Lourdes, criza pelerinajelor organizate

De Edoardo Caprino

Charlie nu mai plânge. Acum dansează fericit cu trei fete graţioase îmbrăcate în soră. În ce film suntem? Exact la Lourdes: în sala de mese a unui Accueil care primeşte bolnavii. Un telefon care reproduce muzica, un zâmbet, voinţa de a trăi a acestor tinere voluntare şi Charlie are sărbătoarea sa pe care ar fi pierdut-o întorcându-se înainte cu avionul. Este una dintre minunile bucuriei care în fiecare zi se repetă la Lourdes şi care dezmint o dată pentru totdeauna atmosferele sumbre şi funebre din filmul lui Jessica Hausner ieşit în 2009.

Dar este în întregime pozitiv bilanţul pentru sanctuarul de la poalele Pirineilor în acest an jubiliar al milostivirii? Cifrele ne fac să spune că nu. În ultimii zece ani - având calculele în faţă - s-a înregistrat minus 30% de prezenţe de pelerinaje organizate provenite din toată Europa. Cifre care ne fac să reflectăm şi situaţii care pot fi întâlnite cu uşurinţă. Nu există organizaţie care să nu prezinte o scădere clară de pelerini însoţiţi. Motivele sunt variate şi diferite şi pentru cel care lucrează în cadrul sanctuarului sunt uşor de identificat în criza credinţei, în creşterea individualismului care duce la privilegierea formulelor "self made", în conjunctura economică dificilă, în siguranţă fără a uita situaţia gravă legată de transporturi.

Frica, teama de atentate, pare, pe moment, să aibă incidenţă mică: controalele au crescut (în special intrând în cadrul ţarcului care duce la bazilici şi la grotă), dar sunt blânde şi se limitează la deschiderea genţilor şi rucsacurilor. Marea bolnavă a pelerinajelor spre Massabielle este Europa. Pelerinajele rezistă dacă episcopul local le organizează personal (sunt interesante pentru asta cazurile Marii Britanii şi al Irlandei). În schimb acolo unde stimulentul apostolic este numai al asociaţiilor dificultăţile sunt evidente. O creştere a prezenţelor se întâlneşte din partea asiaticilor şi a nord-americanilor, dar adesea călătoria lor la Lourd este greu de identificat ca un pelerinaj tradiţional. De fapt, etapa la grotă se inserează într-un tur care atinge - de exemplu - Biarritz, Pairs şi Roma. Şi acest tip de călătorii este apanaj al lui tour operator, nu al organizaţiilor tradiţionale.

În timpul sezonului nu lipsesc zile în care prezenţa este la termenii minimi cu procesiuni euharistice şi procesiuni "aux flambeaux" mai liniştite faţă de cele din urmă cu câţiva ani. Sanctuarul începe să se umple vinerea după-amiază pentru a ajunge la capacitatea maximă duminica, la liturghia internaţională celebrată la bazilica subterană dedicată lui Pius al X-lea. Deci pelerinaje "muşcă şi fugi", faţă de cele tradiţionale de şase zile (dintre care două de călătorie).

Se spunea despre dificultăţile transporturilor: călătoriile cu trenul sunt cel puţin "ale speranţei" luând în considerare timpii biblici ceruţi. Un exemplu: de la Milano la Lourdes în timpi normali (până în urmă cu 6-7 ani) erau 15-16 ore. Astăzi sunt de circa 23 dacă nu 24 de ore, întorcându-ne astfel la timpi vrednici de anii Patruzeci şi Cincizeci din secolul trecut. Fără a uita că în acele trenuri călătoresc bolnavi gravi. De ce toate acestea? De mulţi ani căile ferate franceze semnalează lucrări de modernizare a reţelei feroviare care prin urmare comportă întârzieri. Dacă vedem timpii indicaţi de întârziere pentru terminarea reţelei italiene Salerno - Reggio Calabria sunt nimic.

