Cardinalul Tong: Comuniunea Bisericii din China cu Biserica Universală

De cardinal John Tong

Prezentăm această reflecţie a cardinalului John Tong, episcop de Hong Kong, despre câteva chestiuni referitoare la dialogul dintre Sfântul Scaun şi China. În ea apare precizarea că dialogurile dintre Roma şi Beijing nu vor să uite (cel puţin din partea Sfântul Scaun) Biserica neoficială, nici pe episcopii aflaţi în închisoare, nici puterea spirituală a papei de a-i numi pe episcopi... Aceste întrebări au reieşit adesea de la catolici după relaţii şi exprimări probabil prea optimiste cu privire la dialogurile China - Sfântul Scaun. Între cei care exprimă mai mult aceste întrebări este şi cardinalul Ze Ze-kiun, care este de fapt purtătorul de cuvânt al unui numeros grup de catolici neoficiali şi prezentăm un articol al său tot în această pagină.

Întrebat de AsiaNews cu privire la motivul acestui raport aşa de elaborat, cardinalul Tong ne-a spus: "Am început să scriu acest articol din 24 mai, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Biserica din China. Scopul este de a ajuta şi a promova dialogul dintre Biserica din China şi Biserica universală şi dintre China şi Sfântul Scaun. L-am scris după consultarea diferitelor izvoare".

Unul din punctele importante ale articolului este afirmarea validităţii Scrisorii lui Benedict al XVI-lea adresată catolicilor chinezi. Cererea ca Vaticanul să se exprime cu privire la acest punct a fost foarte puternică după "schimbarea macazului" Monseniorului Tadeus ma Daqin, episcop de Shanghai, în arest la domiciliu de peste patru ani pentru că şi-a dat demisia din Asociaţia patriotică. După un articol în care Mons. Ma revine asupra deciziei sale şi apreciază în mod exagerat Asociaţia patriotică, Vaticanul a tăcut chiar cu privire la validitatea sau invaliditatea Scrisorii lui Benedict al XVI-lea, pe care o cataloghează ca "incompatibilă" cu credinţa catolică Asociaţia patriotică.

"Desigur - ne-a spus cardinalul Tong - Scrisoarea papei Benedict pentru Biserica din China este validă. Principiile stabilite în Scrisoare sunt absolut valabile". Şi a adăugat: "Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea, din 2007, şi documentele Conciliului Vatican II determină la dialog între membrii Bisericii şi la dialog cu persoanele din afara Bisericii, şi cu autorităţile civile".

Articolul este datat la 31 iulie 2016.

Introducere

Biserica Catolică a fost întemeiată de Isus Cristos şi este una, sfântă, catolică şi apostolică. De când a intrat în China, Biserica a menţinut aceste caracteristici fundamentale. Dar după întemeierea Noii Chine în 1949, comuniunea Bisericii din China cu Biserica universale a început să întâlnească dificultăţi tot mai mari, până la expulzarea internunţiului apostolic, ES Mons. Antonio Riberi, în 1951; în acest mod, legăturile cu Biserica universală au fost profund dăunate. Pentru aceasta, astăzi se consideră că Biserica din China a pierdut în mod vizibil comuniunea cu Biserica universală. Totuşi, cât priveşte natura sa, nu e vorba despre o Biserică schismatică; dimpotrivă, este o Biserică ce caută pozitiv să reia comuniunea cu Biserica universală.

Comuniunea cu Biserica universală nu trebuie să fie numai o legătură spirituală, ci trebuie să se manifeste în acţiunea concretă a numirii episcopilor locali din partea Sfântului Părinte. Deşi în viziunea Bisericii, numirea episcopilor din partea suveranului pontif este o chestiune complet religioasă şi din interiorul ei, în ultimii şaizeci de ani, din cauza lipsei de înţelegere din partea guvernului chinez, n-a fost uşor pentru Sfântul Părinte să numească formal episcopii în China, motiv pentru care comuniunea Bisericii din China cu Biserica universală n-a putut să se manifeste pe deplin.

Eforturile făcute atâţia ani de Biserica catolică în privinţa acestei probleme au câştigat treptat reconsiderarea guvernului chinez; se vrea să se ajungă la un acord cu Sfântul Scaun referitor la numirea episcopilor din China şi să se caute împreună o soluţie acceptată de ambele părţi. Obiectivul este pe de o parte de a nu dăuna unităţii fundamentale a Bisericii catolice şi integrităţii autorităţii Sfântului Scaun în itinerarul de numire a episcopilor; pe de altă parte, a face în aşa fel încât autoritatea Sfântului Părinte în numirea episcopilor să nu fie considerată un amestec în China.

Eforturile pontifilor recenţi produc primele rezultate. Ba chiar încurajatoare, însă nu puţine persoane, în interiorul şi în exteriorul Bisericii, sunt preocupate, manifestă îndoieli şi perplexităţi cu privire la posibilitatea de a ajunge la un acord; se tem că oficialii Curiei şi însuşi pontiful cedează cu privire la principiile fundamentale; lansează injurii şi invective împotriva unor oficiali din Curie; îndreaptă lancea şi împotriva actualului pontif, acuzându-l pe papa Francisc că ar contrazice principiile apărate de Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea, de asemenea se tem că propria fidelitate de atâţia ani este uitată sau pusă deoparte în favoarea acelui cler care a jucat ambiguu între recunoaşterea civilă şi cea papală. Deşi conţinutul substanţial al acordului celor două părţi nu este încă public, îndrăznim să credem că papa Francisc, ca garant al unităţii şi comuniunii Bisericii universale, nu va accepta nimic care să poată dăuna integrităţii credinţei Bisericii universale sau să poată pune în pericol comuniunea Bisericii din China cu Biserica universală.

