Reflecţie: Catehismul din bobul de fasole

Este toamnă şi oamenii s-au apucat deja de cules porumbul, fasolea, cartofii, prunele şi în curând vor trebui să culeagă şi merele, nucile, strugurii şi alte bunătăţi pe care le oferă toamna. Până la urmă, ce e nou? Au cules şi anul trecut şi acum doi ani, cu ajutorul Domnului o să culeagă şi la anul şi peste doi ani, natura îşi urmează cursul ei firesc.

În primăvară au semănat, în vară au îngrijit, e normal ca în toamnă să culeagă! Dar e normal? Oare de ce dintr-un bob de fasole pus în pământ primăvara, toamna nu se culeg cartofi? Sau, de pe viţa de vie, toamna, de ce nu se culeg portocale? Oare de ce din fiecare sămânţă iese planta sau fructul care este plantat şi încă de zeci de ori mai mult? Poate să spună cineva cum creşte fasolea, cum se formează bobul şi cum ajunge la maturitate? Dar cartoful sau porumbul? Plantăm primăvara şi, dacă îngrijim, recoltăm toamna. Ce mister! Să nu tragi de pai şi de spicul de grâu, să nu multiplici boabele, să nu le usuci şi totuşi să ai pâine pe masă! Să nu vezi cum creşte porumbul, cum se formează ştiuletele, cum ajunge să fie bun de recoltat! Să nu fii în interiorul seminţei şi totuşi să fii sigur că într-o zi îţi va face roade nenumărate!

Ce mister şi fasolea asta! Un adevărat Catehism! Pui boabele în pământ, iar acolo, în întuneric, ajutate de apa plină de minerale, de soarele care luminează şi încălzeşte, de furtuna şi de vântul care face să intre rădăcinile şi mai mult în pământ, să aibă aceeaşi culoare şi formă cu sămânţa, să aibă acelaşi gust şi să fie folosite cu acelaşi scop! Cine face ca toate acestea să fie aşa şi nu altfel? Cine face ca dintr-o boabă de fasole, să iasă tot fasole? Că omul nu poate! Că omul nu vede şi nu aude ce se întâmplă în interiorul pământului! Şi totuşi bobul de fasole devine vrej pe care se găsesc atâtea păstăi, în care sunt atâtea fasole, mult mai multe decât s-au pus în pământ.

Cât eşti de minunat, Doamne în legumele şi fructele, în plantele şi zarzavaturile, în recoltele toamnei. Cum lucrezi totul din interior, fără să-l deranjezi pe om, fără să dăunezi pământului şi plantei în sine, fără zgomot, ci în taină, aşa cum ne-ai obişnuit!

În taină, omul ar trebui să te simtă prezent în bobul de fasole, în bobul de grâu, în cel de porumb, în cartof, în prună, în strugure şi în toate bunătăţile toamnei. Acolo, în acel bob, învăţăm că tu eşti Creatorul, că fără iubirea ta nimic nu ar exista, că tu faci să crească totul şi tu conduci totul la maturitate, tu dai soarele şi ploaia la timpul potrivit, tu eşti acolo aşa cum eşti în tot universul, pentru că totul îţi aparţine ţie.

Şi totuşi, cum creşte bobul de fasole? Dar grâul? Că n-am văzut niciodată! Dar, tu ai văzut? Putem să vedem cum cresc plantele, copacii, animalele? Apropo, cine le face să crească?

Ce carte minunată şi natura asta! Cum ne vorbeşte Dumnezeu prin fiecare plantă, despre iubirea şi milostivirea lui, despre bunătatea lui, despre Fiul său, despre paradis, despre purgatoriu, dar şi despre infern. Ce Catehism în bobul de fasole! E suficient să ne umilim şi să spunem: Şi totuşi, cum cresc toate acestea, că noi nu le vedem! Noi nu putem să le facem să crească!

Să ai în sine "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" şi să nu vezi paşii Creatorului în natură, înseamnă că n-ai ieşit în natură. Nu ai simţit mirosul unei flori, susurul apei, ceaţa de pe văi, aburul munţilor, nu ai văzut un fluture zburând, o gâză care să ţi se aşeze pe umăr, nu ai gustat o roşie de grădină, un măr din livadă, o boabă de struguri.

E toamnă, iar Dumnezeu ne deschide marea carte a naturii, iar după o zi de muncă, obosiţi, cu palmele crăpate, ne trimite în casa sa, în biserică, ne trimite să ne dea din recoltele sale, din Euharistie, rodul pământului şi al muncii omului... Cine face să crească toate acestea? Eu nu, tu ştii ceva?

Pr. Felician Tiba

lecturi: 22.