge şi cei opt ani ai săi ca "profesor papă" sau "papă teolog". "Încercam să fiu mai ales un păstor - afirmă el - şi una dintre îndatoririle unui păstor este să trateze cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ar trebui să facă şi un profesor". Tot ca papă, Ratzinger, precedându-l pe Bergoglio, a pretins imediat ca Biserica să se despartă de unele bunuri pentru a putea răspândi bunul său autentic. Nu au fost semne şi acţiuni evidente, dar - spune Papa emerit - "este foarte dificil". "Aici trebuie să începem mereu de la noi înşine. Vaticanul are prea multe bunuri? Nu ştiu. Noi trebuie să facem mult pentru ţările mai sărace, care au nevoie de ajutorul nostru: dar există Amazonia, există Africa şi aşa mai departe. Banul trebuie să existe, mai ales pentru a-l putea da, pentru ca să folosească la ceva, dar, pentru a-l putea cheltui, de undeva trebuie şi să intre, aşa încât nu ştiu bine ce am fi putut să cedăm. Cred că trebuie să se întrebe cu privire la asta mai ales Bisericile locale, începând de la cea germană".

Privind la prezent, Ratzinger admite în schimb că se pregăteşte pentru moarte. Trebuie făcut acest lucru, subliniază el, "nu în sensul de a îndeplini anumite acte, ci de a trăi pregătindu-se pentru a depăşi ultimul examen în faţa lui Dumnezeu. De a părăsi această lume şi de a fi în faţa Lui şi a sfinţilor, a prietenilor şi a duşmanilor". El se pregăteşte "gândindu-se mereu că sfârşitul se apropie": "Important nu este să ne imaginăm asta, ci de a trăi având conştiinţa că toată viaţa tinde spre această întâlnire".

(După Zenit, 8 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.