Împreună cu grupul de preoţi chinezi interesaţi de Biserica din China, cred că trebuie să dăm persoanelor preocupate de aceste probleme o explicaţie clară şi comprehensibilă a poziţie de bază a Bisericii cu privire la punctele următoare pentru a evita orice înţelegere greşită. Întrebările fundamentale la care trebuie să se răspundă sunt: De ce Sfântul Scaun perseverează în duce înainte dialogul cu guvernul chinez şi nu se opune lui? În ce constă comuniunea Bisericii locale cu Biserica universală? Cum sunt numiţi în Biserica catolică episcopii din Biserica locală şi după care principii? Ce rol are aşa-numita "Conferinţă episcopală a episcopilor chinezi" şi ce raporturi are cu fiecare dieceză?

Semnificaţia negocierilor dintre China şi Vatican

Evanghelia, intrând în orice ţară din lume, în orice popor şi cultură, nu trebuie să marginalizeze, să distrugă sau să dăuneze acelei ţări, acelui popor şi acelei culturi, ci trebuie să le perfecţioneze în aşa fel încât să ajungă la scopul pentru care Dumnezeu i-a creat încă de la început, adică să împărtăşească viaţa sa divină. Papa Francisc în interviul acordat cotidianului Asia Times la 28 ianuarie a spus că responsabilitatea Bisericii catolice este să arată respect faţă de orice cultură, deci şi faţă de cultura chineză arată cel mai mare respect. Însă evanghelia nu intră în mod abstract într-o ţară, într-un popor şi într-o cultură, ci prin persoane concrete, creştinii: de aceea, mesagerii veştii bune îmbracă Evanghelia cu o haină exterioară umană. Când aceşti creştini exprimă în profunzime spiritul şi valorile Evangheliei, precum caritatea, pacea şi milostivirea, etc., devina mai uşor pentru ascultători să o experimenteze, să o înţeleagă şi să o primească. Dar dacă datorită limitelor personale, creştinii prezintă Evanghelia ca o "ameninţare" sau, fără ca să aibă nicio intenţie de "ameninţare", mărturia lor face să se nască îndoială că e vorba despre un "complot", atunci răspândirea Evangheliei întâlneşte obstacole.

Evanghelia lui Cristos, în cursul răspândirii sale în China, prin diferite succese, insuccese şi interdicţii, a înregistrat ambele atitudini descrise mai sus. În realitate, Biserica catolică, în angajările de evanghelizare şi de dezvoltare în China actuală, trebuie să înfrunte aceste provocări, din moment ce un anumit număr de chinezi păstrează încă îndoieli şi temeri cu privire la răspândirea Bisericii catolice în ţară. În faţa acestor îndoieli şi temeri, nu trebuie să ne plângem cu privire la motivul pentru care intenţiile bune ale catolicilor nu sunt înţelese, de vreme ce faptul de a ne plânge nu rezolvă îndoielile şi temerile acestor persoane, nici nu trebuie aşteptat în mod pasiv ca aceste îndoieli şi temeri să dispară spontan la un moment dat. Misiunea de a vesti Evanghelia poporului chinez ne determină să acţionăm pozitiv, nu aşteptând pasiv sau tergiversând: pentru aceasta, în faţa persoanelor care au suspiciuni şi îndoieli faţă de Biserica catolică, metoda pozitivă pe care noi trebuie s-o asumăm este aceea a comunicării şi a dialogului.

Fără îndoială, drumul de la neînţelegere şi de la înţelegere greşită la înţelegere, încredere, acceptare şi prietenie nu este imediat. Ca în relaţiile interpersonale, încrederea se câştigă nu numai prin cuvinte, ci cu faptele şi cu angajarea ambelor părţi. Astfel noi nu numai că încercăm să ne înţelegem prin cuvinte, ci cu acţiuni adecvate pentru a favoriza o mai mare încredere reciprocă. Unica metodă proprie pentru a rezolva îndoielile şi temerile cere bunăvoinţă şi iniţiative pe termen lung. Pornind de la noua politică de deschidere a Chinei în anii '80 din secolul trecut până astăzi, Biserica catolică, prin iniţiativa pontifilor Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi a actualului Papă Francisc, a ridicat frecvent ramura de măslin spre China, manifestând buna sa intenţie de a dialoga: cele două părţi şi-au schimbat vizitele propriilor delegaţii pentru a începe negocierile. Menţinând bunăvoinţa şi o comunicare răbdătoare de circa douăzeci de ani, Sfântul Scaun n-a demonstrat că este supărat datorită lipsei de înţelegere. Această durabilă atitudine de umilinţă şi de răbdare este demonstraţia că Biserica catolică respectă poporul chinez şi îi acordă tot timpul necesar pentru ca să crească înţelegerea reciprocă, menită să arate că ea nu este duşmană a poporului sau că se gândeşte la o invazie străină. Nu păstrează nicio intenţie rea faţă de poporul chinez, dimpotrivă este o prezenţă prietenă care vrea să ajute unitatea socială să caute sensul vieţii. Aşa cum am subliniat adesea, pentru a putea desface nodurile inimii este nevoie de umilinţă, răbdare şi dialog constant: aceasta este întocmai calea care vine din cer.

