Am de lăsat numai iubirea

Testamentul spiritual al cardinalului Silvano Piovanelli

Este semnat "preot florentin" testamentul spiritual pe care cardinalul arhiepiscop de Firenze l-a dictat din casa ecleziastică a oraşului toscan în ziua comemorării liturgice a sfântului Anton de Padova, la mai puţin de o lună înainte de moarte, care a avut loc sâmbătă 9 iulie 2016. Publicăm integral textul.

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Am intrat pe linia dreaptă de sosire şi toată viaţa mea este îndreptată spre Domnul, care a umplut existenţa mea. Numai El a fost alături de mine şi a umplut mintea mea, inima mea, totul din mine. Prin El am simţit că sunt frate al tuturor oamenilor, îndeosebi al săracilor, al bolnavilor şi al persoanelor singure şi abandonate.

Eu m-am născut sărac şi în pofida unei vieţi pline de contacte cu atâtea persoane, atâtea situaţii şi în pofida parcursului meu în Biserică, am rămas sărac, deci nu am nimic de lăsat; am de lăsat numai iubirea; iubirea cu care am încercat să-i întâlnesc pe ceilalţi; şi acum că sunt la ultimele momente ale vieţii mele intenţionez să fac, punând totul în mâinile lui Dumnezeu, dăruirea mea de sine Domnului. Este o dăruire reînnoită şi simt că Domnul urmează s-o primească.

Gândindu-mă la cât de mult a suferit Domnul pentru noi şi pentru mine, sărman păcătos, trebuie să spun că El, abandonat pe cruce, mă cruţă de atâta suferinţă; El răstignit şi sângerând, eu îngrijit şi asistat de atâta delicateţe şi afect.

Trebuie să spun mulţumesc în mii de moduri, este Euharistia mea. Nu ştiu dacă voi mai putea celebra o liturghie, dar simt că acum oferirea vieţii mele devine adevărată Euharistie. Doresc, ba chiar vreau, ca existenţa mea să fie Euharistie: mulţumire pentru toţi, începând de la preoţii pe care i-am iubit mereu; tuturor, fără a lăsa deoparte pe niciunul. Preoţilor florentini aş vrea să le dau o îmbrăţişare, fiecăruia, de la iubitul episcop Giuseppe succesor al meu până la ultimul hirotonit, mulţumindu-le pentru ceea ce fac şi au făcut pentru poporul lui Dumnezeu. Vă spun: creşteţi în iubirea faţă de Isus Cristos şi faţă de cei săraci, bolnavi, cei mici, cei din urmă. Şi iubiţi-vă între voi. Nu uitaţi niciodată ceea ce Domnul a spus prin apostolul Ioan: "Iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit".

Ofer viaţa mea pentru ca preoţia ministerială să fie trăită tocmai ca o generoasă, totală, entuziastă dăruire de sine poporului lui Dumnezeu, poporul pe care Domnul ni l-a încredinţat.

Persoanelor consacrate, monahiilor şi monahilor de clauzură, călugăriţelor şi călugărilor doresc să le spun, să le urez, să mă rog pentru ca Domnul să devină tot mai mult unicul vieţii lor. Şi întind braţele pentru a strânge în afect pe fiecare dintre voi.

Laicilor, poporului lui Dumnezeu, în mijlocul cărora am găsit atâtea urme de sfinţenie, cel mai des ascunsă şi anonimă, le spun să se încreadă mereu în Dumnezeu şi să privească la El numai pentru a face să crească edificiul, ale cărui pietre vii sunt, fiecare esenţială şi complementară pentru construirea trupului lui Cristos care este Biserica.

Eu am fost numai şi întotdeauna florentin. Domnul m-a ţinut numai la Firenze, de la seminar mai întâi ca seminarist şi apoi ca vice-rector, la parohiile din Rifredi şi din Castelfiorentino, până la episcopat şiu atunci este clar că eu vreau să ofer viaţa mea pentru acest oraş şi pentru această iubită dragă dieceză. Fie ca Firenze să devină ceea ce în istorie l-a făcut oraş unic de frumuseţe, imagine aşa de emoţionantă a Ierusalimului ceresc. Mi s-a părut mereu că oraşul Firenze exprimă în modul cel mai frumos chiar Ierusalimul ceresc.

