Martiriul creştin şi acea voinţă de "război sfânt"

De Andrea Tornielli

Barbaria asasină care l-a determinat pe un tânăr exaltat să decapiteze un preot la altar invocându-l pe Allah a lovit şi impresionează: pentru prima dată un preot moare în interiorul unei biserici europene. Ceea ce s-a întâmplat şi continuă să se întâmple în alte ţări - din Turcia în Irak, din Siria în Centrafrica până în Filipine - are loc şi în casa noastră. Într-un liniştit sătuc din provincia franceză, împotriva unui om bătrân, bun şi lipsit de apărare, care toată viaţa a predicat pacea şi iubirea. Chiar dacă nu trebuie uitat că fundamentaliştii islamici nu sunt singurii care au monopolul uciderii preoţilor şi episcopilor: e suficient să amintim uciderea episcopului salvadorian Oscar Arnulfo Romero, astăzi fericit, asasinat la altar de oamenii botezaţi din Plutoanele Morţii în 1980.

Teroriştii din ISIS, ultima dintre creaturile stranii la naşterea căreia şi Occidentul a contribuit îndopând cu arme pe rebelii anti-Assad, cor să aducă jihadul lor în inima oraşelor noastre. Vor să aducă frica în cotidianitatea noastră. Vor să tulbure vieţile noastre, aşa cum au făcut deja în alte ţări, în care atentatele sunt aproape zilnice şi zecile de mii de victime nevinovate nu mai sunt informaţii. Daesh, autoproclamatul stat islamic, are un obiectiv declarat: să unească în jurul său pe musulmanii sunniţi. Pentru a face asta trebuie să ducă "războiul său sfânt" şi "ciocnirea sa de civilizaţii" acasă la noi. Trebuie să ne facă "să ne simţim în război" ca occidentali, creştini, descendenţi ai "cruciaţilor". Trebuie să ne facă să uităm că marea majoritate a victimelor terorismului fundamentalist islamic sunt musulmani.

Desigur, în faţa la toate acestea nu putem să întoarcem capul în cealaltă parte. Dar ar fi însemna să facem exact jocul teroriştilor să credem că la jihadul lor trebuie să răspundem cu un "război sfânt" în sens opus. Şi a invoca atitudini care asumă logica "războiului sfânt", aşa cum fac anumite sectoare din lumea catolică europeană, nu înseamnă numai a considera Califatul învingător, a face exact ceea ce asasinii fundamentalişti vor şi caută. Înseamnă mai ales şi a uita ceea ce este mai adevărat în experienţa creştină. Aceea trăită în mod autentic şi nu aceea modificată genetic în ideologie identitară sau în mişcare cultural-politică. De fapt, există un mod de a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat în Franţa, de a vorbi despre persecutările creştinilor, care nu are nimic creştin, chiar dacă acela care o face se simte parte militantă a catolicismului occidental.

Singurele cuvinte autentic creştine sunt cele care în aceste ore amintesc cum realitatea martiriului aparţine încă de la început vieţii Bisericii. O experienţă care a fost mereu prezentă. "Dacă m-au persecutat pe mine vă vor persecuta şi pe voi", a spus Isus. Martirii creştini, aşa cum a amintit Papa Francisc în ajunul călătoriei în Armenia din luna trecută, sunt persoane oarecare, bărbaţi, femei, copii. Din totdeauna jertfa lor de nevinovaţi, sângele lor vărsat, a fost sămânţă pentru noi creştini, cum spunea Tertulian, şi a adus roade de reconciliere, de iertare, de iubire.

Privirea de credinţă arată care este singurul răspuns adevărat dat ultimelor fapte oribile de sânge, care ne zdruncină din stările noastre de indiferenţă. Aşa cum a mărturisit în urmă cu câtva timp acea bătrână femeie creştină coptă, care nu ştie nici să citească nici să scrie şi niciodată n-a plecat din casa ei săracă de chirpici de pe malul Nilului. Ea a refuzat să-i blesteme pe cei care i-au decapitat fiul pe coasta Libiei. Nu i-a blestemat ci s-a rugat pentru mântuirea lor. Şi în acest aparent răspuns "slab" nu se oglindeşte numai una dintre vârfurile civilizaţiei umane. Se observă mai ales semnul "slăbiciunii atotputernice" a Dumnezeului creştin, care s-a înjosit şi s-a nimicit pe sine însuşi pentru a împărtăşi suferinţele oamenilor.

(După Vatican Insider, 27 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.