A murit Piovanelli, cardinalul capelan

De Andrea Tornielli

A murit la 9 iulie 2016 cardinalul Silvano Piovanelli, arhiepiscop de Firenze din 1983 până în 2001. Era bolnav de mult timp şi a fost supus la câteva intervenţii chirurgicale. Avea 92 de ani. Născut la Ronta di Mugello, fiu al unui zugrav şi al unei spălătorese, coleg de seminar al părintelui Lorenzo Milani, hirotonit preot în 1947, a primit ca primă misiune de la cardinalul Elia dalla Costa aceea de vicar colaborator al părintelui Giulio Facibeni, parohul de Rifredi, fondator al operei Providenţei Divine "Madonnina del Grappa". Sunt primii de după război şi Piovanelli se află în faţa gravelor probleme al unei vaste şi complexe comunităţi parohiale, în periferia industrială a oraşului Firenze, care se dezvolta şi se structura în jurul a două mari fabrici.

În octombrie 1948 asumă funcţia destinată să marcheze viaţa sa: alături de părintele Enrico Bartoletti, timp de doisprezece ani, ca vice-rector al Seminarului mic. Au fost anii lui Giorgio La Pira, ai lui Nicola Pistelli, ai părintelui Raffaello Bensi, anii intenşi şi rodnici ai pre-Conciliului. În 1960, Piovanelli devine paroh de Castelfiorentino, un mare centru din periferia extremă a diecezei, la graniţă cu Volterra şi Siena, cu o lungă tradiţie de viguroasă angajare politică puternic ideologizată, unde, imediat după război, tensiuni violente şi un anticlericalism reînviat au provocat sfâşieri profunde în ţesutul social şi religios. Părintele Silvano reuşeşte să sensibilizeze comunitatea creştină pentru a face în aşa fel încât să-şi asume propriile responsabilităţi. Astfel se naşte în dieceza de Firenze primul experiment de conducere pastorală comunitară: primul consiliu pastoral parohial care se ocupă nu numai de probleme pastorale specifice, ci şi de cele administrative.

În 1979, cardinalul Giovanni Benelli, de doi ani arhiepiscop de Firenze, îl cheamă la curie încredinţându-i funcţia de pro-vicar şi apoi de vicar general. În mai 1982 devine episcop auxiliar. Pentru Benelli, toscan din naştere dar care a trăit în nunţiaturile din lume şi apoi îndelung în Vatican, Piovanelli este un ajutor indispensabil în raportul cu clerul diecezan. În toamna anului 1982 Benelli moare aproape pe neaşteptate. Ioan Paul al II-lea decide să încredinţeze vicarului cardinalului conducerea diecezei. Piovanelli va primi bereta roşie în consistoriul din 1985. Ca arhiepiscop de Firenze, n-a voit niciodată să numească episcopi auxiliari pentru dieceza sa, pentru că, spunea el "tatăl este unul singur".

Din 2001 a trăit retras la Cercina, în parohia romanică "Sfântul Andrei" la poalele muntelui Morello, fiind capelan şi în unele cazuri chiar improvizându-se ca şofer al parohului. Vârsta înaintată nu l-a împiedicat să înveţe să folosească noile tehnologii, aşa cum ştiu bine surorile care-l invitau să ţină exerciţiile spirituale văzându-l venind cu multe slide-uri în power point şi cheiţe USB în omagiu cu textele meditaţiilor.

În urmă cu doi ani Vatican Insider l-a intervievat. Pentru el, "convertirea pastorală" cerută de Papa Francisc şi invitaţia adresată episcopilor pentru ca să trăiască în mijlocul oamenilor şi nu ca nişte vip-uri, era deja realitate zilnică. Merit şi al celor nouăsprezece ani ca paroh, pe care Piovanelli i-a trăit la graniţele extreme ale diecezei, într-un dintre zonele cele mai anticlericale, în localitatea "cea mai roşie din Italia", Castelfiorentino, unde şi-a dat seama că Biserica nu poate crea obstacole şi impune taxe excesive celui care cere sacramentele, chiar dacă par persoane cu credinţă nesigură şi cu lacune.

"Ceea ce am învăţat, am învăţat în parohie", destăinuia atunci cardinalul. "A fi paroh ajută enorm şi pentru a fi episcop. Pentru mine a fost o catedră importantă, contactul cu oamenii, descoperirea zilnică a atâtor oameni buni şi sfinţi. Şi mărturii întăritoare şi de la cel care era departe şi nu frecventa biserica. Îmi amintesc că atunci când au fost inundaţiile din 1966, la Castelfiorino a rămas izolată casa de odihnă. Imediat ce s-au retras apele, am mers să-i luăm pe bătrânii internaţi. Unicul mod pentru a nu-i trimite era acela de a fi primiţi în case. Îmi amintesc de unul care nu venea niciodată la biserică, dar care a primit o pereche de bătrâni culcându-i chiar în patul său, în timp ce el şi soţia s-au aranjat pe canapea. Sper ca acestui om să i se întâmple ceea ce afirmă Evanghelia lui Matei la capitolul 25: «Doamne, când ţi-am făcut asta?». «Atunci când tu m-ai pus în pat, în patul tău, iar tu şi soţia ta v-aţi culcat pe canapea»".

Riscul episcopilor cu "mentalitatea de principe", denunţată de Bergoglio, pentru Piovanelli "există, pentru că uneori anumite modele ale autorităţii în lume ajung să se reflecte şi în modul de a trăi autoritatea religioasă. Însă asta - insista cardinalul - nu este Evanghelie. Papa ne învaţă că nu trebuie să ne punem deasupra şi nici la acelaşi nivel, ci dedesubt, aşa cum a făcut Isus spălând picioarele. Toţi trebuie să ne punem în discuţie şi să învăţăm tot mai mult să slujim, nu să apărăm autoritatea noastră".

(După Vatican Insider, 9 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.