Deşi Domnul este stăpânul universului, nu se foloseşte de forţă pentru a constrânge umanitatea să realizeze planul său. Dimpotrivă, când planul său întâlneşte neînţelegerea şi opoziţia oamenilor, Dumnezeu începe cu răbdare dialogul. Vorbind din punct de vedere biblic, i-a trimis mai întâi pe profeţi, care însă n-au fost primiţi de oameni, ba chiar i-au ucis. Însă Dumnezeu n-a renunţat. Dacă ar trebui să raţionăm omeneşte, Domnul este cel mai mare perdant; însă moartea Fiului său devine ocazia cea mai importantă pentru a demonstra iubirea lui Dumnezeu, precum şi exemplul cel mai mare pentru a înţelege cu adevărat cine este Dumnezeu. Moartea Fiului este Cuvânt cel mai clar şi cel mai puternic al lui Dumnezeu pentru noi oamenii şi este apogeul dialogului lui Dumnezeu cu noi. Domnul nu s-a folosit de nicio forţă pentru a constrânge umanitatea; se foloseşte de dialog, de umilinţă şi de răbdare pentru a mişca inima oamenilor, în aşa fel încât să fie de acord să accepte invitaţia sa.

Stilul dialogului dintre Dumnezeu şi umanitate este modelul pentru noi creştinii şi pentru toţi cei care încearcă să dialogheze cu alţii. Dialogul mai mult decât decenal dintre Sfântul Scaun şi Beijing arată următoarele caracteristici: calm, umilinţă, onestitate şi răbdare. Acordul ca prim pas între Sfântul Scaun şi Beijing este rezultatul acestui tip de dialog, care a condus treptat părţile de la neînţelegere şi neîncredere reciprocă la înţelegere şi la încredere; este o victorie pentru ambele părţi, pentru că între prieteni este sprijin reciproc şi îmbogăţire a vieţii. Acordul dintre Sfântul Scaun şi Beijing devine un model de dialog între oameni, este începutul normalizării raporturilor reciproce: cred că ambele părţi pot de acum înainte să continue să experimenteze încrederea reciprocă pentru a continua dialogul până la sfârşit.

Obiectivul dialogului: libertatea religioasă, Biserica catolică din China şi comuniunea cu Biserica universală

Conform celor spuse mai sus, obiectivul dialogului dintre Sfântul Scaun şi Beijing este de a elimina toate înţelegerile greşite şi a permite poporului chinez să cunoască obiectiv sensul şi valoarea pozitivă a Bisericii catolice, în aşa fel încât să elimine restricţiile impuse Bisericii catolice din China. Cu alte cuvinte, obiectivul dialogului dintre Sfântul Scaun şi Beijing este întocmai de a obţine şi de a garanta Bisericii din China libertatea religioasă şi drepturile fundamentale care sunt înscrise în Constituţie. Sfântul Scaun speră că prin intermediul dialogului Biserica catolică să arate cu claritate angajarea sa de a respecta legile statului, puterea constituită şi legile administrative. Libertatea religioasă, pe care Biserica o doreşte, nu este numai un drept natural datorat fiecărei persoane, ci va ajuta mai mult pe toţi să caute adevărul, binele, frumosul şi ceea ce este drept, îmbunătăţind raporturile personale, precum şi armonia şi ordinea societăţii¹. Evanghelia pe care Biserica catolică o răspândeşte în China nu este numai Vestea Bună pentru indivizi ci şi pentru toată societatea.

Unii nu apreciază conţinutul şi obiectivele dialogului dintre Sfântul Scaun şi Beijing, din moment ce Sfântul Scaun n-a criticat public politica chineză cu privire la drepturile umane, din moment ce nu intenţionează să schimbe niciun aspect din sistemul politic chinez: Sfântul Scaun pare că renunţă să promoveze unele valori de bază. Acest gen de critici nu este corect şi nici obiectiv. Papa Benedict al XVI-lea în Scrisoarea adresată tuturor catolicilor chinezi din 2007 a spus clar că Biserica trebuie să se preocupe de dreptatea socială şi să nu renunţe ca să facă eforturile cuvenite pentru a o promova; totuşi, Biserica nu poate desigur să se amestece în domeniile care sunt de competenţa guvernului. Misiunea Bisericii catolice nu este de a schimba instituţiile guvernamentale sau administrative ale unei ţări, nu poate şi nu trebuie să intre în lupta politică, ci trebuie, prin analiza raţională, să examineze şi să trezească forţele spirituale în fiecare persoană pentru a ajunge la acest obiectiv. Fără a renunţa la principiile sale, Biserica încearcă să rezolve problemele prin intermediul unui dialog constructiv şi autoritar şi nu prin intermediul ciocnirilor continue². Domnul Isus nu s-a folosit de săbii, ci jertfindu-se pe sine însuşi, a obţinut mântuirea omenirii şi adevărata libertate. Pentru aceasta, Biserica catolică trebuie să dialogheze cu Beijingul cu "respect şi caritate". Deci obiectivul dialogului nu este desigur de a sacrifica principiile Bisericii³; dacă n-ar fi pentru a salvgarda adevărul şi principiile, pentru ce ar vrea Biserica să dialogheze cu Beijingul?

