Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Jubileul Lucrătorilor de Milostivire (3 septembrie 2016)

Am ascultat imnul dedicat iubirii pe care apostolul Paul l-a scris pentru comunitatea din Corint şi care constituie una dintre paginile cele mai frumoase şi cele mai angajante pentru mărturia credinţei noastre (cf. 1Cor 13,1-13). De câte ori a vorbit sfântul Paul despre iubire şi despre credinţă în scrierile sale; şi totuşi în acest text ne este oferit ceva extraordinar de mare şi original. El afirmă că, spre deosebire de credinţă şi de speranţă, iubirea "nu încetează niciodată" (v. 8): este pentru totdeauna. Această învăţătură trebuie să fie pentru noi de o certitudine de neclintit; iubirea lui Dumnezeu nu va dispare niciodată în viaţa noastră şi în istoria lumii. Este o iubire care rămâne mereu tânără, activă, dinamică şi atrage la sine în manieră incomparabilă. Este o iubire fidelă care nu trădează, în pofida contradicţiilor noastre. Este o iubire rodnică ce generează şi merge dincolo de orice lene a noastră. Noi toţi suntem martori ai acestei iubiri. De fapt, iubirea lui Dumnezeu ne vine în întâmpinare; este ca un fluviu umflat care ne ia însă fără să ne suprime; dimpotrivă, este condiţie de viaţă: "Dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic" (v. 2). Cu cât ne lăsăm mai implicaţi de această iubire cu atât viaţa noastră se regenerează mai mult. Într-adevăr ar trebui să spunem cu toată forţa noastră: sunt iubit, de aceea exist! Iubirea despre care vorbeşte apostolul nu este ceva abstract şi vag; dimpotrivă, este o iubire care se vede, se atinge şi se experimentează personal. Forma cea mai mare şi expresivă a acestei iubiri este Isus. Toată persoana sa şi viaţa sa nu este altceva decât manifestarea concretă a iubirii Tatălui, până când ajunge la momentul culminant: "Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8). Aceasta este iubire! Nu sunt cuvinte, este iubire. De pe Calvar, unde suferinţa Fiului lui Dumnezeu ajunge la apogeul său, provine izvorul iubirii care şterge orice păcat şi care recreează totul într-o viaţă nouă. Purtăm cu noi mereu, în manieră de neşters, această certitudine a credinţei: Cristos "m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Gal 2,20). Aceasta este marea certitudine: Cristos m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine, pentru tine, pentru tine, pentru toţi, pentru fiecare dintre noi! Nimic şi nimeni nu va putea să ne despartă vreodată de iubirea lui Dumnezeu (cf. Rom 8,25-36). Nu se poate abate privirea şi să se întoarcă în altă parte pentru a nu vedea multele forme de sărăcie care cer milostivire. Şi această întoarcere în altă parte pentru a nu vedea foamea, bolile, persoanele exploatate..., acesta este un păcat grav! Este şi un păcat modern, este un păcat de astăzi! Noi creştinii nu putem să ne permitem asta. N-ar fi vrednic de Biserică nici de un creştin "să treacă mai departe" şi să presupună că are conştiinţa în ordine numai pentru că ne-am rugat sau pentru că am mers la Liturghie duminica. Nu. Calvarul este mereu actual; nu a dispărut deloc, nici nu rămâne o frumoasă pictură în bisericile noastre. Acel vârf de com-pătimire, din care provine iubirea lui Dumnezeu faţă de mizeria umană, încă vorbeşte zilelor noastre şi determină să se dea mereu noi semne de milostivire. Nu voi înceta niciodată să spun că milostivirea lui Dumnezeu nu este o idee frumoasă, ci o acţiune concretă. Nu există milostivire fără concreteţe. Milostivirea nu înseamnă a face binele "în trecere", înseamnă a se implica acolo unde există răul, unde există boala, unde există foamea, unde există atâtea exploatări umane. Şi milostivirea umană nu devine astfel - adică umană şi milostivire - până când nu ajunge la concreteţea sa în acţiunea zilnică. Avertismentul apostolului Ioan rămâne mereu valabil: "Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (1In 3,18). De fapt, adevărul milostivirii se găseşte în gesturile noastre zilnice care fac vizibilă acţiunea lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Fraţi şi surori, voi reprezentaţi aici marea şi variata lume a voluntariatului. Printre realităţile cele mai preţioase ale Bisericii sunteţi chiar voi care în fiecare zi, adesea în tăcere şi în ascuns, daţi formă şi vizibilitate milostivirii. Voi sunteţi artizani ai milostivirii: cu mâinile voastre, cu ochii voştri, cu ascultarea voastră, cu apropierea voastră, cu mângâierile voastre... artizani! Voi exprimaţi dorinţa dintre cele mai frumoase în inima omului, aceea de a face o persoană care suferă să se simtă iubită. În diferitele condiţii ale nevoii şi ale necesităţilor atâtor persoane, prezenţa voastră este mâna întinsă a lui Cristos care ajunge la toţi. Voi sunteţi mâna întinsă a lui Cristos: v-aţi gândit la asta? Credibilitatea Bisericii trece în manieră convingătoare şi prin slujirea voastră faţă de copiii abandonaţi, faţă de bolnavi, faţă de săracii fără mâncare şi muncă, faţă de bătrâni, faţă de cei fără adăpost, faţă de prizonieri, faţă de refugiaţi şi imigraţi, faţă de cei care sunt loviţi de calamităţile naturale... Aşadar, oriunde există o cerere de ajutor, acolo ajunge mărturia voastră activă şi dezinteresată. Voi faceţi vizibilă legea lui Cristos, aceea de a duce poverile unii altora (cf. Gal 6,2; In 13,34). Iubiţi fraţi şi surori, voi atingeţi carnea lui Cristos cu mâinile voastre. Fiţi mereu gata în solidaritate, tari în apropiere, prompţi în a trezi bucuria şi convingători în consolare. Lumea are nevoie de semne concrete de solidaritate, mai ales în faţa tentaţiei indiferenţei, şi cere persoane capabile să contrasteze cu viaţa lor individualismul, gândul numai la ei înşişi şi dezinteresul faţă de fraţii aflaţi în nevoie. Fiţi mereu mulţumiţi şi plini de bucurie pentru slujirea voastră, dar nu faceţi niciodată din asta un motiv de îngâmfare care să facă să vă simţiţi mai buni decât ceilalţi. În schimb, lucrarea voastră de milostivire să fie prelungire umilă şi elocventă a lui Isus Cristos care continuă să se aplece şi să se îngrijească de cel care suferă. De fapt, iubirea "edifică" (1Cor 8,1) şi zi după zi permite comunităţilor noastre să fie semn al comuniunii fraterne.

