Vatican: Sfânta Liturghie de mulţumire pentru canonizarea Maicii Tereza (5 septembrie 2016)

Luni, 5 septembrie, în Piaţa "Sfântul Petru", cardinalul secretar de stat Pietro Parolin a prezidat Sfânta Liturghie de mulţumire pentru canonizarea Maicii Tereza. Prezentăm în continuare textul omiliei pe care cardinalul Pietro Parolin a rostit-o în cursul celebrării:

Domnilor cardinali,
Iubiţi confraţi întru episcopat şi întru preoţie,
Stimate autorităţi,
Dragi Misionare şi Misionari ai Carităţii,
Pelerini şi cinstitori,
Fraţi şi surori în Cristos,

Astăzi ne-am întors în Piaţa "Sfântul Petru", numeroşi şi plini de bucurie, ca să-i mulţumim Domnului pentru darul canonizării Maicii Tereza de Calcutta, sfânta Tereza de Calcutta.

Câte motive avem pentru a fi profund recunoscători Domnului! Îi mulţumim pentru eroica mărturie de credinţă a sfinţilor, cu care El face mereu rodnică Biserica sa şi ne dăruieşte nouă, fiilor săi, un semn sigur al iubirii sale (cf. Prefaţa pentru sfinţi II).

Îndeosebi îi mulţumim pentru că ne-a dat-o pe sfânta Tereza de Calcutta, care, cu rugăciunea sa neîncetată, izvor de mari fapte de milostenie trupească şi sufletească, a fost o oglindă curată a iubirii lui Dumnezeu şi un minunat exemplu de slujire a aproapelui, în special a persoanelor mai sărace, respinse, abandonate: oglindă şi exemplu din care să scoatem preţioase indicaţii şi stimulente pentru a trăi ca buni discipoli ai Domnului, pentru a ne converti din lâncezeală şi din mediocritate, pentru a ne lăsa înflăcăraţi cu toţii de focul iubirii lui Cristos: "Caritas Christi urget nos", iubirea lui Cristos ne constrânge, the love of Christ impels us (2Cor 5,14).

Maicii Tereza îi plăcea să se definească "un creion în mâinile Domnului". Dar ce poeme de caritate, de compasiune, de întărire şi de bucurie a ştiut să scrie acel creion mic! Poeme de iubire şi de duioşie faţă de cei mai săraci dintre săraci, cărora şi-a consacrat existenţa sa!

Ea aşa prezintă percepţia clară a "vocaţiei sale în vocaţie", avută în septembrie 1946, în timp ce se afla în călătorie spre exerciţiile spirituale: "Am deschis ochii asupra suferinţei şi am înţeles profund esenţa vocaţiei mele [...]. Simţeam că Domnul îmi cerea să renunţa la viaţa liniştită în interiorul congregaţiei mele călugăreşti pentru a ieşi pe străzi ca să-i slujesc pe săraci. Era o poruncă. Nu era o sugestie, o invitaţie sau o propunere" (citat în Renzo Allegri, Madre Teresa mi ha detto, Ancora Ed., Milano, 2010).

Maica Tereza "a deschis ochii asupra suferinţei", a îmbrăţişat-o cu o privire de compasiune, toată fiinţa sa a fost interpelată şi zguduită de această întâlnire, care - într-un anumit sens - i-a străpuns inima, după exemplul lui Isus, care s-a înduioşat datorită suferinţei creaturii umane, incapabilă să se ridice singură.

Cum să nu recitim în lumina vieţii sale cuvintele pe care papa Francisc ni le-a adresat în Bula de convocare a Jubileului Milostivirii, când scrie: "Să nu cădem în indiferenţa care umileşte, în obişnuinţa care anesteziază sufletul şi împiedică să se descopere noutatea, în cinismul care distruge. Să deschidem ochii noştri pentru a privi mizeriile lumii, rănile atâtor fraţi şi surori privaţi de demnitate şi să ne simţim provocaţi să ascultăm strigătul lor de ajutor. Mâinile noastre să strângă mâna lor şi să le tragem spre noi pentru ca să simtă căldura prezenţei noastre, a prieteniei şi a fraternităţii" (MV, nr. 15).

Dar care este "secretul" Maicii Tereza? Desigur nu este un secret pentru că tocmai l-am proclamat cu glas tare în Evanghelie: "Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

Maica Tereza a descoperit în cei săraci faţa lui Cristos "care s-a făcut sărac pentru noi pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa" (cf. 2Cor 8,9) şi a răspuns la iubirea sa fără măsură cu o iubire fără măsură faţă de cei săraci. "Caritas Christi urget nos", iubirea lui Cristos ne constrânge, the love of Christ impels us (2Cor 5,14).

Ea a putut să fie un semn de milostivire atât de luminos - "Milostivirea a fost pentru ea «sarea» care dădea gust fiecărei opere ale sale şi «lumina» care lumina întunericul celor care nu aveau nici măcar lacrimi pentru a plânge sărăcia şi suferinţa lor", a spus Sfântul Părinte în omilia de ieri - pentru că s-a lăsat luminată de Cristos, adorat, iubit şi lăudat în Euharistie, aşa cum explica ea însăşi: "Vieţile noastre trebuie să fie încontinuu alimentate de Euharistie, pentru că, dacă n-am fi capabili să-l vedem pe Cristos sub aparenţele pâinii, nu ne-ar fi posibil nici măcar să-l descoperim sub aparenţele umile ale trupurilor slăbite ale săracilor" (cf. Tereza de Calcutta, L'amore che disseta, pag. 16).

