Mama care i-a înlocuit pe iezuiţi

Exerciţiile lui María Antonia de Paz y Figueroa

De Diego Fares

La 27 august 2016, la Santiago del Estero, va fi beatificată slujitoarea lui Dumnezeu argentiniană María Antonia de Paz y Figueroa (1730-1799) care, intrând în mănăstire, a ales pentru sine numele de María Antonia de San José. Figura sa este schiţată într-un articol din La Civiltà Cattolica, din care publicăm ample fragmente.

Putem spune că imaginea lui María Antonia trecută în istorie este aceea a unui personaj singular. Ca episod anecdotic se aminteşte că, după expulzarea iezuiţilor, care a avut loc în 1767, María Antonia s-a dedicat să răspândească exerciţiile spirituale; a organizat multe sesiuni foarte aglomerate şi la care aveau loc minuni de înmulţire a pâinilor pentru cei care desfăşurau exerciţiile şi pentru săraci.

Este mai puţin cunoscut faptul că scrisorile sale şi scrierile sale - mai ales broşura El estandarte de la mujer fuerte - au fost răspândite şi traduse de iezuiţii din Societatea suprimată. Se aminteşte supranumele ei, "Mama Antula", diminutiv al lui Antonia, care, căzută de acum în uitare, pierduse conotaţia afectuoasă cu care răsuna în urechile contemporanilor săi.

Pentru a contextualiza figura lui María Antonia în epoca sa, este necesară o scrută reflecţie despre cadrul geopolitic şi despre ceea ce a însemnat expulzarea Societăţii lui Isus pentru popoarele latinoamericane.

Expulzarea celor 2630 de iezuiţi care lucrau în teritoriul coroanei spaniole din America a fost, conform documentelor oficiale ale epocii, o operaţiune "perfectă": n-a răsuflat deloc şi a fost realizată în acelaşi timp în tot acel imens teritoriu între noaptea de 31 martie şi ziua de 2 aprilie 1767. Acest fapt exprimă ideea a ceea ce însemna a fi conduşi de o putere centrală, care de trei sute de ani conducea viaţa unei mari părţi a continentului american. Era o puterea prea îndepărtată pentru a influenţa asupra multor aspecte ale vieţii zilnice a coloniilor, care au dezvoltat o viaţă culturală proprie, dar decisivă în momentul de împărţire a unui teritoriu, de conducere în mod unitar a întregii activităţi comerciale, de impunere sau înlăturare a unei autorităţi sau, ca în cazul iezuiţilor, de ştergere în două zile a unei munci de două sute de ani. Dacă observăm în ce contexte şi-a petrecut viaţa María Antonia, observăm că societatea în care a crescut a fost ocrotită, în mare măsură, de războaiele europene şi organizată într-un tot unitar în timpul celor 234 de ani de viaţă a viceregatul de Peru. Această societate va deveni parte a unui viceregat de Río de la Plata, mai mic şi de scurtă durată (34 de ani), şi apoi va participa la vicisitudinile războaielor de independenţă şi ale viziunilor politice ale noilor naţiuni. Oraşul Buenos Aires, în care María Antonia îşi va desfăşura timp de nouăsprezece ani munca apostolică, este, la sosirea sa, capitala strălucitoare a noului viceregat. Oraşele din vastele teritorii ale Americii de Sud erau mici: Buenos Aires avea 37.679 de locuitori (conform primului recensământ din 1778); Córdoba avea 40.000; Santiago del Estero mai mult sau mai puţin de 30.000; Salta puţin peste 10.000. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, populaţia întregului teritoriu în care a trăit María Antonia era de circa 400.000 de locuitori. Ei bine, se calculează că această femeie a organizat exerciţii spirituale ignaţiene pentru peste 100.000 de persoane. În cele zece zile de tăcere, rugăciune şi slujire reciprocă umilă, în grupuri de două sute sau chiar patru sute de persoane, convieţuiau viceregi şi servitori, episcopi, preoţi şi laici, pe care María Antonia, ca adevărată mamă a tuturor, îi reunea şi îi îngrijea cu grijă. Acea convocare, care mobiliza o întreagă societate în jurul unei practici exigente ca aceea a exerciţiilor, indica un popor unit şi cu identitate puternică.

Ruptura politică de trecutul colonial a făcut în aşa fel încât să se cadă într-un fel în uitare acea amintire pentru putem s-o numim "culturală". În schimb este o amintire care n-ar trebui pierdută niciodată, pentru că este o bogăţie care dă identitate unei societăţi, precum şi schimbărilor politice înseşi. María Antonia este o figură dintre acelea care sunt o punte între trecutul "Patriei mari" şi prezentul naţiunii Argentina.