Adesea trenurile sunt parcate în miezul nopţii în staţii secundare timp de ore, lăsând să treacă mai întâi nu numai trenurile de persoane, dar şi cele de marfă. Suferinţele pentru bolnavi, pentru personal şi pentru pelerini nu sunt puţine. O soluţie este astăzi călătoria în autocar, însă pe moment nu este desigur o rezolvare. Timpii de călătorie sunt tot la fel de lungi şi autocarele amenajate nu permit să poată fi mişcat şi schimbat bolnavul cu aceeaşi libertate ca în tren.

Viitorul este deci avionul? Probabil. Dar şi pe acest front uimeşte că aeroportul din Tarbes este folosit şi ca "parcare" de aeromobile mari. De ce? În numărul din mai, anul curent, al Buletinului Asociaţiei Medicale Medicales din Lourdes) a apărut un articol exploziv - care în străinătate n-a fost foarte urmărit - semnat de Michael Harrington. Este managing director de la AlbaStar, una dintre companiile aeriene care investeşte cel mai mult în călătoriile la Lourdes. Harrington scrie textual: "Am putea de exemplu să punem preţuri şi mai mici pe zborurile noastre pentru Lourdes, însă diferenţialul în preţul carburantului la aeroportul din Lourdes este de patru ori mai mare decât cel al unei escale normale".

Un cost de patru ori mai mare decât acela dintr-un alt aeroport europeană este un caz cu siguranţă unic. De ce toate acestea? Tot Harrington explică asta ca "efect al monopolului decenal de care se bucură societatea de carburanţi care lucrează acolo". Acest preţ - pentru AlbaStar şi pentru celelalte companii - este al doilea cel mai mare plătit în toată Europa şi are incidenţă pentru circa 40% din costuri. Cu un vârf înveninat Harrington notează la final că aeroportul din Lourdes ia bani de la societatea de carburanţi... Deci lipseşte o politică minim turistică din partea autorităţilor locale pentru a relansa Lourdes faţă şi de alte sanctuare ale căror cost de călătorie şi rămânere este cu siguranţă mai convenabil.

Sandro De Franciscis este de şapte ani la conducerea lui Bureau des Constatations Médicales din Lourdes, primul italian care ocupă această funcţie prestigioasă - şi unică în genul său -. Aminteşte cum în cursul anului 2015 biroul său a adunat 32 de presupuse vindecări ale căror istorii se puteau considera potenţial adevărate. De la observatorul său privilegiat nu a întâlnit flexiuni atât în numărul de medici prezenţi la Lourdes cât şi în numărul de bolnavi care se adresează Biroului. Nu-i scapă cât de mult s-a schimbat modelul de pelerinaj. S-au schimbat şi bolnavii care se văd la Lourdes: nu mai sunt cozi de tărgi, ci adesea este greu de deosebit aşa-numitul sănătos de cel bolnav.

Acelaşi Bureau Médical - prin opera lui De Franciscis - a făcut un pas înainte identificând domeniul său de analiză faţă de "vindecări inexplicate în lumina cunoştinţelor medicale din acel moment". Minunile în puţin timp au trecut de la 67 la 69 (ambele italiene) şi o atenţie tot mai accentuată se acordă faţă de tulburarea psihică. Cine este deci pelerinul de astăzi? Portretul robot este greu de realizat dar cu siguranţă este persoană care se mişcă mai uşor singur sau în grupuri restrânse, pentru puţin timp (chiar şi o singură zi). Este valabil atât pentru cel sănătos cât şi pentru cel bolnav.

Se poate pune întrebarea dacă acesta este sfârşitul pelerinajelor organizate. Nu desigur, chiar dacă lor li se cere să regândească prezenţa lor. Dar până când se vor vedea minuni de tineri care decid să dedice şase zile din viaţa lor aşa de intens alături de cei bolnavi, să petreacă timpul lor până la ore târzii în faţa grotei, aceste călătorii organizate vor avea mereu un sens. Chiar şi printre mii de dificultăţi. În aşteptarea de noi căi.

(După Vatican Insider, 28 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.