Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat membrilor organismelor caritative catolice care acţionează în contextul crizei umanitare din Siria, Irak şi din ţările limitrofe (29 septembrie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc pentru participarea voastră la această întâlnire de reflecţie şi de împărtăşire cu privire la lucrarea Bisericii în contextul crizei siriene şi irakiene. Vă salut pe voi toţi, episcopi, preoţi, călugări şi laici. Îndeosebi doresc să-l salut pe domnul Staffan de Mistura, trimis special al secretarului general al Naţiunilor Unite pentru Siria, căruia îi mulţumesc pentru prezenţă. Monseniorului Dal Toso, Consiliului Pontifical Cor Unum exprim aprecierea mea recunoscătoare pentru sprijinul atent şi eficace faţă de ceea ce Biserica face pentru a încerca să aline suferinţele milioanelor de victime ale acestor conflicte. În acest sens aş vrea să subliniez importanţa unei reînnoite colaborări la toate nivelele între diferiţii subiecţi care lucrează în acest sector.

La un an de distanţă de la ultima noastră întâlnire, trebuie să constatăm cu mare tristeţe că, în pofida multelor eforturi făcute în diferite domenii, logica armelor şi a samavolniciei, interesele obscure şi violenţa continuă să devasteze aceste ţări şi că, până acum, nu s-a ştiut să se pună capăt suferinţelor extenuante şi încălcărilor continue ale drepturilor umane. Consecinţele dramatice ale crizei sunt de acum vizibile cu mult dincolo de graniţele regiunii. Expresie este gravul fenomen migrator.

Violenţa generează violenţă şi avem impresia că ne aflăm învăluiţi într-o spirală de prepotenţă şi de inerţie din care pare să nu existe scăpare. Acest rău care se cuibăreşte în conştiinţă şi în voinţă trebuie să ne interogheze. Pentru ce omul, chiar şi cu preţul unor daune incalculabile aduse persoanelor, patrimoniului şi mediului, continuă să urmărească samavolniciile, răzbunările, violenţele? Să ne gândim la recentul atac împotriva unui convoi umanitar al ONU... Este experienţa acelui mysterium iniquitatis, a acelui rău care este prezent în om şi în istorie şi are nevoie să fie răscumpărat. A distruge pentru a distruge. De aceea, în acest An în care mai intens ne îndreptăm privirea spre Cristos, Milostivirea întrupată care a învins păcatul şi moartea, îmi revin în minte aceste cuvinte ale sfântului Ioan Paul al II-lea: "Limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este în definitiv Milostivirea Divină" (Memorie şi identitate, pag. 70). Este unica limită. Da, răspunsul la drama răului se află în misterul lui Cristos.

Privind la foarte multele feţe suferinde, în Siria, în Irak şi în ţările vecine şi îndepărtate unde milioane de refugiaţi sunt constrânşi să caute adăpost şi protecţie, Biserica vede faţa Domnului său în timpul Pătimirii.

Munca acelora care, asemenea vouă care reprezentaţi atâţia lucrători pe teren, sunt angajaţi să ajute aceste persoane şi să le salvgardeze demnitatea este desigur o reflexie a milostivirii lui Dumnezeu si, ca atare, un semn că răul are o limită şi că nu are ultimul cuvânt. Este un semn de mare speranţă, pentru care vreau să mulţumesc, împreună cu voi, atâtor persoane anonime - dar nu pentru Dumnezeu! - care, în special în acest an jubiliar, se roagă şi mijlocesc în tăcere pentru victimele conflictelor, mai ales pentru copii şi pentru cei mai slabi, şi astfel susţin şi munca voastră. La Alep, copiii trebuie să bea apă poluată!

Dincolo de ajutoarele umanitare necesare, ceea ce astăzi fraţii noştri şi surorile noastre din Siria şi din Irak doresc mai mult decât orice este pacea. De aceea nu încetez să cer comunităţii internaţionale eforturi mai mari şi reînnoite pentru a ajunge la pacea în tot Orientul Mijlociu şi să cer să nu se privească în cealaltă parte.

A pune capăt conflictului este şi în mâinile omului: fiecare dintre noi poate şi trebuie să devină constructor al păcii, pentru că fiecare situaţie de violenţă şi nedreptate este o ran făcută trupului întregii familii umane.

Cererea mea devine rugăciune zilnică spre Dumnezeu de a inspira minţile şi inimile celor care au responsabilităţi politice, pentru ca să ştie să renunţe la interesele parţiale pentru a ajunge la binele cel mai mare: pacea.

Aceasta întâlnire îmi dă, în această perspectivă, oportunitatea de a mulţumi şi de încuraja instanţele internaţionale, îndeosebi Naţiunile Unite, pentru munca de susţinere şi de mediere pe lângă diferitele guverne, pentru ca să se concorde sfârşitul conflictului şi să se pună în sfârşit pe primul loc binele populaţiilor lipsite de apărare. Este un drum pe care trebuie să-l parcurgem împreuna cu răbdare şi perseverenţă, dar şi cu urgenţă, şi Biserica nu va înceta să continue să dea contribuţia sa.

În sfârşit gândul meu se îndreaptă spre comunităţile creştine din Orientul Mijlociu, care suferă consecinţele violentei şi privesc cu teamă la viitor. În mijlocul unui aşa întuneric, aceste Biserici ţin sus candela credinţei, a speranţei şi a carităţii. Ajutând cu curaj şi fără discriminări pe cei care suferă şi muncesc pentru pace şi coexistenţă, creştinii medio-orientali sunt astăzi semn concret al milostivirii lui Dumnezeu. Spre ei se îndreaptă admiraţia, recunoştinţa şi sprijinul Bisericii universale.

Încredinţez aceste comunităţi şi pe cei care lucrează în slujba victimelor acestei crize mijlocirii sfintei Tereza de Calcutta, model de caritate şi de milostivire.

Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. şi multe mulţumiri pentru ceea ce voi faceţi. Multe mulţumiri!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.