În afară de asta, ea ştia bine că una din formele cele mai sfâşietoare de sărăcie constă în a se şti neiubiţi, nedoriţi, dispreţuiţi. Un soi de sărăcie prezentă şi în ţările şi în familiile mai puţin sărace, chiar şi în persoanele care aparţine categoriilor care dispun de mijloace şi posibilităţi, dar care experimentează golul interior că au pierdut semnificaţia şi direcţia vieţii sau sunt loviţi în mod violent de dezolarea legăturilor frânte, de duritatea singurătăţii, de senzaţia de a fi uitaţi de toţi sau de a nu sluji nimănui.

Acest lucru a făcut-o ca să-i identifice pe copiii încă nenăscuţi şi ameninţaţi în existenţa lor ca "cei mai săraci dintre săraci". De fapt, fiecare dintre ei depinde, mai mult decât oricare altă fiinţă umană, de iubirea şi de îngrijirile mamei şi de ocrotirea societăţii. Cel zămislit nu are nimic al său, orice speranţă şi necesitate a sa este în mâinile altora. El poartă cu sine un proiect de viaţă şi de viitor şi cere să fie primit şi ocrotit pentru ca să poată deveni ceea ce este deja: unul dintre noi, pe care Domnul l-a gândit încă din veşnicie pentru o mare misiune de îndeplinit, aceea de "a iubi şi a fi iubit", cum îi plăcea Maicii Tereza să repete.

De aceea, ea a apărat cu curaj viaţa care trebuie să se nască, cu acea francheţe de cuvânt şi liniaritate de acţiune care este semnalul cel mai luminos al prezenţei profeţilor şi sfinţilor, care nu se îngenunchează în faţa nimănui decât în faţa Atotputernicului, sunt liberi în interior pentru că sunt puternici în interior şi nu se înclină în faţa modelor sale sau a idolilor momentului, ci se oglindesc în conştiinţa luminată de soarele Evangheliei.

În ea descoperim acel binom fericit şi inseparabil dintre exercitarea eroică a carităţii şi claritatea în proclamarea adevărului, vedem activitatea constantă, alimentată de profunzimea contemplaţiei, misterul binelui făcut în umilinţă şi fără oboseli, rod al unei iubiri, care "face rău".

În această privinţă ea a afirmat în celebrul discurs pentru conferirea Premiului Nobel la Oslo la 11 decembrie 1979: "Este foarte important pentru noi să înţelegem că iubirea, pentru a fi adevărată, trebuie să facă rău. I-a făcut rău lui Isus ca să ne iubească, i-a făcut rău". Şi mulţumind binefăcătorilor prezenţi şi viitori a spus: "Nu vreau ca să-mi daţi din ceea ce vă prisoseşte, vrea ca să-mi daţi până când vă face rău".

După părerea mea aceste cuvinte sunt ca un prag, pe care dacă-l trecem, intrăm în abisul care a învăluit viaţa sfintei, în acele înălţimi şi în acele adâncimi care sunt greu de explorat pentru că reparcurg îndeaproape suferinţele lui Cristos, dăruirea sa necondiţionată de iubire şi rănile foarte adânci pe care a trebuit să le îndure.

Este densitatea insondabilă a Crucii, a acestui "a face rău" al binelui făcut din iubire faţă de Dumnezeu, din cauza dezacordului pe care el îl provoacă faţă de toţi cei care îi opun rezistenţă, din cauza limitelor creaturilor, a păcatului lor şi a morţii care este salariul păcatului.

Şi este şi - aşa cum reiese din numeroasele scrisori pe care le-a adresat directorului său spiritual - "noaptea întunecată a credinţei", în care convieţuiesc iubirea arzătoare faţă de Domnul răstignit şi faţă de fraţii care au nevoie de îngrijiri şi de pâine, o credinţă solidă şi curată şi - în acelaşi timp - senzaţia teribilă a îndepărtării lui Dumnezeu şi a tăcerii sale. Ceva asemănător cu strigătul lui Cristos pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).

Un alt cuvânt, dintre cele şapte rostite de Isus în timpul agoniei sale pe cruce, ea a voit ca să fie scris în engleză în fiecare casă a congregaţiei sale, lângă Răstignit: "I thirst", mi-e sete: sete de apă proaspătă şi limpede, sete de suflete de mângâiat şi de răscumpărat din urâciunile lor şi de a le face frumoase şi plăcute în ochii lui Dumnezeu, sete de Dumnezeu, de prezenţa sa vitală şi luminoasă. "I thirst": această sete ardea în Maica Tereza, crucea şi înălţarea sa, chinul şi gloria sa.

Ea în această viaţă, pentru binele făcut, a primit Premiul Nobel pentru pace şi atâtea alte recunoaşteri şi a văzut înflorind opera sa, mai ales în congregaţiile Surorilor Misionare ale Carităţii şi a Fraţilor Misionari ai Carităţii pe care le-a întemeiat pentru a o continua. Acum în paradis, cu Maria Mama lui Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, primeşte premiul mult mai înalt pregătit pentru ea încă de la întemeierea lumii, premiul rezervat celor drepţi, celor blânzi, celor smeriţi cu inima, celor care, primindu-i pe cei săraci, îl primesc pe Cristos.

Când Maica Tereza a trecut de pe acest pământ la cer, la 5 septembrie 1997, timp de câteva minute lungi Calcutta a rămas complet fără lumină. Ea pe acest pământ era un semn transparent care arăta cerul. În ziua morţii sale cerul a voit să ofere un sigiliu pentru viaţa sa şi să ne comunice faptul că o nouă lumină s-a aprins deasupra noastră. Acum, după recunoaşterea "oficială" a sfinţeniei sale, străluceşte şi mai puternic. Fie ca această lumină, care este lumina de neapus a Evangheliei, să continue să lumineze pelerinajul nostru pământesc şi cărările din această lume dificilă!

Sfântă Tereza de Calcutta, roagă-te pentru noi!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.