Ajuns la acest moment sunt multe feţele persoanelor care se îngrămădesc în mintea mea, care au fost pentru mine dar şi har.

De la părinţii mei, de mult timp răposaţi, la fratele meu Paolo, mort în urmă cu câţiva ani: au fost pentru mine exemplu de viaţă, de credinţă şi de onestitate.

Îmi trec prin faţa ochilor îndeosebi feţele atâtor preoţi care ne-au lăsat, atâţia fraţi şi prieteni cu care am împărtăşit aventura extraordinară a preoţiei ministeriale.

Nu pot să nu-l amintesc în acest moment pe veneratul cardinal Elia Dalla Costa, care m-a primit în seminar şi m-a hirotonit preot şi care a fost pentru viaţa mea un martor al absolutului credinţei pure şi profunde. Împreună cu el îl amintesc pe iubitul cardinal Ermenegildo Florit care m-a făcut să trăiesc experienţa exaltantă a parohiei care a fost pentru mine şcoala pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru primirea, însoţirea şi împărtăşirea vieţii atâtor oameni. Apoi nu pot să uit darul pe care Domnul l-a oferit vieţii mele făcându-mă să întâlnesc în cei 10 ani ca vice-rector în seminar pe monseniorul Enrico Bartoletti şi apoi harul de a fi fost colaborator al monseniorului Giulio Facibeni. Pe cardinalul Giovanni Benelli îl port îndeosebi în inima mea, el care m-a voit alături de el ca vicar şi ca episcop auxiliar, făcându-mă să trăiesc, alături de el, o altă experienţă exaltantă, aceea a vizitei pastorale. Şi, de asemenea, sfântul Ioan Paul al II-lea care mi-a dăruit prietenia sa şi întărirea sa fraternă atunci când, în pofida nevredniciei mele şi a obiecţiilor mele, a voit cu putere ca să devin episcop al acestei iubite dieceze florentine şi apoi m-a numărat în rândul colegiului cardinalilor; câţi fraţi episcopi şi cardinali răposaţi se perindă în mintea mea în aceste momente, atâţia fraţi şi prieteni!

Doresc să confirm ataşarea mea profundă de Scaunul Apostolic: iubitul Papă emerit Benedict şi dragul, iubitul Papă Francisc, care în diferite ocazii mi-a demonstrat prietenia sa şi care chiar în aceste zile mi-a reafirmat personal apropierea sa afectuoasă.

Pe succesorii mei Ennio şi Giuseppe îi port în inimă şi îndeosebi episcopului meu Giuseppe vreau să-i încredinţez aceste cuvinte, pe care le dictez secretarului meu părintele Luigi, reafirmându-i fidelitatea mea şi iubirea mea faţă de Biserica florentină încredinţată lui.

Un ultim gând pentru rudele mele: iubita mea cumnată Cesarina, care şi-a dedicat viaţa pentru persoana mea şi căreia i-am cerut atâta răbdare: fie ca Domnul s-o răsplătească pentru binele pe care l-a făcut Bisericii îngrijindu-se de acest sărman episcop plin de imperfecţiuni; nepoţii mei Antonella şi Luca şi copiii lor: iubiţi-vă şi încredeţi-vă mereu în Domnul.

Cea mai mare parte dintre feţele care se îngrămădesc acum în mintea mea sunt deja în mâinile lui Dumnezeu şi privesc spre ele, cu siguranţă că vor binevoi să mă primească printre ei. Acum când sunt pe linia dreaptă de sosire însă nu mă întorc înapoi decât pentru a mulţumi şi alerg spre Domnul pentru a mă lăsa îmbrăţişat total de El.

Miserere. Amen. Alleluia.

(După L'Osservatore Romano, 19 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.