Războiul din Irak şi profeţia sfântului Ioan Paul al II-lea

De Andrea Tornielli

În ianuarie 2003, în timpul unui mic dejun de lucru cu câţiva vaticanişti la nunţiatura din Italia, secretarul de stat de atunci Angelo Sodano a decis să răspundă la câteva întrebări despre de acum iminentul război anglo-american împotriva Irakului lui Saddam Hussein. "O spunem prietenilor noştri american: vă convine să iritaţi un miliard de musulmani şi să riscaţi să aveţi timp de decenii ostilitatea lumii islamice?". Cuvinte chibzuite, ale unui diplomat care ştia să privească nu atât la capacitatea de a obţine o victorie militară rapidă, cât mai degrabă la viitorul acelei ţări. Cu diplomaţia Sfântului Scaun şi carisma sa personală, bătrânul şi bolnavul Ioan Paul al II-lea a încercat să descurajeze de la această "aventură fără întoarcere", care din păcate s-a revelat într-adevăr aşa.

Papa Wojtyła a întâlnit mulţi lideri şi conducători de guvern. L-a trimis pe cardinalul Roger Etchegaray să vorbească cu Saddam şi pe cardinalul Pio Laghi să vorbească cu George Bush jr. încercând să evite conflictul. Logica "războiului preventiv" a prevalat împotriva a toate, deşi informaţiile serviciilor secrete despre armele de distrugere în masă se vor revela false.

Toate acestea sunt confirmate acum de Raportul Chilcot, redactat de o comisie a guvernului englez, din care reiese că premierul de atunci Tony Blair, ca şi Bush, a voit să facă acel război cu orice preţ, ignorând posibilităţile alternative. Acele posibilităţi asupra cărora insista cu deosebită forţă tocmai diplomaţia pontificală, convinsă pe bună dreptate că nu au fost parcurse toate căile. Războiul, se ştie, trebuie învins mai întâi cu propaganda. Şi despre propagandă a fost vorba, cu minciunile despre armele de distrugere în masă şi teribilii agenţi chimici care n-au fost găsiţi niciodată. Au fost ignorate avertismentele cu privire la consecinţele pe care războiul le-ar fi putut avea, nu în cel din urmă aceea de a arunca ţara în haos lăsând-o ca pradă a terorismului islamist. Sute de mii de civili au fost ucişi de bombe mai puţin inteligente, un conflict ale cărui consecinţe întregul Orient Mijlociu şi lumea îl plătesc şi astăzi.

Ioan Paul al II-lea nu avea forţa politică pentru a face să prevaleze bunul simţ. Singura posibilitate era aceea de a mobiliza opinia publică propunând gesturi de pace la îndemâna oricărei persoane, precum postul şi rugăciunea. Şi când de acum războiul a apărut ireversibil, Wojtyła a anunţat pentru ziua de 5 martie o zi de rugăciune şi de post pentru pacea în Orientul Mijlociu, o invitaţie preluată de întreaga opinie publică mondială.

Duminică 16 martie, arătându-se la fereastră pentru Angelus, Ioan Paul al II-lea a spus: "În faţa consecinţelor teribile pe care o operaţiune militară internaţională le-ar avea pentru populaţiile din Irak şi pentru echilibrul în întreaga regiune a Orientului Mijlociu, deja atât de încercată, precum şi pentru extremismele care ar putea deriva din aceasta, spun tuturor: încă este timp pentru a negocia; încă este timp pentru pace; nu este niciodată prea târziu pentru a se înţelege şi pentru a continua să se trateze". Wojtyla lansase două avertizări părţilor în cauză: "Responsabilii politici de la Bagdad au datoria urgentă de a colabora pe deplin cu comunitatea internaţională, pentru a elimina orice motiv de intervenţie armată. Lor le este adresat apelul meu urgent: destinele concetăţenilor lor au mereu prioritatea!". În timp ce Statelor Unite, Angliei şi Spaniei le-a amintit, fără a-i numi în mod expres, "că folosirea forţei reprezintă ultimul recurs, după ce s-a epuizat orice altă soluţie paşnică, conform principiilor binecunoscute din însă Carta ONU".

Apoi bătrânul Papă a improvizat, adăugând câteva cuvinte din inimă: "Eu aparţin acelei generaţii care a trăit al doilea război mondial şi a supravieţuit. Am datoria să spun tuturor tinerilor, celor mai tineri decât mine, care n-au trăit această experienţă: «Să nu mai fie niciodată război!», cum a spus Paul al VI-lea în prima sa vizită la Naţiunile Unite. Trebuie să facem tot posibilul! Ştim bine că nu este posibilă pacea cu orice preţ. Dar ştim toţi cât de mare este această responsabilitate. Deci rugăciune şi pocăinţă!".

Trebuia ascultat mai mult glasul acelui bătrân martori al ororilor din secolul al XX-lea în martirizata sa Polonie, în loc să se facă un război pe baza minciunilor, fără acoperirea ONU şi fără a se gândi la perioada de după război. Trebuia ascultat mai mult glasul creştinilor din Irak, batjocoriţi şi consideraţi ca "pacifişti" în slujba lui Saddam şi de unele mass-media catolice mereu gata să ia casca. "Când reuşim să ne facem auzit glasul", spunea episcopul irakian Shlemon Warduni, "încercăm să facem să se înţeleagă că în Occident se ştie puţin despre Irak şi despre dinamicile sale. A interveni pe bază de cunoştinţe aşa de puţine, sau chiar pe bază de convingeri greşite, poate duce la un dezastru colosal. Embargoul a făcut deja daune enorme, tinerii cei mai buni, cei deştepţi şi pregătiţi, au plecat, şi restul populaţiei este sărăcit. Se vorbeşte mult despre arme, este corect, dar pentru ce sunt periculoase numai cele din Irak?". Într-o carte-interviu intitulată "Dumnezeu nu vrea războiul în Irak" Warduni amintea: "Tocmai ce încercăm să spunem că războiul nu este soluţia, imediat strigă împotriva noastră: iată, aceia sunt cu Saddam, sunt complicii săi".

Nu erau "complici", erau numai realişti, deloc vrăjiţi de sirenele interesate cu privire la "democraţia de exportat". Au înţeles cu ce se vor întâlni destabilizând întreaga regiune şi coroborând fundamentalismul şi terorismul, aşa cum exact s-a întâmplat. Şi pe noi nu ne mai impresionează maşinile capcană aproape zilnice, care continuă să secere victime nevinovate meritând câteva rânduri în ziar, după treisprezece ani de la acel război-fulger care a "eliberat" ţara de odiosul dictator Saddam.

(După Vatican Insider, 8 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.