Reflecţie la duminica a 19-a de peste an - Anul C - 2016

I-a plăcut lui Dumnezeu să ne dăruiască nouă împărăţia sa (cf. Lc 12,32).

Ca şi în duminicile trecute, urcăm şi noi în duh la Ierusalim împreună cu Isus, cu apostolii şi cu ucenicii credincioşi şi-i ascultăm învăţăturile mântuitoare. Ne bucurăm şi noi împreună cu apostolii şi cu ucenicii credincioşi că formăm împreună cu ei "turma cea mică" a lui Isus căruia Tatăl ceresc i-a plăcut să ne dea împărăţia. Asta, da, plăcere care ne încântă inima! Numai că şi nouă trebuie să ne placă să-i aducem pe oameni la această împărăţie.

Ca să intrăm în atmosfera pericopei evanghelice citite astăzi (cf. Lc 12,32-48), trebuie să ne amintim că, la botezul nostru, Tatăl ceresc, pe toţi ne-a logodit cu Cristos (cf. 2Cor 11,2), a făcut o alianţă cu noi toţi (cf. Ef 2,12) şi ne-a promis la toţi că ne va nunti cu Fiul său pentru veşnicie (cf. Mt 22,2-10; Ap 19,7). Însă această nuntă nu va începe efectiv, cu toate că atmosfera şi bucuria de nuntă sunt prezente, decât numai după ce evanghelia va fi vestită tuturor oamenilor, pentru ca nici un ales să nu rămână afară de sala nunţii (cf. Mt 24,14) şi în cer nu vor fi terminate "cămările de nuntă" pentru fiecare mireasă, pentru fiecare ucenic (cf. In 14,2-3).

Cei care îl iubesc pe Isus mirele şi împărăţia sa veşnic fericită din paradis (cf. In 18,36), lucrează ca să grăbească terminarea lucrărilor rânduite de Dumnezeu, lucrează ca Mirele să vină cât mai curând şi lucrează ca nunta veşnică să înceapă cât mai curând (cf. Ap 22,17.20). Primii care lucrează fără întrerupere în acest sens sunt locuitorii cerului în frunte cu persoanele divine (cf. In 5,17). Apoi, cei care mai lucrează în acest sens sunt ucenicii buni de pe tot pământul, adevăratele mirese, care, de dragul venirii lui Cristos, mirele, şi a împărăţiei sale, prin furtuni şi valuri, întind plasa evangheliei peste întreg pământul pentru a găsi şi ultimul ales şi ca nunta veşnică să înceapă.

Biblia ne spune că aceia care se împrăştiaseră din pricina prigonirii începute pe timpul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau cuvântul nu numai iudeilor, ci şi grecilor (cf. Fap 11,19-21). Iar despre sfântul Paul şi colaboratorii săi ne spune că ei au vestit evanghelia şi pe Cristos tuturor neamurilor la care au ajuns (Rom 16,25-26).

În paradis, unde se lucrează de zor la "cămările noastre de nuntă" unde noi vom petrece veşnicia împreună cu Isus, este deja atmosferă şi bucurie de nuntă prin prezenţa lui Isus în mijlocul îngerilor şi a sfinţilor (cf. Fil 1,23). Atmosfera şi bucuria de nuntă care trebuie să fie şi printre noi ucenicii lucrători de pe pământ, deşi lucrăm prin furtuni şi valuri ca să pescuim suflete, că să răsădim şi să udăm sămânţa evanghelie, pe care Dumnezeu o creşte (cf. 1Cor 3,6). Chiar dacă vom fi opriţi şi prigoniţi, trebuie să trăim în bucurie şi atmosferă de nuntă, căci Isus este prezent şi în mijlocul nostru până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), prin dulceaţa cuvântului divin (cf. Ez 3,3; Ap 10,10), prin pâinea euharistică, numită şi pâinea îngerilor, care este pregătită în cer, care dă orice plăcere şi satisface orice gust (cf. Înţ 16,20) şi prin adunarea fraţilor (cf. Mt 18,20).

Isus ne spune astăzi că aceia care aşteaptă să vină împărăţia cerurilor promisă de Tatăl ceresc, nu fac ca bogatul din parabola duminicii trecute, care uitând de îmbogăţirea înaintea lui Dumnezeu, îşi strânsese comori pământeşti numai pentru el însuşi şi numai pentru aici, şi în final a pierdut totul, inclusiv sufletul (cf. Lc 12,16-21), ci, dând milostenie şi împărţindu-şi bunurile primite de la Dumnezeu, îşi fac o comoară în cer, o depunere sigură la banca divină, după învăţătura Domnului: "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se devalorizează, o comoară veşnică în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia" (cf. Lc 12,33); "Vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-mă" (Lc 18,22).