Comuniunea Bisericii din China cu Biserica universală

"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Conform Evangheliei lui Ioan, planul de mântuire al Domnului îi priveşte pe toţi oamenii. Pentru aceasta, există un singur popor al lui Dumnezeu, a cărui natură regească nu este umană ci divină: este compus din toate popoarele. Pentru a realiza acest plan al Tatălui ceresc, Domnul Isus a început mai întâi să-i cheme pe cei doisprezece apostoli şi să-i formeze într-o "comunitate", adică într-o formă de instituţie comunitară stabilă. Între ei l-a ales pe Petru drept conducător al comunităţii... I-a trimis apoi la fiii lui Israel şi, în sfârşit, până la marginile pământului (Rom 1,16). A voit să împărtăşească autoritatea sa cu ei: "Mergeţi şi învăţaţi toate naţiunile, sfinţindu-le şi conducându-le... cu ajutorul Duhului Sfânt... adunaţi-le în Biserica universală, Biserică ce are ca fundament pe Cristos şi pe apostoli şi care este construită pe stânca lui Petru şi a cărei piatră unghiulară este Cristos"⁴. În sinteză, "pontiful roman, ca urmaş al lui Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor"⁵. Numai în unire cu pontiful roman se poate fi în comuniune cu Biserica universală şi membre ale Bisericii catolice; unitatea cu suveranul pontif realizează forma de comuniune cu Biserica universală şi este semnul acestei comuniuni.

Principiile expuse mai sus trebuie să fie aplicate Bisericii din China, în aşa fel încât să fie parte a Bisericii universale. Atât dimensiunea spirituală cât şi forma vizibilă cer unitatea cu suveranul pontif pentru a realiza comuniunea cu Biserica universală. Papa emerit Benedict al XVI-lea în Scrisoarea către catolicii chinezi a scris: "Aşa cum voi ştiţi, unitatea profundă care leagă între ele Bisericile particulare existente în China şi care le pune şi cu toate celelalte Biserici particulare răspândite în lume, este înrădăcinată, în afară de credinţă şi de Botezul comun, mai ales în Euharistie şi în episcopat, al cărui principiu şi fundament perpetuu şi vizibil este pontiful roman, ca urmaş al lui Petru. Continuă de-a lungul secolelor prin succesiunea apostolică şi este fundament şi al identităţii Bisericii din orice timp cu Biserica edificată de Cristos pe Petru şi pe ceilalţi apostoli. Doctrina catolică învaţă că episcopul este principiu şi fundament vizibil al unităţii în Biserica particulară, încredinţată slujirii sale pastorale. Dar în fiecare Biserică particulară, pentru ca să fie pe deplin Biserică, trebuie să fie prezentă autoritatea supremă a Bisericii, adică colegiul episcopal împreună cu capul său, pontiful roman, şi niciodată fără el. De aceea, slujirea succesorului lui Petru aparţine esenţei fiecărei Biserici particulare «dinăuntru». În afară de asta, comuniunea tuturor Bisericilor particulare în unica Biserică catolică şi, deci, comuniunea ierarhică ordonată a tuturor episcopilor, succesori ai apostolilor, cu Succesorul lui Petru, sunt garanţie a unităţii credinţei tuturor catolicilor. De aceea, este indispensabil, pentru unitatea Bisericii în fiecare naţiune, ca fiecare episcop să fie în comuniune cu ceilalţi episcopi şi ca toţi să fie în comuniune vizibilă şi concretă cu papa"⁶.

Biserica din China şi manifestarea şi forma de realizare a comuniunii universale

Numirea episcopilor din partea pontifului este manifestarea comuniunii dintre Biserica particulară şi Biserica universală. Conciliul Vatican II în constituţia despre Biserică spune în privinţa numirii episcopului local: "Misiunea canonică a episcopilor se poate transmite după obiceiurile legitime nerevocate de puterea supremă şi universală a Bisericii, sau prin legi date ori recunoscute de aceeaşi autoritate, sau, în mod direct, prin însuşi urmaşul lui Petru; dacă acesta se opune sau le refuză comuniunea apostolică, episcopii nu pot fi admişi în această funcţie"⁷.

