Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 28 septembrie 2016

31. Iertarea pe cruce (cf. Lc 23,39-43)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cuvintele pe care Isus le pronunţă în timpul pătimirii sale au apogeul lor în iertare. Isus iartă: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Nu sunt numai cuvinte, pentru că devin un act concret în iertarea oferită "tâlharului bun", care era lângă El. Sfântul Luca relatează despre doi răufăcători răstigniţi cu Isus, care se adresează Lui cu atitudini opuse.

Primul îl insultă, aşa cum îl insulta toată mulţimea, aşa cum fac conducătorii poporului, dar acest sărman om, împins de disperare spune: "Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi" (Lc 23,39). Acest strigăt dă mărturie despre angoasa omului în faţa misterului morţii şi conştiinţa tragică a faptului că numai Dumnezeu poate să fie răspunsul eliberator: de aceea este inimaginabil ca Mesia, trimisul lui Dumnezeu, să poată sta pe cruce fără a face nimic pentru a se salva. Şi nu înţelegea acest lucru. Nu înţelegea misterul jertfei lui Isus. Şi în schimb Isus ne-a salvat rămânând pe cruce. Noi toţi ştim că nu este uşor "a rămâne pe cruce", pe micile noastre cruci de fiecare zi. El, pe această mare cruce, în această mare suferinţă, a rămas aşa şi acolo ne-a mântuit; acolo ne-a arătat atotputernicia sa şi acolo ne-a iertat. Acolo se împlineşte dăruirea sa de iubire şi izvorăşte pentru totdeauna mântuirea noastre. Murind pe cruce, nevinovat între doi criminali, El atestă că mântuirea lui Dumnezeu poate ajunge la orice om în orice condiţie, chiar şi cea mai negativă şi dureroasă. Mântuirea lui Dumnezeu este pentru toţi, nimeni nu este exclus. Este oferită tuturor. Pentru aceasta Jubileul este timp de har şi de milostivire pentru toţi, buni şi răi, cei care sunt sănătoşi şi cei care suferă. Amintiţi-vă de parabola aceea pe care o povesteşte Isus despre sărbătoarea de nuntă a unui fiu al unui puternic de pe pământ: când invitaţii n-au voit să meargă, le spune servitorilor: "Mergeţi, aşadar, la intersecţiile drumurilor, şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă"(Mt 22,9). Toţi suntem chemaţi: buni şi răi. Biserica nu este numai pentru cei buni sau pentru cei care par buni sau se cred buni; Biserica este pentru toţi, şi chiar în mod preferabil pentru cei răi, pentru că Biserica este milostivire. Şi acest timp de har şi de milostivire ne face să ne amintim că nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui Cristos! (cf. Rom 8,39). Celui care este pironit pe un pat de spital, celui care trăieşte închis într-o închisoare, celor care sunt blocaţi de războaie, eu le spun: priviţi Răstignitul; Dumnezeu este cu voi, rămâne cu voi pe cruce şi se oferă tuturor ca Mântuitor nouă tuturor. Vouă care suferiţi aşa de mult vă spun, Isus este răstignit pentru voi, pentru noi, pentru toţi. Lăsaţi ca forţa Evangheliei să pătrundă în inima voastră şi să vă mângâie, să vă dea speranţă şi certitudine intimă că nimeni nu este exclus de la iertarea sa. Dar voi puteţi să mă întrebaţi: "Dar spuneţi-mi, părinte, cel care a făcut lucrurile cele mai urâte în viaţă are posibilitatea de a fi iertat?" - "Da! Da: nimeni nu este exclus de la iertarea lui Dumnezeu. Numai trebuie să se apropie căit de Isus şi cu voinţa de a fi îmbrăţişat de El".

Acesta era primul răufăcător. Celălalt este aşa numitul "tâlhar bun". Cuvintele sale sunt un minunat model de căinţă, o cateheză concentrată pentru a învăţa să cerem iertare lui Isus. Mai întâi, el se adresează colegului său: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare?" (Lc 23,40). Astfel scoate în evidenţă punctul de plecare al căinţei: teama de Dumnezeu. Dar nu frica de Dumnezeu, nu: teama filială de Dumnezeu. Nu frica, ci acel respect care se datorează lui Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu. Este un respect filial pentru că El este Tată. Tâlharul cel bun aminteşte de atitudinea fundamentală care deschide la încrederea în Dumnezeu: conştiinţa atotputerniciei sale şi a bunătăţii sale infinite. Acest respect încrezător ajută să facem spaţiu lui Dumnezeu şi să ne încredinţăm milostivirii sale.