Şi vorbiţi Domnului despre aceste lucruri. Chemaţi-l. faceţi cum a făcut Sister Preyma, aşa cum ne-a povestit sora: a bătut la uşa tabernacolului. Aşa de curajoasă! Domnul ne ascultă: chemaţi-l! Doamne, priveşte asta... Priveşte atâta sărăcie, atâta indiferenţă, atât privit în altă parte: "Asta nu-mi revine mie, pe mine nu mă interesează". Vorbiţi despre asta cu Domnul: "Doamne, de ce? Doamne, de ce? De ce eu sunt aşa de slab şi Tu m-ai chemat să fac această slujire? Ajută-mă, şi dă-mi putere, şi dă-mi umilinţă". Miezul milostivirii este acest dialog cu inima milostivă a lui Isus.

Mâine, vom avea bucuria de a o vedea pe Maica Tereza proclamată sfântă. Merită asta! Această mărturie de milostivire din timpurile noastre se adaugă la ceata nenumărată de bărbaţi şi femei care au făcut vizibilă cu sfinţenia lor iubirea lui Cristos. Să imităm şi noi exemplul lor şi să cerem să fim instrumente umile în mâinile lui Dumnezeu pentru a alina suferinţa lumii şi a dărui bucuria şi speranţa învierii. Mulţumesc.

Şi înainte de a vă da binecuvântarea, vă invit pe toţi să ne rugăm în tăcere pentru atâtea, atâtea persoane care suferă; pentru atâta suferinţă, pentru atâţia care trăiesc rebutaţi de societate. Să ne rugăm şi pentru atâţia voluntari ca voi, care merg în întâmpinarea cărnii lui Cristos pentru a o atinge, a o îngriji, a o simţi aproape. Şi să ne rugăm şi pentru atâţia, atâţia care în faţa unei aşa de mari mizerii privesc în altă parte şi în inimă aud un glas care le spune: "Mie nu-mi revine, pe mine nu mă interesează". Să ne rugăm în tăcere.

[tăcere]

Şi acum să facem asta şi cu Sfânta Fecioară Maria: Bucură-te, Marie...

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.