Amoris laetitia, un document evanghelic

Oricine citeşte exortaţia apostolică postsinodală Amoris laetitia nu poate să nu remarce că pe fiecare pagină apar cuvinte de genul: milostivire, iertare, îngăduinţă, căutare, speranţă, asumare, depăşire, iubire, însoţire, discernere, integrare, credinţă, bucurie, dificultăţi etc. Şi dacă nu am fi în Anul Milostivirii Divine, am crede că e vorba despre o omilie de-a papei Francisc, de la "Sfânta Marta". Cuvinte simple, limbaj pe înţelesul tuturor, conţinut care provoacă, abordare curajoasă, diversitate de teme, totul presărat cu experienţe culese de la părinţii sinodali veniţi din lumea întreagă.

A citi Amoris laetitia este nu doar o provocare, ci şi un act de curaj, pentru că, spre deosebire de alte documente ale Magisteriului, acesta "te pune la treabă, te întreabă, îţi cere răspunsuri, pretinde atitudini"! Nu poţi să nu te regăseşti în paginile lui. Fie că eşti soţ sau soţie, tată sau mamă, copil sau părinte, păstor de suflete sau chemat la viaţa de familie, pentru fiecare are câte ceva de spus, de îndemnat, de corijat, astfel încât, începând să o citeşti, nu poţi să nu ajungi la capăt.

Astfel, după ce ne familiarizează cu limbajul plin de duioşie al Sfintei Scripturi cât priveşte persoana umană şi relaţiile ei, după ce "nu se ruşinează să vorbească despre lucruri pe care nici Creatorul nu s-a ruşinat să le creeze", ne trezim deodată la realitate. Este vorba de situaţia actuală a familiei, cu luminile şi umbrele ei, cu petele ei albe şi negre, cu promisiunile, dar şi dezamăgirile ei, cu iubirea, dar şi cu mizeriile ei, o realitate presărată, mai mult decât cu rea voinţă, mai degrabă cu o lipsă de identitate antropologică. Omul nu mai ştie cine este!

Există totuşi o şansă, îşi poate redescoperi identitatea doar dacă are privirea îndreptată spre Cristos. El singur ştie ce este în inima omului, doar el ştie! În fond, pentru ce ar fi acceptat să ia trup omenesc, să pătimească şi să moară, dacă nu ar fi ştiut pentru cine? În el, în rănile lui, în suferinţele lui, în cuvintele lui frumoase, în minunile sale, în omenitatea sa, acolo era fiecare om, cu limitele şi speranţele sale, cu deziluziile şi entuziasmul său, cu sărăcia şi bogăţia sa.

În iubirea sa îşi găseşte fundament orice iubire, inclusiv cea conjugală. A nu se confunda iubirea cu sexul, aşa cum se întâmplă de atâtea ori astăzi. Sexul ţine de instinct, în timp ce iubirea conjugală care îi poartă pe soţi la actul conjugal este sacră şi face din actul conjugal un moment sacru! Şi totuşi, soţii sunt de carne, oamenii sunt de carne, iar instinctul de multe ori se dovedeşte mai puternic decât raţiunea şi chiar şi decât libertatea. Carnea ia locul sacrului şi face din om un sclav!

Aici îşi justifică existenţa exortaţia Amoris laetitia, acesta este punctul ei forte, pentru asta a fost scrisă, pentru asta s-au meritat cele două sinoade întrunite la Roma.

În fond, Isus a venit să salveze ceea ce era pierdut, să caute oaia pierdută, a venit să-şi dea viaţa pentru cei păcătoşi, să-i elibereze pe cei închişi, să le vestească săracilor vestea cea bună, să îi înveţe pe cei neştiutori, să-i mângâie pe cei aflaţi în suferinţă. A venit pentru mine, pentru tine, pentru toţi cei de departe şi de aproape.

Dacă se citeşte cu atenţie exortaţia apostolică, nu se poate să nu întrezăreşti printre rânduri constatarea papei Francisc: "Cine sunt eu ca să-i judec?!"

Şi nu e greu să vedem familii dezbinate de divorţ, soţi care au rupt legământul conjugal, familii încercate de plaga violului, a avortului, a infidelităţii, a sărăciei morale şi spirituale, copii care nu văd în părinţi un exemplu, vedem violenţă fizică şi psihică, pornografie, prostituţie, lipsă de bucurie, de orientare, fugă de responsabilitate, consum de alcool, de anticoncepţionale, omul însuşi este consumat, folosit, probat, refuzat şi de multe ori aruncat la pubela de gunoi a omenirii.

Pentru aceştia a venit Cristos! El este speranţa tuturor, a venit să-i mângâie, să-i îmbrăţişeze, să-i caute, să-i integreze, să-i ierte, să-i adune, să-i binecuvânteze, într-un cuvânt, să-i iubească.

O face însă prin mine, prin tine, prin toţi cei chemaţi să slujească, prin cei care "trebuie să aibă grijă să nu cadă", prin slăbiciunile noastre, prin limitele şi păcatele noastre. Cine nu are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu?

Familia este o resursă, este principala resursă a Bisericii şi a societăţii. Nu avem voie să o risipim, să o folosim şi apoi să o aruncăm. Nu avem voie să o epuizăm! Familia este imaginea Sfintei Treimi pe pământ. Iar dacă suferă, înseamnă că Isus continuă să poarte în membrii ei crucea spre Calvar, înseamnă că în ei încă nu a încheiat opera de răscumpărare. Ei încă mai sunt pe drum, spre Calvar, dar cine nu este?

Citind cu atenţie Amoris laetitia, este imposibil să nu descoperi că după Calvar vine învierea, că după suferinţă vine mângâierea şi ca atare, răsplata. Şi cine sunt eu, cine eşti tu, ca să-i privăm pe oameni de aceasta?

Eu, tu suntem simpli slujitori, păstori în căutarea oii pierdute, cu o preoţie, dar din darul Marelui Preot, în vederea slujirii, dar nu oricum, ci cu Amoris laetitia...

Pr. Felician Tiba
Oficiul pentru Pastoraţia Familiei

lecturi: 8.