Sfântul Serapion (+ 388), un călugăr din Egipt, umbla mereu purtând o tunică simplă şi o Evanghelie mică. El mergea din loc în loc şi îl predica oamenilor pe Isus din evanghelie. Mergând el odată la Alexandria, l-a întâmpinat un sărac dezbrăcat şi tremurând de frig. Cum l-a văzut, s-a şi gândit: "Cum eu, ucenic al lui Cristos port haină, iar acest sărac îngheaţă de frig? Dacă nu-i voi acoperi goliciunea şi-l voi lasă să moară de frig, voi fi osândit în ziua judecăţii, ca un ucigaş". Şi, dezbrăcându-se de tunica lui, i-a dat-o săracului. După aceea, a întâlnit pe un om, pe care autorităţile îl duceau la temniţă, pentru o datorie neplătită. Fiindu-i milă şi de el, dar neavând ce să-i dea, a vândut Evanghelia, pe care o purta, şi a plătit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la colibă în care petrecea. Văzându-l gol, ucenicul i-a zis: "Părinte, unde este haina ta, cea mică"? Stareţul i-a răspuns: "Am trimis-o înainte în cer, pentru că acolo îmi trebuie alta mai bună". "Dar Biblia unde îţi este?" "Am făcut ce scrie în ea: «Vinde averea ta şi da-o săracilor, şi vei avea comoară în cer»". Deci, am vândut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă". Un gest similar l-au mai făcut şi mulţi alţii, dintre care îl amintesc numai pe sfântul Francisc din Assisi (1181-1226).

Domnul ne-a vorbit astfel, pentru că el ştia că atunci când ne vom strânge comori veşnice în ceruri prin milostenii către cei săraci cărora le-a fost făgăduită în primul loc împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3) şi când ne vom face pungi cu bani care nu se devalorizează şi de care hoţii şi moliile nu se pot atinge (cf. Lc 12,33), atunci inima noastră se va ataşa numai de comoară cerească, care este Isus însuşi şi împărăţia sa, vom munci cu mai mult drag, îl vom aştepta cu mai mut dor şi îl vom lăuda numai pe el, asemenea lui Petru şi asemenea tuturor convertiţilor, care au lăsat toate pentru împărăţia cerurilor (cf. 1Pt 1,3-4; Mt 19,27-29).

Isus ne spune astăzi că aceia care îl aşteaptă pe el şi împărăţia sa, veghează cu responsabilitate ca santinela la hotar fără să doarmă în post, nu atât de frica Curţii Marţiale, de frica judecăţii divine, ci mai ales de dragul venirii stăpânului şi a împărăţiei lui şi de dragul fraţilor stăpânului, care i-au fost încredinţaţi. În acest sens ucenicul credincios urmează calea credincioşilor Abraham şi a Sarei, cei propuşi ca model de credinţă şi veghere de lectura a doua, cei lăudaţi de însuşi Dumnezeu, cei care şi-au văzut visul cu ochii, cei care aşteptau cetatea al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu (cf. Evr 11,10). Răsplata şi lauda primite de Abraham şi Sara le vor primi şi ucenicii credincioşi, care vor sta la masă cu stăpânul şi vor fi slujiţi de el (cf. Lc 12,36-41).

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin: "Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat". "Foarte simplu, a răspuns acesta. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de mila şi de bunătatea pe care trebuie să le imit. Apoi privesc pământul. Aşa îmi amintesc de muncă, de moarte şi de Judecata de apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, care sunt fraţii lui Isus şi ai mei, de ei care suferă de boli sau de neputinţe, de ei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta. În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt, pentru tot ceea ce pot face şi pentru în locul în care voi ajunge".

Sunt şi ucenici răi, care nu numai că nu veghează şi nu lucrează, care nu numai că trăiesc în chefuri şi beţii, ci pe deasupra vor să întârzie şi chiar să stopeze venirea Domnului şi a împărăţiei sale, care chiar frânează lucrarea Domnului şi pun piedici violente celor care vor să lucreze. Aceştia sunt cei care s-au exclus singuri de la împărăţia cerurilor dată de Dumnezeu "turmei" sale (cf. Lc 12,42-48).

Sfântul Filip Neri (1515-1595), un preot din Roma, care şi-a dăruit viaţa ajutorării aproapelui şi instruirii tineretului, exclama: "Cum este posibil ca un om cu pretenţia de credincios să poată iubi altceva decât pe Dumnezeu?"

Când credinţa se rupe de speranţă, iubirea se îndreaptă spre cele pământeşti, trecătoare şi înşelătoare. Dar Domnul şi pe aceştia îi cheamă astăzi la convertire şi le promite împărăţia sa.

"Pe cine îngropaţi cu prapurii ăştia?", întrebă în batjocoră un necredincios pe un om cuminte care participa la o procesiune pentru a cere ploaie. "Pe omul nostru cel vechi", îi răspunse omul cuminte. "Ei, bine, dar şi duminica trecută l-aţi îngropat?!" "Ai dreptate, dragul meu; l-am îngropat şi duminică şi îl îngropăm în fiecare zi, pentru că omul nostru cel vechi este un «mort» ciudat, îngropat la botez, trebuie îngropat şi zilnic, căci el caută mereu să învie".

