Triplă moştenire

De Leonardo Sandri

Este greu de exprimat sugestiile care apar în inimă gândindu-mă la călătoria pe care papa Francisc se pregăteşte s-o înceapă, sub privirea Mariei, la care încă o dată va merge să se încredinţeze în bazilica "Santa Maria Maggiore" şi în mâinile căreia va depune, împreună cu florile, toate întâlnirile şi cuvintele care vor însufleţi aceste trei zile intense.

Suntem siguri înainte de toate că un prieten special din cer îl va asista cu rugăciunea şi mijlocirea sa: sfântul Ioan Paul al II-lea, care s-a făcut pelerin în Georgia în 1999 şi în Azerbaidjan în 2002, când am avut onoarea să-i fiu alături. El, suntem siguri, va veghea îndeosebi asupra îmbrăţişării pe care la aeroport patriarhul Ilie al II-lea, catholicos al Bisericii ortodoxe georgiene, o va schimba cu el: de fapt este acelaşi patriarh care l-a primit pe papa Wojtyła şi cu el a semnat o declaraţie pentru invocarea păcii: "Pacea este un dar suprem, fără de care este imposibil a conferi semnificaţie mai multă vieţii şi a promova dezvoltarea. Inima umană tânjeşte la acest bine suprem şi persoanele aspiră să trăiască în armonie. Lumea de astăzi este ca un sat global. Există pericolul grav ca un conflict într-o zonă deosebită să depăşească graniţele acesteia din urmă şi să implice alte naţiuni, cauzând noi războaie. Într-un timp aşa de important, lumea trebuie să-şi mobilizeze toate forţele sale spirituale, intelectuale şi fizice pentru a evita o catastrofă mondială. Terorismul este o nouă ameninţare concretă pentru pacea în lume. Aşadar, este important ca suveranitatea, integritatea teritorială şi siguranţa ţărilor să fie garantate de organizaţiile internaţionale". Aproape după douăzeci de ani, lumea, adevărat sat global, pare să fi devenit surdă - e suficient să ne gândim la imaginile sfâşietoare care încă mai vin din iubitul Alep - la aceste cuvinte, aproape iubind, aşa cum adesea repetă papa Francisc, un război care este al întregii lumi chiar dacă se duce numai pe unele terenuri şi naţiuni. Fiecare cuvânt şi fiecare gest din această a doua etapă a vizitei în Caucaz va fi un nou apel adresat conştiinţei celor puternici şi a popoarelor, pentru ca lumea să oprească şi să vindece catastrofele umanitare aflate în desfăşurare, şi să evite ca focare aparent stinse să poată într-o zi sau alta să reexplodeze şi în regiunea caucaziană.

În Georgia, Congregaţia pentru Bisericile Orientale urmăreşte viaţa micii comunităţi catolice, care cu bogata sa istorie de credinţă - care rămâne patrimoniu nedespărţit al tuturor creştinilor din regiune, dincolo de diviziunile din secolele următoare care încă mai persistă - păstrează o chemare şi o fascinaţie cu totul specială. Trecutul ne încredinţează înainte de toate figura apostolei şi evanghelizatoarei, sfânta Nino, conform unor surse chiar o sclavă, a cărei credinţă a ajuns să-i uimească până şi pe domnitori, aducându-i la convertire. Într-o epocă în care se continuă să se discute despre cum să se valorizeze femeia în Biserică, probabil ar trebui aduse la lumină înainte de toate marile mărturii în istorie, pentru a fi recunoscători pentru ele şi a ne lăsa inspiraţi de ele.

Atât unele versiuni ale vieţii lui Nino cât şi alte atestări istorice şi arheologice, ne ajută să percepem şi legătura profundă a naţiunii georgiene cu Ierusalimul, unde "toţi ne-am născut", cum spune psalmistul. De fapt, ştim despre o mănăstire georgiană foarte veche la Ierusalim - numită "a Sfintei Cruci" - pe care regina Tamar a Georgiei a restaurat-o la începuturile secolului al XIII-lea, devenită greacă numai în 1685, precum şi despre o altă aşezare monastică provenind chiar din anul 433, dedicată sfântului Teodor, la Betleem (Bir El-Qutt), unde în mozaicuri găsim o inscripţie în limba georgiană antică. Un popor cu creştinătate antică, ce menţinea legătura cu locurile sfinte şi contribuia la popularea lor cu "pietre vii". Mă întreb dacă onorând viaţa religioasă a Georgiei ne vom pune pe urma acelor pelerini, nelăsând singură Ţara Sfântă şi având curajul să pornim la drum pentru a ne întoarce acolo ca să ne adăpăm la izvoarele mântuirii noastre.

