Papa Francisc: Sfânta Liturghie şi canonizarea fericitei Maici Tereza de Calcutta (4 septembrie 2016)

"Cine se va gândi la ce vrea Domnul" (Înţ 9,13). Această întrebare din Cartea Înţelepciunii, pe care am ascultat-o în prima lectură, ne prezintă viaţa noastră ca un mister, a cărui cheie de interpretare nu este în posesia noastră. Protagoniştii istoriei sunt întotdeauna doi: pe de o parte Dumnezeu şi pe de altă parte oamenii. Misiunea noastră este aceea de a percepe chemarea lui Dumnezeu şi apoi de a primi voinţa sa. Dar pentru a o primi fără ezitare să ne întrebăm: care este voinţa lui Dumnezeu?

În acelaşi text sapienţial găsim răspunsul: "oamenii au învăţat cele plăcute ţie" (v. 18). Pentru a verifica această chemare a lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm şi să înţelegem ce-i place Lui. De atâtea ori profeţii vestesc ce anume este plăcut Domnului. Mesajul lor are o sinteză minunată în expresia: "Milă vreau şi nu jertfe" (Os 6,6; Mt 9,13). Lui Dumnezeu îi este plăcută orice faptă de milostenie, pentru că în fratele pe care-l ajutăm recunoaştem faţa lui Dumnezeu pe care nimeni n-o poate vedea (cf. In 1,18). Şi de fiecare dată când ne aplecăm asupra necesităţilor fraţilor, noi am dat de mâncare şi de băut lui Isus; l-am îmbrăcat, l-am susţinut şi l-am vizitat pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt 25,40). Deci, am atins carnea lui Cristos.

Aşadar suntem chemaţi să traducem în concret ceea ce invocăm în rugăciune şi mărturisim în credinţă. Nu există alternativă pentru caritate: cei care se pun în slujba fraţilor, deşi nu ştiu asta, sunt cei care-l iubesc pe Dumnezeu (cf. 1In 3,16-18; Iac 2,14-18). Totuşi, viaţa creştină nu este un simplu ajutor care este dat în momentul de nevoie. Dacă ar fi aşa ar fi desigur un sentiment frumos de solidaritate umană care trezeşte o binefacere imediată, dar ar fi sterilă pentru că este fără rădăcini. Dimpotrivă, angajarea pe care Domnul o cere este aceea a unei vocaţii la caritate cu care fiecare discipol al lui Cristos pune în slujba sa propria viaţă, pentru a creşte în fiecare zi în iubire.

Am ascultat în Evanghelie că: "multă lume mergea după Isus" (Lc 14,25). Astăzi acea "multă lume" este reprezentată de lumea vastă a voluntariatului, adunată aici cu ocazia Jubileului Milostivirii. Voi sunteţi acea lume care-l urmează pe Învăţătorul şi care face vizibilă iubirea sa concretă faţă de fiecare persoană. Vă repet cuvintele apostolului Paul: "Într-adevăr, am avut o mare bucurie şi consolare datorită iubirii tale, pentru că prin tine, frate, au fost alinate inimile sfinţilor" (Flm 7). Câte inimi întăresc voluntarii! Câte mâini susţin; câte lacrimi şterg; câtă iubire este revărsată în slujirea ascunsă, umilă şi dezinteresată! Această slujire lăudabilă dă glas credinţei - dă glas credinţei! - şi exprimă milostivirea Tatălui ca se apropie de cei care sunt în nevoie.

Urmarea lui Isus este o angajare serioasă şi în acelaşi timp bucuroasă; cere radicalitate şi curaj pentru a-l recunoaşte pe Învăţătorul divin în cel mai sărac şi rebutat din viaţă şi a fi în slujba sa. Pentru aceasta, voluntarii care-i slujesc pe cei din urmă şi pe cei nevoiaşi din iubire faţă de Isus nu aşteaptă nicio mulţumire şi nicio răsplată, ci renunţă la toate acestea pentru că au descoperit adevărata iubire. Şi fiecare dintre noi poate să spună. "Aşa cum Domnul mi-a venit în întâmpinare şi s-a aplecat asupra mea în momentul de nevoie, tot aşa şi eu merg întâmpinarea Lui şi mă aplec asupra celor care au pierdut credinţa sau trăiesc ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, asupra tinerilor fără valori şi idealuri, asupra familiilor aflate în criză, asupra bolnavilor şi a celor închişi, asupra refugiaţilor şi imigraţilor, asupra celor slabi şi lipsiţi de apărare în trup şi în spirit, asupra minorilor abandonaţi, precum şi asupra bătrânilor lăsaţi singuri. Oriunde există o mână întinsă care cere ajutor pentru a se ridica în picioare, acolo trebuie să fie prezenţa noastră şi prezenţa Bisericii care susţine şi dăruieşte speranţă". Şi, asta, să fie făcută cu amintirea vie a mâinii întinse a Domnului asupra mea când eram la pământ.

Maica Tereza, în toată existenţa sa, a fost împărţitoare generoasă a milostivirii divine, făcându-se disponibilă tuturor prin primirea şi apărarea vieţii umane, cea nenăscută şi cea abandonată şi rebutată. S-a angajat în apărarea vieţii proclamând neîncetat că "acela care încă nu s-a născut este cel mai slab, cel mai mic, cel mai lipsit". S-a aplecat asupra persoanelor epuizate, lăsate să moară pe marginile străzilor, recunoscând demnitatea pe care Dumnezeu le-a dat-o; a făcut ca puternicii pământului să audă glasul său, pentru ca să recunoască greşelile lor în faţa crimelor - în faţa crimelor! - sărăciei create de ei înşişi. Milostivirea a fost pentru ea "sarea" care dădea gust fiecărei opere ale ei, şi "lumina" care lumina întunericul celor care nu mai aveau nici măcar lacrimi pentru a plânge sărăcia şi suferinţa lor.

Misiunea sa în periferiile oraşelor şi în periferiile existenţiale rămâne în zilele noastre ca mărturie elocventă a apropierii lui Dumnezeu de cei mai săraci dintre săraci. Astăzi încredinţez această emblematică figură de femeie şi de consacrată întregii lumi a voluntariatului: ea să fie modelul vostru de sfinţenie! Cred că, probabil, vom avea un pic de dificultate în a o numi sfânta Tereza: sfinţenia sa este aşa de aproape de noi, atât de duioasă şi rodnică încât în mod spontan vom continua să-i spunem "Maica Tereza". Această neobosită lucrătoare a milostivirii să ne ajute să înţelegem tot mai mult că singurul nostru criteriu de acţiune este iubirea gratuită, liberă de orice ideologie şi de orice legătură şi revărsată spre toţi fără deosebire de limbă, cultură, rasă sau religie. Maicii Tereza îi plăcea să spună: "Poate că nu vorbesc limba lor, dar pot să zâmbesc". Să purtăm în inimă zâmbetul său şi să-l dăruim celor pe care-i întâlnim pe drumul nostru, în special celor care suferă. Astfel vom deschide orizonturi de bucurie şi de speranţă pentru atâta umanitate descurajată şi care are nevoie de înţelegere şi de duioşie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.