În momentul expulzării iezuiţilor, în provinciile Buenos Aires, Córdoba şi Tucumán, Societatea lui Isus avea şaizeci de case, dintre care paisprezece erau colegii; conducea şaisprezece reducciones pe fluviul Uruguay, treisprezece pe Paraná, opt în Gran Chaco, zece printre indios Chiquitos. Iezuiţii erau 457, dintre care 53 germani, 17 italieni, 4 englezi; 81 erau creoli şi ceilalţi trei sute erau spanioli.

Este greu de evaluat impactul avut de expulzarea iezuiţilor asupra societăţii viceregatului de Río de la Plata. Primirea primită de propunerea lui María Antonia de a face exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu poate furniza o indicaţie valabilă - individuală şi colectivă - despre cât de mult îi aprecia pe păstorii săi poporul lui Dumnezeu. Trebuie spus că Sancţiunea pragmatică, cu care regele i-a expulzat pe iezuiţi din teritoriile sale, în articolele 13-19 impunea pedepse severe celor care s-ar fi hazardat să menţină raporturi cu ei, chiar şi numai epistolare; cu asta se voia "ştergerea amintirii" iezuiţilor. De aceea afirmăm că răspunsul popular la propunerea spirituală a lui María Antonia a fost foarte semnificativ, dacă este citit în cheie de "a păstra amintirea".

Părintele Guillermo Furlong, în cartea sa Los jesuitas y la cultura rioplatense, afirmă că între 1586, an în care primii iezuiţi au ajuns la Santiago del Estero, şi 1767, anul expulzării lor, în acele regiuni australe au lucrat peste o mie de iezuiţi, dintre care cel puţin trei sute, în viaţă şi după moarte, au fost consideraţi de către popor oameni sfinţi şi cu virtuţi eroice. Alţi patru sute s-au remarcat printr-o dedicare ieşită din comun. Aceşti oameni sunt cei mai mulţi necunoscuţi, dar lucrarea lor de ansamblu se poate recunoaşte din roade.

Când se contemplă Ruinele iezuite, fără îndoială se apreciază munca de construire şi de organizare politică a reducciones din Paraguay, din Argentina şi din sudul Braziliei. Dar nu de mărime mai mică a fost munca de înculturare pe care au depus-o iezuiţii, învăţând limbi şi obiceiuri ale popoarelor pe care le evanghelizau. În documentele Societăţii se aminteşte reuniunea pe care în septembrie 1578, la Cuzco, părintele vizitator Juan de la Plaza a avut-o cu părinţii José de Barzana şi Luis López. Cu acea ocazie a fost dispus ca în misiuni şi în colegii să se faciliteze pentru iezuiţi învăţarea limbilor. Părintele Barzana a încurajat învăţarea sistematică a limbilor în tot viceregatul. A început studiul limbii quechua la Sevilla, în 1567, în timp ce aştepta să se îmbarce pentru Lima, în prima trimitere de iezuiţi. I s-a deschis un nou câmp de acţiune în limbile aymara şi puquina, cu întemeierea de case în misiunea Juli în 1577 şi în oraşul La Paz (în actuala Bolivie) în 1582. Trimis în Tucumán (în actuala Argentină) în 1585, a învăţat acolo limbile tonocoté şi kakana, în care a lăsat notiţe manuscrise de gramatică şi de catehism. Destinat pentru Asunción în 1594, a început să înveţe limba guaraní la 64 de ani.

Pe de altă parte, putem să ne imaginăm satisfacţia lui Nicolás Yapuguay, cacique a satului Santa María la Mayor (astăzi Misiones, în Argentina), considerat cel mai bun scriitor guaraní din epoca sa, când a avut în mână primul exemplar al cărţii sale Explicación del catecismo en lengua guaraní (1724), tipărit în tipografia sa, care de douăzeci şi patru de ani era în funcţie în teritoriul pe care el îl conducea (în timp ce la Buenos Aires n-a existat niciuna până în 1780).

În acea tipografie de frontieră, cu caractere de plumb în guaraní, care tipărea pe hârtie traducerea catehismului făcută de un cacique aborigen, se putea recunoaşte ceea ce astăzi numim "înculturarea Evangheliei" şi "evanghelizarea culturii". Imaginea acestei broşuri de catehism se aseamănă cu aceea a lui María Antonia, care se dedica la rândul său unei alte broşuri: aceea a Exerciţiilor sfântului Ignaţiu. Carte care, aşa cum s-a spus, nu se citeşte, ci se practică. Reprezentarea tradiţională a lui María Antonia ne-o arată în timp ce are în mână cartea de Exerciţii Spirituale şi în cealaltă crucea.

