ZMTCracovia2016:

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Polonia
cu ocazia celei de-a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului
(27-31 iulie 2016)

Sfânta Liturghie cu preoţii, călugăriţele, călugării şi seminariştii polonezi

Sanctuarul "Sfântul Ioan Paul al II-lea", Cracovia, sâmbătă, 30 iulie 2016

Textul din Evanghelie pe care l-am ascultat (cf. In 20,19-31) ne vorbeşte despre un loc, despre un discipol şi despre o carte.

Locul este cel în care se aflau discipolii în seara de Paşti: despre el se spune numai că uşile erau încuiate (cf. v. 19). După opt zile, discipolii se aflau iarăşi în casa aceea şi uşile erau tot încuiate (cf. v. 26). Isus intră, se pune în mijloc şi aduce pacea sa, pe Duhul Sfânt şi iertarea păcatelor: într-un cuvânt, milostivirea lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui loc închis răsună puternic invitaţia pe care Isus o adresează discipolilor săi: "După cum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi" (v. 21).

Isus trimite. El doreşte, încă de la început, ca Biserica să fie în ieşire, să meargă în lume. Şi vrea ca să facă asta aşa cum El însuşi a făcut, cum El a fost trimis în lume de Tatăl: nu ca puternic, ci în condiţia de slujitor (cf. Fil 2,7), nu "pentru a fi slujit, ci pentru a sluji" (Mc 10,45) şi pentru a aduce vestea cea bună (cf. Lc 4,18); tot aşa şi ai săi sunt trimişi, în orice timp. Uimeşte contrastul: în timp ce discipolii încuiau uşile de teamă, Isus îi trimite în misiune; vrea ca ei să deschidă uşile şi să iasă ca să răspândească iertarea şi pacea lui Dumnezeu, cu puterea Duhului Sfânt.

Această chemare este şi pentru noi. Cum să nu simţim aici ecoul marii invitaţii a sfântului Ioan Paul al II-lea: "Deschideţi porţile!"? Totuşi, în viaţa noastră de preoţi şi consacraţi poate să fie adesea ispita de a rămâne un pic închişi, de teamă sau din comoditate, în noi înşine şi în locurile noastre. Direcţia pe care Isus ne-o indică este însă cu sens unic: să ieşim din noi înşine. Este o călătorie fără bilet de întoarcere. Este vorba de a face un exod din eu-l nostru, de a pierde viaţa pentru El (cf. Mc 8,35), urmând calea dăruirii de sine. Pe de altă parte, lui Isus nu-i plac drumurile parcurse pe jumătate, porţile lăsate întredeschise, vieţile cu dublă linie. Cere să pornim la drum lejeri, să ieşim renunţând la propriile siguranţe, tari numai în El.

Cu alte cuvinte, viaţa discipolilor săi cei mai apropiaţi, aşa cum suntem chemaţi să fim, este făcută din iubire concretă, adică din slujire şi disponibilitate; este o viaţă în care nu există spaţii închise şi proprietăţi private pentru propriile comodităţi - cel puţin nu trebuie să existe. Cel care a ales să-i conformeze toată existenţa cu Isus nu mai alege propriile locuri, ci merge acolo unde este trimis; gata să răspundă celui care-l cheamă, nu mai alege nici propriile timpuri. Casa în care locuieşte nu-i aparţine, pentru că Biserica şi lumea sunt locurile deschise ale misiunii sale. Comoara sa este să-l pună pe Domnul în mijlocul vieţii, fără a căuta altceva pentru sine. Astfel alungă situaţiile satisfăcătoare care l-ar pune în centru, nu se ridică pe piedestalele şubrede ale puterilor lumii şi nu se aranjează în comodităţile care moleşesc evanghelizarea; nu iroseşte timp pentru a proiecta un viitor sigur şi bine retribuit, pentru a nu risca să devină izolat şi sumbru, închis între pereţii înguşti ai unui egoism fără speranţă şi fără bucurie. Bucuros în Domnul, nu se mulţumeşte cu o viaţă mediocră, ci arde de dorinţa de a mărturisi şi de a ajunge la alţii; îi place să rişte şi iese, nu constrâns de parcursuri deja trasate, ci deschis şi fidel faţă de rutele indicate de Duhul: contrar vegetării, se bucură să evanghelizeze.

În al doilea rând, în Evanghelia de astăzi reiese figura unicului discipol nominalizat, Toma. În îndoiala sa şi în dorinţa sa puternică de a înţelege, acest discipol, chiar destul de încăpăţânat, un pic se aseamănă cu noi şi ne este chiar simpatic. Fără să ştie, el ne oferă un mare cadou: ne duce mai aproape de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu se ascunde de cel care-l caută. Isus îi arată rănile sale glorioase, îl cheamă să atingă cu mâna duioşia infinită a lui Dumnezeu, semnele vii a ceea ce a pătimit din iubire faţă de oameni.