Cu alte cuvinte, Biserica particulară nu are autoritatea de a alege şi a numi propriul episcop, ci numai permisiunea şi numirea pontifului îl fac pe candidat păstor al Bisericii particulare⁸. De aici rezultă că o conferinţă episcopală dintr-un loc, separată de pontif, nu are autoritatea de a constitui şi de a numi un episcop local; ea poate numai, cu permisiunea suveranului pontif, să exercite magisteriul şi autoritatea pastorală în comuniune cu Biserica universală⁹. Un guvern secular, cu atât mai mult, nu are puterea de a numi un episcop local, pentru că "misiunea apostolică a episcopilor a fost instituită de Cristos Domnul şi urmăreşte un scop spiritual şi supranatural, sfântul Conciliu ecumenic declară că dreptul de a numi şi institui episcopi aparţine în mod propriu şi de la sine exclusiv autorităţii bisericeşti competente. De aceea, pentru a apăra cum se cuvine libertatea Bisericii şi pentru a promova cât mai adecvat şi mai simplu binele credincioşilor, Conciliul îşi exprimă dorinţa ca în viitor să nu se mai acorde autorităţilor civile nici un drept sau privilegiu de a alege, de a numi, de a prezenta sau de a desemna pentru funcţia episcopală"¹⁰.

Principiile expuse mai sus sunt folosite propriu-zis de Sfântul Scaun pentru a trata problemele Bisericii din China. Papa Benedict al XVI-lea în Scrisoarea către catolicii chinezi a exprimat clar că "unele organisme voite de stat şi străine de structura Bisericii, care pretind să fie mai presus de episcopii înşişi şi să conducă viaţa comunităţii ecleziale nu corespund învăţăturii catolice. Conform învăţăturii Bisericii, Biserica este apostolică, aşa cum a reafirmat şi Conciliul Vatican II. Biserica este apostolică prin originea sa, fiind construită pe «fundamentul apostolilor» (Ef 2,20); prin învăţătura sa, care este aceeaşi a apostolilor; prin structura sa, deoarece instruită, sfinţită şi condusă, până la întoarcerea lui Cristos, de apostoli, graţie succesorilor lor, episcopii, în comuniune cu succesorul lui Petru".

Şi "realizarea principiului de independenţă, autonomie, autogestiune şi administraţie democratică a Bisericii este inconciliabil cu învăţătura catolică"¹¹. Pentru aceasta, Biserica din China în realizarea comuniunii cu Biserica universală şi uniformitatea cu celelalte Biserici trebuie să asculte de autoritatea supremă a pontifului roman atât pentru magisteriu cât şi pentru administraţie. Din moment ce în China există persoane care se îndoiesc că revine suveranului pontif să aleagă şi să numească episcopii chinezi, numirea episcopilor devine o problemă crucială în raporturile dintre cele două părţi. Sfântul Scaun insistă că numirea episcopilor este garanţia unităţii şi a comuniunii Bisericii. În numirea unui episcop se exercită autoritatea supremă a pontifului, dar această autoritate nu vrea să se amestece în afacerile politice interne ale statului, chiar dacă Sfântul Scaun este conştient de preocuparea guvernului chinez cu privire la posibilitatea de a exercita o anumită influenţă asupra societăţii. Pentru aceasta, Sfântul Scaun, pentru necesitatea de a alege şi numi candidaţii episcopali pentru Biserica din China, continuă să promoveze dialogul şi, fără a încălca principiile credinţei catolice şi comuniunea eclezială, încearcă să ajungă la o înţelegere comună cu autorităţile chineze, din moment ce aceasta nu contrazice principiile fundamentale ale Bisericii¹².

Cu privire la numirea episcopilor, Codul de Drept Canonic declară la can. 377:

§ 1. Suveranul pontif îi numeşte în mod liber pe Episcopi sau îi confirmă pe cei care au fost aleşi în mod legitim.

§ 2. Cel puţin o dată la trei ani, Episcopii unei provincii ecleziastice sau, când acest lucru este recomandat de împrejurări, Conferinţele Episcopilor să întocmească de comun acord şi sub secret o listă cu preoţii, chiar şi membri ai institutelor de viaţă consacrată, care sunt mai apţi pentru episcopat, şi să o trimită Scaunului Apostolic, rămânând neatins dreptul fiecărui Episcop diecezan de a dezvălui aparte Scaunului Apostolic numele preoţilor pe care îi consideră demni şi capabili pentru oficiul episcopal.

§ 3. Dacă nu a fost stabilit în mod legitim altfel, de fiecare dată când trebuie numit un Episcop diecezan sau un Episcop coadiutor, cât priveşte cei trei candidaţi care trebuie propuşi Scaunului Apostolic, Legatul pontifical trebuie să se informeze despre fiecare dintre ei şi să comunice Scaunului Apostolic, împreună cu propriul vot, sugestiile Mitropolitului şi ale Sufraganilor provinciei la care aparţine dieceza în cauză sau cu care este regrupată, precum şi ale preşedintelui Conferinţei Episcopilor; în plus, Legatul pontifical să i audieze şi pe unii membri ai colegiului consultanţilor şi ai capitlului catedralei şi, dacă crede că e oportun, să ceară separat şi în secret şi părerea altora din ambele categorii de clerici, precum şi a unor laici care se disting prin înţelepciune.

§ 4. Dacă nu a fost prevăzut în mod legitim altfel, Episcopul diecezan, care consideră că diecezei sale trebuie să i se dea un auxiliar, să propună Scaunului Apostolic o listă cu cel puţin trei preoţi mai capabili pentru acest oficiu.

