Papa Luciani şi Francisc, calea milostivirii

De Andrea Tornielli

În după-amiaza zilei de 26 august 1978, cardinalul patriarh de Veneţia Albino Luciani era ales papă după un conclav fulger. După treizeci şi opt de ani cardinalul secretar de stat Pietro Parolin inaugurează Muzeul Papa Luciani la Canale d'Agordo, dăruind ochelarii pe care Ioan Paul I îi purta în momentul morţii, pe care sora Vincenza, călugăriţa care se îngrijea de pontiful din Veneto, i-a dăruit fostului secretar al lui Luciani la Vittorio Veneto, părintele Francesco Taffarel şi au fost încredinţaţi de acesta din urmă postulaturii cauzei de beatificare.

Pentru a înţelege actualitatea magisteriului papei Luciani, în acest Jubileu al Milostivirii, poate merita să recitim paginile pe care Francisc le dedică predecesorului său în cartea "Numele lui Dumnezeu este milostivire", citându-l de mai multe ori. Prima cu referinţă la milostivirea în confesional, cu privire la figura sfântului Leopold Mandic.

"Am citit o omilie a cardinalului de atunci Albino Luciani despre părintele Leopold Mandic, abia proclamat fericit de Paul al VI-lea - afirmă papa Bergoglio -. Descrisese ceva care se apropie mult de ceea ce tocmai am relatat: «Iată, păcătoşi suntem toţi - spunea Luciani în acea ocazie - ştia foarte bine acest lucru părintele Leopold. Trebuie luat act despre această realitate tristă a noastră. Nimeni nu poate evita îndelung lipsurile mici sau mari. 'Însă', cum spunea sfântul Francisc de Sales, 'dacă tu ai măgăruşul şi pe drum cade pe pavaj, ce trebuie să faci? Nicidecum nu mergi acolo cu bastonul pentru a-i rupe coastele, sărmanul, este deja destul de rablagit. E nevoie ca tu să-l iei de căpăstru şi să-i spui: Hai, să pornim din nou la drum. Acum pornim din nou la drum, vei fi mai atent altă dată'. Acesta este sistemul şi părintele Leopold a aplicat pe deplin acest sistem. Un preot, prieten al meu, care mergea să se spovedească la el, a spus: Părinte, dumneavoastră sunteţi prea larg. Eu mă spovedesc cu plăcere la dumneavoastră, dar mi se pare că sunteţi prea larg. Şi părintele Leopold: Dar cine a fost larg, fiul meu? Domnul a fost cel care este larg; doar n-am murit eu pentru păcate, Domnul e cel care a murit pentru păcate. Mai larg de atât cu tâlharul, cu alţii cum putea să fie!». Aceasta este omilia cardinalului de atunci Luciani despre Leopold Mandic, apoi proclamat sfânt de Ioan Paul al II-lea".

Un al doilea citat Francisc l-a dedicat în paginile în care vorbeşte despre faptul că se simte păcătos. "Şi ce să spunem despre omilia cu care Albino Luciani începea episcopatul său la Vittorio Veneto, spunând că alegerea căzuse asupra lui pentru că anumite lucruri, în loc să le scrie pe bronz sau pe marmură, Domnul prefera să le scrie pe praf: astfel, dacă scrierea ar fi rămas, ar fi fost clar că meritul era în întregime şi numai al lui Dumnezeu. El, episcopul, viitorul papă Ioan Paul I, se definea «praf». Trebuie să spun că atunci când vorbesc despre asta - adăuga Francisc - mă gândesc mereu la ceea ce Petru i-a spus lui Isus în duminica învierii sale, când l-a întâlnit singur. O întâlnire la care face aluzie evanghelistul Luca (24,34). Oare ce i-a spus Simon lui Mesia abia înviat din mormânt? Poate i-a spus că se simţea un păcătos? Poate s-a gândit la tăgăduire, la ceea ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte, când de trei ori s-a prefăcut că nu-l cunoaşte, în curtea casei marelui preot. Poate s-a gândit la plânsul său amar şi public. Dacă Petru a făcut asta şi dacă Evangheliile ne descriu păcatul său, tăgăduirea sa, şi dacă în pofida acestora Isus i-a spus «Paşte mieluşeii mei» (In 21,16), nu cred că trebuie să ne uimim dacă şi succesorii lor se descriu pe ei înşişi ca «păcătoşi». Nu este o noutate. Papa este un om care are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu".

Papa Francisc a dat un al treilea citat din Luciani comentând parabola fiului risipitor (astăzi numită a tatălui milostiv). "Dumnezeu este un tată grijuliu, atent, gata să primească orice persoană care face un pas sau care are dorinţa de a face un pas spre casă - a spus Francisc -. El este acolo pentru a scruta orizontul, ne aşteaptă, deja ne aşteaptă. Niciun păcat uman oricât de grav nu poate prevala asupra milostivirii sau s-o limiteze. Episcop de Vittorio Veneto de câţiva ani, Albino Luciani a ţinut exerciţii preoţilor şi comentând parabola «fiului risipitor» a spus cu privire la tatăl: «El aşteaptă. Mereu. Şi niciodată nu este prea târziu. Aşa este, aşa este făcut... este Tată. Un tată care aşteaptă la poartă. Care ne observă când încă suntem departe, şi se înduioşează, şi alergând vine ca să se arunce la gâtul nostru şi să ne sărute cu duioşie... Atunci păcatul nostru devine aproape o bijuterie pe care i-o putem dărui pentru a-i face mângâierea de a ierta... Suntem domni, când dăruim bijuterii, şi nu este înfrângere, ci victorie bucuroasă de a-l lăsa pe Dumnezeu să învingă!»".

În sfârşit, Francisc a amintit a patra şi a cincea oare cuvintele predecesorului. "Când unul se simte un pic mai sigur, începe să ia în stăpânire facultăţi care nu sunt ale sale, ci ale Domnului. Uimirea începe să se degradeze şi acest lucru este la baza clericalismului sau a atitudinii celor care se simt curaţi. Adeziunea formală la reguli, la schemele noastre mentale - a spus papa Bergoglio - prevalează. Uimirea se degradează, credem că putem reuşi singuri, că suntem noi protagoniştii. Şi dacă unul este un slujitor al lui Dumnezeu, ajunge să se creadă separat de popor, stăpân al doctrinei, titular al unei puteri, închis la surprizele lui Dumnezeu. «Degradarea uimirii» este o expresie care mie îmi spune mult. Uneori m-am surprins gândind că unor persoane aşa de rigide le-ar face bine o alunecare, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoşi, l-ar întâlni pe Isus. Îmi revin în minte cuvintele slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul I, care în timpul unei audienţe de miercuri a spus: «Domnul iubeşte mult umilinţa încât, uneori, permite păcate grave». Şi după câteva zile, într-o altă ocazie, acelaşi papa Luciani a amintit că sfântul Francisc de Sales vorbea despre «dragele noastre imperfecţiuni»: «Dumnezeu detestă lipsurile, pentru că sunt lipsuri. Însă, pe de altă parte, într-un anumit sens, iubeşte lipsurile deoarece îi dau ocazie lui să arate milostivirea sa şi nouă să rămânem umili şi să înţelegem şi să compătimim lipsurile aproapelui»".

(După Vatican Insider, 26 august 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.