Când credinţa se rupe de speranţa venirii lui Isus şi a împărăţiei sale, iubirea omului se îndreaptă numai spre cele trecătoare şi înşelătoare. Dar Dumnezeu nu lasă lucrurile în voia pe oamenilor.

O istorioară ne spune că, mai demult, a trăit un rege puternic şi înţelept. Acest rege a încredinţat bunurile şi domeniile sale, odată cu oamenii de pe aceste domenii, sfetnicilor săi, aşa cum făcuse şi stăpânul din evanghelia de astăzi, ca ei să se îngrijească de hrana şi de trebuinţele lor. Dar, într-o zi, regele, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, plângeri şi gemete. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor oameni nevoiaşi, muritori de foame, întindeau mâna după o bucată de pâine, căci sfetnicii lui au luat numai domeniile nu şi grija oamenilor. Regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi sfetnicii săi bogaţi şi le-a zis: "Văd că nu aveţi suflet şi că nu vă este milă de cei încredinţaţi vouă. Iată poruncesc, ca de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame din regatul meu, va fi omorât şi un bogat prin tragere la sorţi". Deşi, ar părea dură, această lege chiar există; dacă nu există la oameni, ea există la Dumnezeu şi funcţionează foarte bine. Când a murit Lazăr cel sărac, a murit şi bogatul. Lazăr s-a dus în rai, iar bogatul s-a dus departe de sânul lui Abraham, acolo unde nu este nici o picătură de apă şi nici o firimitură de pâine (cf. Lc 16,19-23).

Dumnezeu mai făgăduise odată că va veni să-şi ia mireasa, pe atunci sclavă în Egipt (cf. Gen 46,4). Iar Cartea Exodului şi Cartea Înţelepciunii de unde s-a cit astăzi (cf. Înţ 18,6-9), ne spun şi ne confirmă cu fapte că Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea. Când totul părea pierdut şi mireasa făcută sclavă zăcea într-o neagră noapte, Domnul a venit la ea ca o dulce lumină, iar la prigonitori ca o noapte neagră (cf. Ex 14,20); ca mărire veşnică pentru mireasă şi ca o ruşine veşnică pentru duşmani; ca viaţă şi mântuire pentru mireasă şi ca moarte şi osândă pentru duşmani (cf. Înţ 18,6-9).

Dumnezeu a făcut proba fidelităţii sale faţă de toate promisiunile făcute oamenilor. Fiecare eveniment important din Noul Testament este o împlinire a unei promisiuni din Vechiul Testament.

Dumnezeu, care nu s-a dezis niciodată faţă de vreo promisiune a sa lăsând-o neîmplinită, nu se va dezice nici de făgăduinţele făcute nouă în evanghelia de astăzi: ne va da împărăţia, ne va răsplăti pentru tot binele făcut în viaţă, ne va aşeza la masă împreună cu el în împărăţia sa, ne va sluji el însuşi. Dar nu se va dezice nici de faptul ca va veni pe neprevăzute ca un "hoţ" şi că pe cei care nu vor fi "gata" ca să-l primească, îi va lăsa afară de împărăţia sa.

O fecioară creştină i-a spus unui rege păgân neliniştit din pricina priorităţilor vieţii: "Cel mai important ceas este cel de acum; că cel mai trebuincios om este cel cu care ai treabă acum; şi că fapta cea mai bună este să-i faci binele cel mai util omului din faţa ta".

Iată şi o listă de lucruri utile pentru mântuire, listă compusă pe baza sfintei Scripturi de Tereza de Calcutta:
Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.
Obstacolul cel mai mare? Frica.
Lucrul cel mai uşor? Greşeala.
Greşeala cea mai mare? Renunţarea.
Rădăcina cea mai rea? Egoismul.
Distracţia cea mai bună? Munca.
Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.
Profesioniştii cei mai buni? Copiii.
Nevoia dintâi? Comunicarea.
Fericirea cea mai mare? Să fii util.
Misterul cel mai profund? Moartea.
Defectul cel mai mare? Întristarea.
Sentimentul cel mai urât? Ura.
Cadoul cel mai frumos? Iertarea.
Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.
Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.
Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.
Medicamentul cel mai bun? Optimismul.
Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.
Puterea cea mai mare? Credinţa.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

Deci, trebuie să ne convertim "acum" (cf. 2Cor 6,2) şi să ne îndemnăm zilnic unii pe alţii, până ce vom ajunge cu toţii în acest punct, ca să ne biruie înşelăciunea păcatului. (cf. Evr 3,13).

Psalmul responsorial de astăzi ne încurajează: "Ochii Domnului sunt mereu îndreptaţi spre cei care se tem de el şi spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape viaţa lor de la moarte şi să-i hrănească în timp de foamete" (Ps 33,18-19). Ferice de noi dacă suntem dintre aceşti oameni!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 13.