§ 5. De acum înainte, autorităţilor civile nu li se acordă nici un drept şi privilegiu de alegere, de numire, de prezentare sau de desemnare a Episcopilor.

Din Codul de Drept Canonic apar clare condiţiile cerute pentru numirea episcopilor: numirea episcopilor din partea suveranului pontif este o misiune pur eclezială. Această autoritate şi putere sunt rezervate Bisericii însăşi, care nu cedează autorităţilor statale prerogativa de a alege, a numi, a prezenta sau a propune candidatul episcopal. Modul pe care pontiful îl foloseşte pentru a numi un episcop local este în general de două tipuri: primul, suveranul pontif numeşte personal episcopul în mod liber; al doilea, pontiful aprobă episcopul care a fost ales în acord cu condiţiile formulate de lege. Aici, desigur, prin lege se indică dispoziţiile Codului de Drept Canonic şi celelalte dispoziţii date de autoritatea ecleziastică competentă¹³. Dacă, fără a respecta legile cerute, se decid candidaţi episcopali, atunci pontiful urmând criteriul de jucată numeşte el episcopul, fără a suferi nicio legătură a oricărei forţe religioase şi seculare. Când pontiful numeşte liber un episcop, sondează mai întâi opiniile membrilor Bisericii şi ţinând cont de lista candidaţilor propuşi, alege pe cel pe care-l consideră mai potrivit. Printre membrii Bisericii interpelaţi sunt episcopii din diecezele vecine care aparţin aceleiaşi regiuni ecleziastice, alţi episcopi membri ai Conferinţei episcopale a acelei ţări, episcopul actual sau emerit al diecezei însăşi şi reprezentantul pontifical. Acesta trebuie să meargă personal în acel loc ca să adune opiniile membrilor Bisericii locale şi, după investigaţie, întocmeşte lista candidaţilor propuşi şi o supune Sfântului Scaun. Lista candidaţilor episcopali cuprinde numele candidatului pe care el îl consideră mai potrivit, numele candidatului considerat potrivit de arhiepiscop şi de episcopii din aceeaşi regiune ecleziastică şi numele candidatului considerat potrivit de Conferinţa episcopală a ţării. În afară de asta, Codul stabileşte că reprezentantul pontifical trebuie să asculte părerea consultanţilor diecezani şi a canonicilor catedralei, şi dacă el consideră util, să consulte în secret şi alţi membri ai clerului care lucrează în dieceză şi chiar laici care se dovedesc deosebit de înţelepţi.

Ceea ce s-a spus mai sus sintetizează marile principii care trebuie respectate în mod obişnuit în alegerea şi în numirea episcopilor în Biserica catolică. În realizarea practică, se poate alege modul cel mai adaptat la situaţiile locale, care să nu încalce principiile credinţei şi nici comuniunea eclezială, ca de exemplu, aşa-numitul "model vietnamez", concordat cu Sfântul Scaun, după o analiză serioasă a condiţiilor specifice ale Bisericii din Vietnam. Sfântul Scaun, tratând cu guvernul chinez pentru alegerea episcopilor în Biserica din China, vrea numai ca să nu se încalce principiile expuse mai sus: Sfântul Scaun are autoritatea de a stabili modalitatea cea mai oportună pentru numirea episcopilor din China, fără a trebui să sufere nicio cenzură. Pentru numirea episcopilor din China, pontiful are autoritatea specifică de a analiza condiţiile particulare ale Bisericii în ţară şi de a stabili legi speciale, care însă să nu încalce principiile de credinţă şi să nu distrugă comuniunea eclezială.

Biserica din China încă nu are o Conferinţă episcopală recunoscută de Sfântul Scaun. Dacă în viitor Conferinţa episcopală, graţie adaptării sale depline la cerinţele fundamentale ale Bisericii, ar fi recunoscută de Sfântul Scaun şi ar deveni legală, această Conferinţă şi episcopii care aparţin ei ar avea autoritatea şi datoria de a propune pontifului candidaţii episcopali pe care-i consideră potriviţi: acest lucru ar fi în acord deplin cu credinţa tradiţională a Bisericii şi n-ar distruge comuniunea eclezială. Dacă acordul dintre Sfântul Scaun şi Beijing ar cuprinde posibilitatea ca o Conferinţă episcopală chineză, odată recunoscută de Sfântul Scaun, să propună candidaţii episcopali pentru Biserica din China, n-ar trebui să considerăm că pontiful a renunţat la autoritatea sa de a conduce Biserica din China. Desigur, Conferinţa episcopală chineză, odată constituită şi recunoscută, şi membrii săi din regiunea ecleziastică ar avea numai puterea de a propune candidaţii, din moment ce autoritatea decisivă rămâne rezervată suveranului pontif; Sfântul Scaun are puterea de a alege candidatul cel mai potrivit aşa cum are şi puterea de a-l refuza pe candidatul propus de Conferinţa episcopală şi de membrii săi, dând curs unei noi consultări.