Este semnificativ faptul că tot spiritul pe care iezuiţii l-au pus în reducciones, în ferme, în colegii şi în temple, în activităţile agricole, educative, de organizare economică, politică, artistică şi religioasă, a dispărut, ca să spunem aşa, într-o clip. Toată această desfăşurarea de forţe n-a fost reluată de succesorii lor. Reducciones, transformate în "vestite" Ruine, sunt ca un strigă de piatră devorată de sălbătăcie, care arată tuturor că acest spirit a încetat să ardă în opere. Imaginea tăcută a unei întregi societăţi care practică exerciţiile sale spirituale este un alt strigăt tăcut, indicator al unui spirit care a incendiat inima poporului credincios.

Scrierile care vorbesc despre modul în care María Antonia a fost acceptată la Buenos Aires (1780-1799) - după opoziţiile puternice datorită faptului că era femeie, săracă şi organiza lucruri pe care de obicei le făceau iezuiţii - o reprezintă în ton matern, conferindu-i mare consideraţie. Întregul popor contribuie la exerciţiile aducând pomeni, mâncare şi pături. Episcopi, guvernatori şi viceregi o sprijină pe María Antonia, îi acordă toate permisiunile pe care le cere, o ajută în toate sensurile, îi netezesc drumul... şi fac exerciţiile.

Persoanele vin în masă în acele case, unde ea este adevărată mamă, pentru că se îngrijeşte să-i pună pe toţi în ordine, aşa încât să poată face bine exerciţiile lor. Toţi preoţii fac exerciţiile. Autorităţile se amestecă cu oamenii obişnuiţi. Episcopul de Tucumán spunea: "Au fost expulzaţi iezuiţii, dar nu spiritul lor. Niciodată, ca în timpul Maicii Antula, exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu au fost alimentul solid şi coroborant al mulţimilor, atât la Buenos Aires cât şi la Montevideo, la Tucumán, la Santiago del Estero şi la Córdoba. Acea femeie puternică, îmbrăcată cu o haină asemănătoare cu aceea a iezuiţilor, a înlocuit acţiunea iezuiţilor".

Metoda pe care viitoarea fericită o folosea consta în a se prezenta, imediat ce sosea - mergând desculţă - la autorităţile orăşeneşti, pentru a cere autorizaţia. Apoi împărţea bilete de invitaţie în cartiere; cerea vreunui preot să predice exerciţiile (în aceasta avea ochi şi ştia să-i aleagă pe cei mai buni); căuta o casă mare, în măsură să găzduiască multe persoane (grupurile depăşeau o sută de persoane, şi María Antonia a ajuns să reunească peste patru sute de persoane o dată). În afară de asta, aduna pomeni şi provizii şi se îngrijea de necesarul de mâncare pentru toţi, pentru cele zece zile de exerciţii. Ţinând cont de cei care ajutau cu pomenile şi de numărul de cursuri de exerciţii care se ţineau, se poate afirma că această practică implica întreaga populaţie din fiecare oraş şi se baza pe sprijinul explicit al autorităţilor civile şi religioase, în timp ce clerul local intervenea pentru predici, liturghii şi spovezi.

Însă prerogativa fundamentală a modus operandi al lui María Antonia era afectul său matern, că a ştiut să se exprime în mii de moduri. Caracteristica principală era să iasă mereu în căutarea fiilor săi. Şi odată ce-i aduna, María Antonia se preocupa să nu le lipsească nimic. Fără irosiri, făcea în aşa fel încât totul să iasă bine: oferea o mâncare gustoasă şi uneori ceva dulce pentru a-i îmbucura pe cei care făceau exerciţii; şi o parte din ceea ce se gătea mergea mereu la cei săraci.

Într-una dintre scrisorile sale către părintele Gaspar Juárez (1731-1804), născut şi el la Santiago del Estero şi exilat la Roma, cu care a menţinut o constantă prietenie spirituală, María Antonia scria, cu privire la misiunea sa: "Despre începuturi nu ştiu să spun, numai Dumnezeu va şti cum de această inspiraţie mi-a intrat aşa de puternic". Ea însăşi povesteşte asta viceregelui Cevallos, în 1777, în aceşti termeni: "Excelenţa Voastră trebuie să ştie că încă din anul în care au fost expulzaţi părinţii iezuiţi, văzând lipsa de slujitori evanghelici şi de învăţătură care exista şi mijloacele de promovat, m-am dedicat să las retragerea mea şi am ieşit - deşi femeie de mică valoare, dar cu încredere în Providenţa divină - în jurisdicţii şi în districte, cu acordul domnilor episcopi, să adun pomeni pentru a menţine sfintele exerciţii spirituale ale marelui sfânt Ignaţiu de Loyola, pentru ca să nu piară total opera sa aşa de utilă sufletelor şi de atâta glorie pentru cer".

Ne rămâne imaginea acestei forţe, pe care María Antonia o defineşte ca "inspiraţie care i-a intrat aşa de puternic" şi care a găsit un răspuns aşa de mare din partea unei societăţi care trăia un moment de tranziţie spre o nouă identitate politică.

(După L'Osservatore Romano, 23 august 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.