Pentru noi discipolii este atât de important să punem umanitatea noastră în contact cu carnea Domnului, adică să-i ducem Lui, cu încredere şi cu sinceritate totală, până la capăt, ceea ce suntem. Isus, aşa cum a spus sfintei Faustina, este bucuros ca să-i vorbim despre toate, nu se plictiseşte de vieţile noastre pe care deja le cunoaşte, aşteaptă împărtăşirea noastră, chiar şi povestirea zilelor noastre (cf. Jurnal, 6 septembrie 1937). Aşa se caută Dumnezeu, într-o rugăciune care este transparentă şi nu uită să destăinuiască şi să încredinţeze mizeriile, trudele şi rezistenţele. Inima lui Isus este cucerită de deschiderea sinceră, de inimi care ştiu să recunoască şi să plângă propriile slăbiciuni, încrezători că tocmai acolo va acţiona milostivirea divină. Ce anume ne cere Isus? El doreşte inimi cu adevărat consacrate, care trăiesc din iertarea primită de la El, pentru a o revărsa cu compasiune asupra fraţilor. Isus caută inimi deschise şi duioase faţă de cei slabi, niciodată împietrite; inimi docile şi transparente, care nu disimulează în faţa celui care are în Biserică misiunea de a orienta drumul. Discipolul nu ezită să-şi pună întrebări, are curajul să îndure îndoiala şi s-o ducă Domnului, formatorilor şi superiorilor, fără calcule şi reticenţe. Discipolul fidel realizează un discernământ vigilent şi constant, ştiind că inima trebuie educată în fiecare zi, pornind de la afecte, pentru a alunga orice duplicitate în atitudini şi în viaţă.

Apostolul Toma, la sfârşitul căutării pasionate, nu numai că a ajuns să creadă în înviere, ci a găsit în Isus totul vieţii, pe Domnul său; i-a spus: "Domnul meu, Dumnezeul meu" (v. 28). Ne va face bine, astăzi şi în fiecare zi, să ne rugăm cu aceste cuvinte splendide, cu care să-i spunem: eşti unicul meu bine, calea drumului meu, inima vieţii mele, totul meu.

În ultimul verset pe care l-am ascultat se vorbeşte, în sfârşit, despre o carte: este Evanghelia, în care n-au fost scris multele alte semne săvârşite de Isus (v. 30). După marele semn al milostivirii sale, am putea înţelege, n-a mai fost necesar să se adauge altceva. Însă există încă o provocare, există spaţiu pentru semnele săvârşite de noi, care l-am primit pe Duhul iubirii şi suntem chemaţi să răspândim milostivirea. S-ar putea spune că Evanghelia, cartea vie a milostivirii lui Dumnezeu, care trebuie citită şi recitită încontinuu, mai are pagini albe la sfârşit: rămâne o carte deschisă, pe care suntem chemaţi s-o scriem cu acelaşi stil, adică săvârşind fapte de milostivire. Vă întreb, iubiţi fraţi şi surori: paginile cărţii fiecăruia dintre voi, cum sunt? Sunt scrise în fiecare zi? Sunt scrise un pic da şi un pic nu? Sunt în alb? Să ne ajute în asta Maica lui Dumnezeu: ea, care a primit pe deplin Cuvântul lui Dumnezeu în viaţă (cf. Lc 8,20-21), să ne dea harul de a fi scriitori vii ai Evangheliei; Mama milostivirii să ne înveţe să ne îngrijim concret de rănile lui Isus în fraţii noştri şi în surorile noastre care sunt în nevoie, de cei de aproape ca şi de cei de departe, de bolnav ca şi de migrant, pentru că slujindu-l pe cel care suferă se cinsteşte carnea lui Cristos. Fecioara Maria să ne ajute să ne dedicăm până la capăt pentru binele fraţilor încredinţaţi nouă şi să ne luăm asupră-ne unii pe alţii, ca adevăraţi fraţi şi surori în comuniunea Bisericii, sfânta noastră Mamă.

Iubiţi fraţi şi surori, fiecare dintre noi păstrează în inimă o pagină foarte personală a cărţii milostivirii lui Dumnezeu: este istoria chemării noastre, glasul iubirii care a atras şi a transformat viaţa noastră, făcându-ne să lăsăm toate după Cuvânt şi să-l urmăm (cf. Lc 5,11). Să reînsufleţim astăzi, cu recunoştinţă, amintirea chemării sale, mai puternică decât orice rezistenţă şi trudă. Continuând celebrarea euharistică, centru al vieţii noastre, să-i mulţumim Domnului, pentru că a intrat prin uşile noastre încuiate cu milostivirea sa; pentru că, precum pe Toma, ne-a chemat pe nume; pentru că ne dă harul de a continua să scriem Evanghelia sa de iubire.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.