Apoi, tâlharul cel bun declară nevinovăţia lui Isus şi mărturiseşte deschis propriul păcat: "Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău" (Lc 23,41). Aşadar Isus este acolo pe cruce pentru a sta cu cei vinovaţi: prin această apropiere, El le oferă mântuirea. Ceea ce este scandal pentru conducători şi pentru primul tâlhar, pentru cei care erau acolo şi îl luau în râs pe Isus, acesta în schimb este în schimb fundamentul credinţei sale. Şi astfel tâlharul cel bun devine martor al Harului; inimaginabilul s-a întâmplat: Dumnezeu m-a iubit până acolo încât a murit pe cruce pentru mine. Însă credinţa acestui om este rod al harului lui Cristos: ochii săi contemplă în Cel Răstignit iubirea lui Dumnezeu faţă de el, sărman păcătos. Este adevărat, era tâlhar, era un tâlhar, a furat toată viaţa. Dar la sfârşit, căit de ceea ce a făcut, privindu-l pe Isus aşa de bun şi milostiv a reuşit să fure cerul: este un bun tâlhar, acesta!

În sfârşit, tâlharul cel bun se adresează direct lui Isus, invocând ajutorul său: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta" (Lc 23,42). Îl cheamă pe nume, "Isus", cu confidenţă, şi astfel mărturiseşte ceea ce indică acel nume: "Domnul mântuieşte": asta înseamnă numele "Isus". Acel om îi cere lui Isus să-şi amintească de el. Câtă duioşie în această expresie, câtă umanitate! Este nevoia fiinţei umane de a nu fi abandonată, ca Dumnezeu să-i fie mereu aproape. În acest mod un condamnat la moarte devine model al creştinului care se încredinţează lui Isus. Un condamnat la moarte este un model pentru noi, un model pentru un om, pentru un creştin care se încredinţează lui Isus; şi model şi al Bisericii care în liturgie de atâtea ori îl invocă pe Domnul spunând: "Aminteşte-ţi... Aminteşte-ţi de iubirea ta...".

În timp ce tâlharul cel bun vorbeşte la viitor: "când vei intra în împărăţia ta", răspunsul lui Isus nu se lasă aşteptat; vorbeşte la prezent: "astăzi vei fi cu mine în paradis" (v. 43). În ora crucii, mântuirea lui Cristos ajunge la apogeul său; şi promisiunea sa făcută tâlharului cel bun revelează împlinirea misiunii sale: adică să-i mântuiască pe păcătoşi. La începutul activităţii sale, în sinagoga din Nazaret, Isus a proclamat "celor închişi eliberarea" (Lc 4,18); la Ierihon, în casa păcătosului public Zaheu, a declarat că "Fiul Omului - adică El - a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut" (Lc 19,9). Pe cruce, ultimul act confirmă realizarea acestui plan de mântuire. De la început până la sfârşit El s-a revelat Milostivire, s-a revelat întrupare definitivă şi irepetabilă a iubirii Tatălui. Isus este cu adevărat faţa milostivirii Tatălui. Şi tâlharul cel bun l-a chemat pe nume: "Isus". Este o invocaţie scurtă şi noi toţi putem s-o facem în timpul zilei de atâtea ori: "Isus". "Isus", simplu. Şi astfel faceţi-o în timpul întregii zile.

***

APEL

Gândul meu se îndreaptă încă o dată spre iubita şi martirizata Sirie. Continuă să ajungă la mine ştiri dramatice despre soarta populaţiilor din Alep, cu care mă simt unit în suferinţă, prin rugăciune şi apropiere spirituală. Exprimând profundă durere şi preocupare vie faţă de ceea ce se întâmplă în acel oraş deja martirizat, unde mor copii, bătrâni, bolnavi, tineri, bătrâni, atâţia... reînnoiesc tuturor apelul de a se angaja cu toate forţele în protejarea civililor, ca obligaţie imperativă şi urgentă. Apelez la conştiinţa responsabililor bombardamentelor, care vor trebui să dea cont în faţa lui Dumnezeu!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.