Însă istoria Georgiei este şi istorie de persecuţie şi de martiriu, sau mai bine zis a unui martiriu care este capabil să trezească puternic conştiinţa propriei apartenenţe la Cristos într-un popor care a pierdut-o, de frică sau din convenienţă. Aceasta este istoria martirului Abo din Tbilisi, în secolul al VIII-lea, când ţara era sub dominaţia străină: el care nu era georgian s-a convertit la credinţa creştină şi cu sângele său a reînsufleţit conştiinţa. Catholicosul de atunci, Samoel, i-a spus prietenului Ioane: "Tu însuţi cunoşti istoria noului martir, venerabilul Abo, care recent a fost martirizat, pentru a fi pe lângă Cristos mijlocitor al nostru şi al întregii noastre ţări Kartli". Şi Ioane va scrie: "Acum, prin intermediul tău, Cristos este aproape de noi şi noi, învăţând din nou iubirea şi teama faţă de El, suntem consideraţi vrednici de iubirea sa şi de milostivirea sa care ne sunt revelate zi de zi. Graţie ţie, sfinte martire, iubirea lui Cristos faţă de noi şi credinţa noastră în El s-au reînnoit". În martirul Abo din Tbilisi citim viaţa atâtor fraţi ai noştri şi surori ale noastre, în mod deosebit în Orientul Mijlociu, dar şi în toate celelalte continente, care şi astăzi spun zilnicul lor da lui Cristos, uneori chiar cu preţul vieţii. El să răsune ca o chemare şi ca o invitaţie adresată comunităţilor şi inimilor poate prea aţipite sau închise în ele însele, în loc să fie deschise Mântuitorului şi milostivirii sale, a cărei poartă este deschisă larg pentru toţi în acest an jubiliar.

Comunitatea catolică pe care papa o va întâlni este chemată să interpreteze în ziua de astăzi această triplă moştenire, care îi vine din ţara în care trăieşte: predicarea Evangheliei, recunoştinţa pentru credinţa care a ajuns la noi din locurile sfinte ale mântuirii noastre, curajul martiriului ca supremă mărturie de caritate - chiar dacă nu ajunge la vărsarea sângelui.

Biserica catolică este compusă în Georgia din trei Biserici: cea latină, cu administratorul apostolic, monseniorul Pasotto, a cărui ridicare la demnitatea episcopală Ioan Paul al II-lea a anunţat-o chiar în timpul călătoriei din 1999; cea asiro-caldee, oricum încredinţată îngrijirii pastorale a aceluiaşi prelat; şi cea armeană, care are în monseniorul Minassian pe propriul episcop, deşi sediul ordinariatului este în apropiata Republică Armenia, vizitată deja de papa în luna iunie. Cu toate că ambele circumscripţii ecleziastice citate (latină şi armeană) dăinuie de fapt din perioada care a urmat căderii fostei Uniuni Sovietice, este bine de reafirmat că prezenţa catolică - deşi mică - este seculară, printr-o istorie dificilă dar în acelaşi timp luminoasă, aşa cum sunt operele de caritate în care sunt angajate.

De fapt, Caritas Georgia, recent reorganizată graţie contribuţiei sediului internaţional de la Roma, exprimă în centrele sale atenţia concretă faţă de nevoile spirituale şi materiale ale sutelor de georgieni, mai ales femei, copii şi bătrâni, sau alţii care trăiesc sub pragul sărăciei. Şi caritatea este prima punte care susţine drumul de unitate între Biserici, pentru că mare parte dintre cei asistaţi aparţine Bisericii ortodoxe. Şi este frumos şi semnificativ a vedea că tocmai la intrarea de la sediul său central din Tbilisi, a fost construită o capelă ortodoxă, oficiată de preoţi trimişi de patriarhul Ilie, care personal stimează atenţia şi solidaritatea care sunt exprimate acolo. În această operă de solidaritate creştină şi fraternă, să fie călăuză cuvintele marelui poet georgian, Shota Rustaveli, pe care şi Ioan Paul al II-lea l-a citat: "Ca lucrurile bune să fie împărtăşite, ca fulgii de zăpadă iarna; ca orfanii, văduvele şi săracii să aibă bogăţii şi întărire... ca să domnească armonia!".

(După L'Osservatore Romano, 30 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.