Au fost publicate actele congresului despre Deus caritas est a lui Benedict al XVI-lea

De la împărţire şi împărtăşire

De Luis Antonio G. Tagle

Consiliul Pontifical Cor Unum a publicat în zilele trecute actele congresului internaţional "Iubirea nu încetează niciodată. Perspective la zece ani de la enciclica Deus caritas est" (Tipografia vaticană, 197 de pagini). Desfăşurat în aula nouă a Sinodului la 25 şi 26 februarie "cu încurajarea convinsă a papei Francisc" - aşa cum afirmă secretarul dicasterului, Mons. Giampietro Dal Toso - întâlnirea a constituit un "mare moment de comuniune eclezială" evidenţiind "actualitatea mesajului enciclicei" lui Benedict al XVI-lea. "Diferitele contribuţii au scos în evidenţă cum" documentul ratzingerian la al zecelea aniversar al promulgării "rămâne - conclude prelatul - un punct de orientare încă valabil pentru slujirea de caritate a Bisericii, graţie căruia se ajung cu capilaritate la milioane de persoane". În această pagină prezentăm, extrase din volum, fragmente ale contribuţiei cardinalului preşedinte al Caritas Internationalis şi din mărturia directorului de la Syrian Society for Social Development (SSSD).

Enciclica Deus caritas est (DCE) face lumină asupra situaţiei noastre contemporane; în acelaşi timp evenimentele care au avut loc în lume şi în Biserică în aceşti ultimi zece ani pot să confirme, să provoace şi să amplifice moştenirea enciclicei însăşi.

Aş vrea să propune o reflecţie serioasă asupra unui aspect al formării inimii celor care sunt implicaţi în slujirea carităţii, adică importanţa de a nu ne apropia de cei săraci şi de cei nevoiaşi dintr-o poziţie de superioritate. Atitudinea corectă este cea a solidarităţii. Cel care slujeşte trebuie să fie conştient că este sărac ca aceia care sunt slujiţi. Toţi suntem cerşetori. Toţi suntem răniţi. Nu toate faptele exterioare de ofrandă sau de slujire sunt altruiste. Când provin de la o persoană plină de sine, ele devin o insultă pentru cel care este destinatarul lor.

Norbert Mette vorbeşte şi despre un concept limitat de caritate (pe care eu l-aş defini un concept deformat) legat de o formă de ajutor. "Între acestea prevalează o formă paternalistă de asistenţă, care este oferită dintr-o poziţie de superioritate socială faţă de cei care se află în nevoie, sau atitudini pur asistenţiale bazate numai pe cunoştinţe tehnice specifice. În ambele forme de ajutor, cel care primeşte este conceput ca obiect al eforturilor asistenţiale ale altuia, motivat de faptul că n-ar fi în stare să se ajute singur. O abordare complet diferită constă în a furniza un ajutor menit să fortifice capacităţile de auto-ajutor. În acest caz toate activităţile de ajutor vor fi concepute în aşa fel încât să nu-i pună pe cei care sunt destinatari într-o stare mai mult sau mai puţin evidentă de «tutelă», ci dimpotrivă vor fi făcuţi capabili să angajeze activ propriile resurse pentru a modifica propria stare de dificultate, acţionând nu numai individual ci în colaborare cu acela care este lovit de o situaţie asemănătoare". Joachim Reber propune o observaţie acută: "Întrebarea «Ce trebuie să fac?» este pentru cei care pot să decidă liber, să dispună de resursele necesare şi să aibă acces la diferite opţiuni. În termeni biblice este vorba despre cei puternici şi despre cei bogaţi. Mulţi creştini, când ascultă pasajele textelor biblice în care se vorbeşte despre săraci şi bolnavi, răspund automat: «Da, ştiu că trebuie să-i ajut». Aceşti creştini se situează de partea celor bogaţi şi a celor puternici şi văd în cei săraci o chemare la obligaţia de a acţiona... În schimb, este mereu oportun ca un creştin să se considere nu numai bogat şi puternic, ci şi sărac şi unul care are nevoie de ajutor. În acest mod vom putea primi evanghelia cu o perspectivă diferită: o promisiune şi nu o chemare la acţiune". Cine dăruieşte în mod autentic primeşte mai mult de cât a dat. Şi cel care primeşte în mod autentic înţelege că darurile primite pot să fie împărtăşite.