Conferinţa episcopală chineză

Conferinţa episcopală dintr-un anumit loc are puterea de a propune candidaţii episcopali. Însă în Biserica din China Continentală din motive cunoscute de toţi "există păstori care, determinaţi de circumstanţe deosebit au permis să primească hirotonirea episcopală fără mandat pontifical, dar care după aceea, au cerut să poată fi primiţi în comuniunea cu Succesorul lui Petru şi cu ceilalţi fraţi în episcopat. Pontiful, luând în considerare sinceritatea sentimentelor lor şi complexitatea situaţiei şi ţinând cont de părerea episcopilor mai apropiaţi, în virtutea propriei responsabilităţi de Păstor universal al Bisericii, le-a acordat exercitarea deplină şi legitimă a jurisdicţiei episcopale"¹⁴. Această iniţiativă a papei se năştea din cunoaşterea circumstanţelor deosebite ale hirotonirii lor şi din preocuparea sa pastorală profundă în a favoriza restabilirea unei comuniuni depline.

"Nu lipsesc - dar în număr foarte redus - şi episcopi care au fost hirotoniţi fără mandatul pontifical şi n-au cerut sau încă n-au obţinut legitimarea necesară. Conform învăţăturii Bisericii catolice ei trebuie consideraţi ilegitimi, dar hirotoniţi valid, când există certitudinea că au primit hirotonirea de la episcopi hirotoniţi valid şi că a fost respectat ritualul catolic al hirotonirii episcopale"¹⁵.

În afară de asta, în China Continentală există şi episcopi care aparţin Bisericii neoficiale, care nu sunt recunoscuţi de guvernul chinez şi chiar sunt constrânşi să trăiască în regim de detenţie sau domiciliu forţat, neputând exercita slujirea episcopală. Pentru aceasta, actualmente în China Continentală nu există o Conferinţă episcopală recunoscută de Sfântul Scaun, "pentru că nu fac parte din ea episcopii «clandestini», adică nerecunoscuţi de guvern, care sunt în comuniune cu papa. Dimpotrivă, include prelaţi, care sunt încă ilegitimi, şi este condusă de statute, care conţin elemente inconciliabile cu învăţătura catolică"¹⁶. Prin urmare, în viitor, Conferinţa episcopală ar trebui să includă nu numai toţi episcopii legitimi din Biserica oficială, ci şi episcopii din Biserica neoficială în aşa fel încât să formeze împreună o singură Conferinţă episcopală chineză. Episcopii de pe continent care încă n-au fost legitimaţi ar trebui, urmând condiţiile cerute pentru un episcop legitimat, să fie recunoscuţi de Sfântul Scaun. Pontiful speră cu ardoare ca "aceşti episcopi să ajungă la comuniunea deplină cu Succesorul lui Petru şi cu tot Episcopatul catolic şi astfel să aducă Bisericii catolice din China o mare bogăţie spirituală".

Roma trebuie să includă în dialog şi cauza episcopilor din Biserica neoficială, în aşa fel încât guvernul chinez să-i recunoască oficial, făcând totul pentru a obţine şi a garanta autoritatea lor legitimă. Unii sunt preocupaţi că tratativele dintre China şi Vatican au drept consecinţă abandonarea episcopilor neoficiali, trecând pe planul al doilea principiile de credinţă ale Bisericii şi comuniunea eclezială: această preocupare nu este potrivită. Dialogul pe care Sfântul Scaun îl pregăteşte cu guvernul chinez de peste zece ani şi pe care vrea să-l continue nu are desigur ca obiectiv să sacrifice principiile de credinţă şi comuniunea eclezială, ci, prin intermediul acestor schimburi şi tratative, să facă guvernul chinez să înţeleagă principiile de credinţă ale Bisericii şi adevărata semnificaţie a comuniunii ecleziale, în aşa fel încât autorităţile chineze să nu continue să aibă îndoieli şi să ia măsuri administrative necuvenite faţă de Biserică, garantând astfel credinţa şi unitatea sa. Dacă Sfântul Scaun ar avea intenţia de a abandona principiile de credinţă şi comuniunea eclezială, n-ar avea nevoie să facă dialogul sau să trateze cu autorităţile chineze. Angajarea persistentă a Bisericii în dialog demonstrează de fapt că ea continuă să fie preocupată de aceste instanţe.

Alte persoane se tem că dialogul dintre Sfântul Scaun şi Beijing sacrifică drepturile legitime ale Bisericii neoficiale. De exemplu, există unii care se preocupă că în tratative, Roma uită de episcopii clandestini care sunt în închisoare. Această preocupare ar putea manifesta o lipsă de încredere în iubirea pe care Sfântul Scaun o are faţă de Biserica din China. Această judecată ar fi un afront faţă de Sfântul Scaun şi faţă de responsabilii dialogului, judecată care n-ar trebui să iasă din inima noastră a catolicilor. Jertfa Bisericii neoficiale pentru a menţine fidelitatea faţă de Biserică este cunoscută şi apreciată de toţi. Întreaga Biserică universală se preocupă de eforturile de subzistenţă în dificultăţi din partea Bisericii neoficiale şi cu orice mijloc încearcă s-o ajute. Dialogul dintre Sfântul Scaun şi Beijing tinde întocmai să rezolve aceste condiţii anormale ale vieţii Bisericii neoficiale, în aşa fel încât membrii săi să poată duce cât mai curând o viaţă religioasă ocrotită de lege. Papa emerit Benedict al XVI-lea în Scrisoarea către catolicii chinezi, încă de la început, subliniază marea sa preocupare pentru fraţii şi surorile din Biserica din China şi asigură rugăciunea sa zilnică pentru Biserică¹⁷. Papa Francisc în capela sa privată o venerează pe "Sfânta Fecioară Maria de Sheshan" şi se roagă în fiecare dimineaţă pentru Biserica din China¹⁸. Nu trebuie să ne îndoim deloc că pontiful uită de fraţii şi surorile din Biserica neoficială.

