Papa Francisc: Jubileul cateheţilor (duminica a 26-a de peste an, 25 septembrie 2016)

Apostolul Paul în lectura a doua adresează lui Timotei, dar şi nouă, câteva recomandări pe care le are la inimă. Între acestea, cere să se "păzească porunca fără prihană şi fără vină" (1Tim 6,14). Vorbeşte pur şi simplu despre o poruncă. Pare că vrea să ne facă să ţinem privirea îndreptată spre ceea ce este esenţial pentru credinţă. De fapt, sfântul Paul nu recomandă atâtea puncte şi aspecte, ci subliniază centrul credinţei. Acest centru în jurul căruia se învârte totul, această inimă pulsantă care dă viaţa la tot este vestea pascală, prima veste: Domnul Isus a înviat, Domnul Isus te iubeşte, pentru tine şi-a dat viaţa; înviat şi viu, stă alături de tine şi te aşteaptă în fiecare zi. Nu trebuie să uităm niciodată asta. În acest Jubileu al cateheţilor ne este cerut să nu încetăm să punem pe primul loc vestea principală a credinţei: Domnul a înviat. Nu există conţinuturi mai importante, nimic nu este mai solid şi actual. Fiecare conţinut al credinţei devine frumos dacă rămâne legat de acest centru, dacă este străbătut de vestea pascală. În schimb, dacă se izolează, pierde sens şi forţă. Suntem chemaţi mereu să trăim şi să vestim noutatea iubirii Domnului: "Isus te iubeşte cu adevărat, aşa cum eşti. Fă-i loc: în pofida dezamăgirilor şi rănilor vieţii, lasă-i posibilitatea să te iubească. Nu te va dezamăgi".

Porunca despre care vorbeşte sfântul Paul ne face să ne gândim şi la porunca nouă a lui Isus: "să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu"(In 15,12). Iubind este vestit Dumnezeu-Iubire: nu cu puterea de a convinge, neimpunând niciodată adevărul, nici rămânând înţepenit în jurul vreunei obligaţii religioase sau morale. Dumnezeu este vestit întâlnind persoanele, cu atenţie faţă de istoria lor şi faţă de drumul lor. Pentru că Domnul nu este o idee, ci o Persoană vie: mesajul său trece cu mărturia simplă şi adevărată, cu ascultare şi primire, cu bucuria care se iradiază. Nu se vorbeşte bine despre Isus când suntem trişti; nici nu se transmite frumuseţea lui Dumnezeu numai făcând predici frumoase. Dumnezeul speranţei este vestit trăind în ziua de azi Evanghelia carităţii, fără frica de a-l mărturisi şi cu noi forme de vestire.

Evanghelia din această duminică ne ajută să înţelegem ce înseamnă a iubi, mai ales pentru a evita unele riscuri. În parabolă este un om bogat, care nu-şi dă seama de Lazăr, un sărac care "stătea la uşa sa" (Lc 16,20). În realitate, acest bogat nu face rău nimănui, nu se spune că este rău. Însă are o infirmitate mai mare decât aceea a lui Lazăr, care era "acoperit de răni" (ibid.): acest bogat suferă de o puternică orbire, pentru că nu reuşeşte să privească dincolo de lumea sa, formată din ospeţe şi haine frumoase. Nu vede dincolo de poarta casei sale, unde zace Lazăr, pentru că nu-l interesează ceea ce se întâmplă în afară. Nu vede cu ochii pentru că nu simte cu inima. În inima sa a intrat mondenitatea care anesteziază sufletul. Mondenitatea este ca o "gaură neagră" care înghite binele, care stinge iubirea, pentru că înfulecă totul în propriul eu. Atunci se văd numai aparenţele şi nu ne dăm seama de alţii, pentru că devenim indiferenţă faţă de tot. Cine suferă de această gravă orbire asumă adesea comportamente "strabiste": priveşte cu reverenţă persoanele vestite, de rang înalt, admirat de lume, şi îşi abate privirea de la mulţii Lazăr de astăzi, de la săracii şi de la suferinzii care sunt predilecţii Domnului.

Dar Domnul priveşte la cel care este neglijat şi rebutat de lume. Lazăr este unicul personaj, în toate parabolele lui Isus, care este chemat pe nume. Numele său înseamnă: "Dumnezeu ajută". Dumnezeul nu-l uită, îl va primi la ospăţul din Împărăţia sa, împreună cu Abraham, într-o bogată comuniune de afecte. În schimb, omul bogat în parabolă nu are nici măcar un nume; viaţa sa cade uitată, pentru că acela care trăieşte pentru sine nu face istoria. Şi un creştin trebuie să facă istoria! Trebuie să iasă din el însuşi, pentru a face istoria! Dar cine trăieşte pentru sine nu face istoria. Insensibilitatea de astăzi sapă abisuri de netrecut pentru totdeauna. Şi noi am căzut, în acest moment, în această boală a indiferenţei, a egoismului, a mondenităţii.

Există un alt amănunt în parabolă, un contrast. Viaţa opulentă a acestui om fără nume este descrisă ca arătată: totul în el reclamă nevoi şi drepturi. Şi ca mort el insistă pentru a fi ajutat şi pretinde interesele sale. În schimb, sărăcia lui Lazăr se exprimă cu mare demnitate: din gura sa nu ies plângeri, proteste sau cuvinte de dispreţ. Este o învăţătură valabilă: ca slujitori ai cuvântului lui Isus suntem chemaţi să nu arătăm aparenţă şi să nu căutăm glorie; nici nu putem să fim trişti sau plângăcioşi. Nu suntem profeţi de nenorocire care se complac să scormonească pericole sau devieri; nu oameni care stau în tranşee în propriile medii, dând judecăţi amare despre societate, despre Biserică, despre tot şi toţi, poluând lumea de negativitate. Scepticismul lamentabil nu aparţine celui care este familiar cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine vesteşte speranţa lui Isus este purtător de bucurie şi vede departe, are orizonturi, nu are un zid care-l închide; vede departe pentru că ştie să privească dincolo de rău şi de probleme. În acelaşi timp vede bine de aproape, pentru că este atent la aproapele şi la necesităţile sale. Astăzi Domnul ne cere asta: în faţa atâtor Lazăr pe care-i vedem, suntem chemaţi să ne neliniştim, să găsim căi pentru a întâlni şi a ajuta, fără a delega mereu altora sau a spune: "te voi ajuta mâine, astăzi nu am timp, te voi ajuta mâine". Şi acesta este un păcat. Timpul pentru a-i ajuta pe alţii este timp dăruit lui Isus, este iubire care rămâne: este comoara noastră în cer, pe care ne-o procurăm aici pe pământ.

În concluzie, dragi cateheţi şi iubiţi fraţi şi surori, Domnul să ne dea harul de a fi reînnoiţi în fiecare zi de bucuria primei vestiri: Isus a murit şi a înviat, Isus ne iubeşte personal! Să ne dăruiască forţa de a trăi şi a vesti porunca iubirii, depăşind orbirea aparenţei şi tristeţile lumeşti. Să ne facă sensibili faţă de cei săraci, care nu sunt un adaos al Evangheliei, ci o pagină centrală, mereu deschisă în faţa tuturor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.