Aş vrea să povestesc o experienţă care mi s-a întâmplat când am vizitat lagărul de refugiaţi din Idomeni, în Grecia, de-a lungul graniţei cu fosta Republică iugoslavă Macedonia. Am văzut suferinţa, am mirosit suferinţa, am ascultat suferinţa şi am atins suferinţa. Se simţea cu urgenţă necesitatea de a ajuta şi de a da cât mai mult posibil. Totuşi, la sfârşitul vizitei, mi-am dat seama că am primit de la refugiaţi şi de la voluntarii foarte generoşi mult mai mult decât am dat. Mărturia lor mi-a transmis forţă, speranţă şi un sentiment mai profund de demnitate şi nobleţe umană.

Femeia care superviza distribuirea alimentelor de întărire era şi viceprimar al oraşului. În timpul unei pauze, am întrebat-o dacă supervizarea activităţilor de ajutorare făcea parte din îndatoririle sale de viceprimar. Mi-a răspuns că, în ceea ce o privea, era vorba de voluntariat. Când am întrebat-o de ce s-a propus ca voluntară, mi-a răspuns: "Şi înaintaşii mei erau refugiaţi. În trupul meu am un ADN de refugiată. Nu-i voi abandona niciodată pe refugiaţi pentru că sunt fraţii mei şi surorile mele".

Diferitele politici şi ideologii au viziuni despre caritate chiar contrastante. DCE (nr. 31b) explică modul în care, conform marxismului, cine se angajează în iniţiative de caritate se pune de fapt în slujba sistemului de nedreptate, a status quo-ului. DCE vrea să elibereze activitatea caritativă a Bisericii de menghina strategiilor şi a programelor de partid. Chiar în acest spirit, Papa Benedict al XVI-lea declară că Biserica nu poate şi nu trebuie să ia în mâinile sale bătălia politică pentru a realiza societatea cea mai dreaptă posibilă, pentru că nu trebuie să se pună în locul statului. Dar nu poate şi nu trebuie nici să rămână la marginile luptei pentru dreptate. Trebuie să se insereze în ea pe calea argumentării raţionale şi trebuie să trezească forţele spirituale pentru ca să se afirme dreptatea (DCE, 28).

Ne aflăm în faţa chestiunii, inevitabile dar delicate, a relaţiei dintre slujirea carităţii şi angajarea pentru dreptate. În loc să se întemeieze pe o politică de partid sau pe o ideologie, caritatea porneşte de la o inimă care recunoaşte aproapele în oricine se află într-o stare de nevoie. A vedea cu inima face universal răspunsul iubirii. Slujirea faţă de persoane de alte rase, religii, status sau apartenenţă politică este oferită pur şi simplu pentru că ei sunt fraţii noştri şi surorile noastre. Trebuie să-i iubim şi pe duşmanii noştri, a spus Isus. Şi astfel politica diviziunii lasă spaţiu unei noi politici, cea a comuniunii şi a solidarităţii.

Dacă activitatea de caritate constă în a-i vedea pe fraţi şi pe surori cu inima şi în a-i sluji cu iubire, ne dăm seama de numeroasele lor răni şi de necesitatea lor de ajutor emotiv şi spiritual, de a fi însoţiţi în traumă şi de a avea alături de ei o prezenţă asiguratoare. Cum a spus Samuel Gregg, activismul social nu este suficient. Dar când observăm pe fraţii noştri şi pe surorile noastre care trăiesc în sărăcie, nu putem să nu ne dăm seama cum rădăcinile acestei sărăcii sunt nedreptatea, corupţia şi lăcomia.

La toate acestea trebuie să adăugăm intuiţiile fundamentale ale Papei Francisc în Laudato si' cu privire la dreptatea ecologică ce desfăşoară un rol cheie când se tratează problema sărăciei. Este providenţial că asociaţia Caritas Internationalis are ca patroni pe fericita Maica Tereza de Calcutta şi pe fericitul arhiepiscop Oscar Romero.

(După L'Osservatore Romano, 17 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.