Dialogul şi negocierile dintre Sfântul Scaun şi China sunt un proces pe termen lung. Cunoaşterea reciprocă a celor două părţi, înţelegerea şi încrederea reciprocă, înţelegerea comună cer timp şi noi nu putem să ne aşteptăm ca problemele acumulate în decenii să fie rezolvate toate dintr-o dată. Trebuie să acordăm timp şi răbdare: drumul de o mie de mile începe cu primul pas. Când ambele părţi încep să se încreadă reciproc, nu avem motiv să nutrim previziuni pesimiste cu privire la dialogul lor şi să-i prevedem sfârşitul. Trebuie să aştept cu optimism ca dialogul să aducă roadele sale pozitive şi asta din cauza credinţei noastre: noi credem că nu răul, ci binele este forţa ultimă care conduce lumea. Biserica catolică consideră că şi chinezii şi autorităţile lor sunt prieteni în căutarea binelui, a dreptăţii şi a valorilor universale, "raporturi care favorizează prietenia, împărtăşirea bucuriei inimii, unitatea şi ajutorul reciproc"¹⁹. Să însoţim cu rugăciunea tratativele dintre Sfântul Scaun şi Beijing, pentru ca să înainteze liniştit până când vor ajunge la obiectivul pe care şi-l propun cele două părţi. Acordul trebuie să fie o victorie pentru ambele, nu se va reduce la un joc fără niciun rezultat.

Concluzie

Nu trebuie ascuns că unele persoane încă păstrează grave înţelegeri greşite şi neînţelegeri cu privire la mecanismul comuniunii Bisericii catolice. Pentru aceasta Biserica continuă să reitereze "speranţa ca Sfântul Scaun şi episcopii din China să dezvolte respectul reciproc şi dialogul sincer în aşa fel încât să poată rezolva problemele de mai sus", precum şi "speranţa ca să se găsească un acord cu guvernul pentru a rezolva nodurile referitoare la alegerea candidaţilor la episcopat, la publicarea numirii episcopilor şi la recunoaşterea, cu efecte civile, a noului episcop din partea autorităţilor locale"²⁰. Recent, Sfântul Scaun şi guvernul chinez au reluat dialogul, mulţi nutresc aşteptări optimiste cu privire la raporturile diplomatice dintre China şi Vatican în speranţa ca dialogul dintre cele două părţi să ducă la o îmbunătăţire în condiţiile de viaţă ale Bisericii din China. Am observat şi că mulţi fraţi şi surori din Biserica neoficială sprijină dialogul dintre Sfântul Scaun şi Beijing: "A nu considera acordul odată obţinut între Sfântul Scaun şi guvernul Republicii Populare Chineze ca un compromis politic sau chiar ca supunere", ci a considera normalizarea raporturilor dintre China şi Vatican ca "o mare orientare" care "este în folosul naţiunii chineze precum şi al Bisericii catolice"; "este un eveniment de sărbătoare pentru catolicii din marea Chină", "avantajos pentru catolicii de pe continent pentru a putea avea o viaţă religioasă normală"; "Biserica neoficială va putea desigur să se bucure de libertate religioasă mai mare", motiv pentru care "noi vom asculta de orice decizie pe care Sfântul Părinte o va lua în privinţa raporturilor dintre China şi Vatican"²¹. Aşteptăm ca aceste frumoase speranţe ale Bisericii neoficiale din China să se poată adeveri curând.

(După AsiaNews, 4 august 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr. 7.11.
² Benedict al XVI-lea, Scrisoarea către episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii laici din Biserica catolică din Republica Populară Chineză, 2007, nr. 4.
³ Ibid., nr. 7.
⁴ Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr. 19.
⁵ Ibid., nr. 23.
⁶ Benedict al XVI-lea, Scrisoare, nr. 5.
⁷ Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr. 24.
⁸ Idem, Christus Dominus, nr. 4.18.
⁹ Idem, Lumen gentium, nr. 21.
¹⁰ Idem, Christus Dominus, nr. 20.
¹¹ Benedict al XVI-lea, Scrisoare, nr. 7.
¹² Idem, nr. 9.
¹³ Lumen gentium, nr. 24.
¹⁴ Benedict al XVI-lea, Scrisoare, nr. 8.
¹⁵ Ibid.
¹⁶ Ibid.
¹⁷ Benedict al XVI-lea, Scrisoare, nr. 1.
¹⁸ Situl Radioului Vatican, februarie 26, 2016.
¹⁹ Benedict al XVI-lea, Scrisoare, nr. 4.
²⁰ Benedict al XVI-lea, Scrisoare, nr. 3.9.12.
²¹ Vatican Insider, ianuarie 28, 2016.

lecturi: 17.