ZMTCracovia2016:

Zilele Mondiale ale Tineretului
Cracovia 2016

Faptele de milostenie sufletească şi trupească

Editura "Presa Bună"
Iaşi - 2016

Material elaborat de Mons Pierantonio Tremolada, episcop auxiliar de Milano, şi tradus în limba română de Ovidiu Bişog. Cu o introducere scrisă de PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi.

Ⓒ 2016 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro

* * *

Faptele de milostenie sufletească şi trupească

Sfântul Părinte papa Francisc, invitând întreaga Biserica la celebrarea şi trăirea unui an special de împrospătare a credinţei în milostivirea Domnului, a ţinut să ne cheme ca să facă să înţelegem că nu numai prin ascultarea cuvintelor sfinte ale Scripturii sau doar prin celebrări liturgice şi sărbători frumoase ori prin diferite practici pioase e bine să trăim acest An Jubiliar al Milostivirii, ci mai ales printr-o schimbare de mentalitate, o atitudine nouă faţă de misterul iubirii şi prezenţei lui Dumnezeu în lume şi printr-o trăire efectivă a acestei iubiri şi milostiviri cu care el, cel "bogat în milostivire" (Ef 2,4), s-a manifestat şi se manifestă faţă de toate făpturile sale.

Arătându-ne prin Fiul său cum trebuie să răspundem şi noi la această revărsare de dragoste şi cum să ne manifestăm şi noi, cei învredniciţi cu atâta iubire faţă de el, Tatăl nostru, şi mai ales faţă de fraţii şi surorile noastre, nouă ne rămâne o obligaţie de onoare de a-l asculta şi de a-l urma întocmai când ne spune: "Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv (cf. Lc 6,36) ca să putem să ne facem vrednici de adevărată fericire, cum ne învaţă tot el: "Fericiţi cei milostivi căci ei vor afla milostivire" (Mt 5,7). În bula de proclamare a acestui an jubiliar, cu numele de "Misericordiae vultus" din 11 aprilie 2015, papa Francisc ne cheamă să nu uităm că între modalităţile de a arăta iubirea şi milostivirea faţă de semenii noştri trebuie să împlinim faptele de milostenie pe care însuşi Isus le-a practicat în întreaga sa viaţă pe acest pământ şi care ne atrage atenţia că numai după aceste fapte vom fi întrebaţi la judecată de apoi, noi toţi cei care suntem invitaţi să-l urmăm pe el şi să trăim iubirea şi milostivirea (cf. Mt 25,37).

Iată cuvintele papei: "Este dorinţa mea vie ca poporul creştin să reflecteze în timpul jubileului asupra faptelor de milostenie trupească şi sufletească. Va fi o modalitate pentru a trezi conştiinţa noastră adesea aţipită în faţa dramei sărăciei şi pentru a intra tot mai mult în inima evangheliei, unde săracii sunt privilegiaţii milostivirii divine. Predica lui Isus ne prezintă aceste fapte de milostenie ca să putem înţelege dacă trăim sau nu ca ucenici ai săi. Să redescoperim faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor înfometaţi, a da de băut celor însetaţi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i primi pe străini, a-i asista pe bolnavi, a-i vizita pe cei închişi, a-i îngropa pe morţi. Şi să nu uităm faptele de milostenie sufletească: a-i sfătui pe cei îndoielnici, a-i învăţa pe neştiutori, a-i avertiza pe păcătoşi, a-i mângâia pe cei mâhniţi, a ierta ofensele, a îndura cu răbdare persoanele sâcâitoare, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi" (MV 15).

În lumina acestei chemări este bine ca în aceste zile când ne strângem în jurul papei Francisc la Cracovia, pentru a celebra Ziua Mondială a Tineretului şi când participăm la orele speciale de cateheză pregătitoare la marea sărbătoare a tinerilor să ne aplecăm asupra faptelor de milostenie sufletească şi trupească, ele fiind de folos pentru fiecare şi un ajutor pentru examinarea conştiinţei înainte de sfânta mărturisire sau spovadă.

Mă bucur să vă propun pentru aceste zile minunate materialul care urmează, elaborat de Mons Pierantonio Tremolada, episcop auxiliar de Milano, şi tradus în limba română de Ovidiu Bişog de la Oficiul pentru Comunicaţii Sociale al Episcopiei de Iaşi.

Cu binecuvântare de la Domnul şi cu dorinţa ca toţi să fim una în jurul lui Isus Milostivul şi în jurul papei Francisc: ca toţi să fim una.

Îi mulţumim episcopului Pierantonio şi traducătorului pentru acest material de meditaţie şi îl propunem tuturor spre ajutor.

Iaşi, 26-31 iulie 2016

Ep. Petru Gherghel

FAPTELE DE MILOSTENIE SUFLETEASCĂ

Faptele de milostenie sufletească, rezonanţe ale vocii pline de prietenie a lui Dumnezeu

de Mons. Pierantonio Tremolada, episcop auxiliar de Milano

A sfătui, a învăţa, a avertiza, a mângâia, a ierta, a suporta, a se ruga: sunt verbele care declină experienţa iubirii milostive în raport cu libertatea omului şi conştiinţa sa.

Milostivirea este esenţa evangheliei: milostivirea primită şi milostivirea dăruită. Pentru evanghelistul Luca, unul dintre punctele culminante ale învăţăturii lui Isus este în această frază: "Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv" (Lc 6,36). Cum să înţelegem? Nu este înainte de toate o poruncă, ci mai degrabă invitaţia de a recunoaşte posibilitatea extraordinară oferită oamenilor: Fiţi milostivi pentru că vi s-a dat harul de a fi milostivi!

Putem împărtăşi iubirea cu care Dumnezeu s-a adresat lumii în Cristos; putem să răspândim blândeţea şi forţa ei; putem să ne însuşim dorinţa sa de mântuire pentru întreaga omenire. Milostivirea nu este doar un freamăt sau o emoţie. Are nevoie de acţiune. "Mergi şi fă şi tu la fel...", îi spune Isus scribului, încheind parabola bunului samaritean (Lc 10,37). Samariteanul era emoţionat în faţa omului asaltat de tâlhari, dar apoi a trecut la acţiune. Pentru a deveni milostivire, emoţia trebuie să treacă la acţiune. Emoţia de fapt se simte, în timp ce milostivirea se face. A avea milostivire sau a fi milostivi înseamnă, aşadar, a avea grijă de om în condiţia sa structurală de nevoie şi chiar de vină. De la ochi, la inimă, la mâini: aceasta este traseul milostivirii în manifestarea sa.

Începând din Evul Mediu, tradiţia creştină a identificat şapte fapte de milostenie trupeşti şi şapte sufleteşti. Numărul şapte exprima unitatea multitudinii; distincţia dintre trupeşti şi sufleteşti nu intenţiona să separe, ci doar să distingă. Faptele de milostenie sufletească îl privesc pe om ca spirit, adică omul total în capacitatea sa de a înţelege şi de a decide. Conştiinţă şi libertate: mai ales în acest aspect omul se aseamănă cu Dumnezeu. Lista celor şapte fapte de milostenie sufletească ne-a oferit, de fapt, cele şapte verbe care declină experienţa iubirii milostive în raport cu libertatea omului şi conştiinţa sa. Aceste şapte verbe sunt: a sfătui, a învăţa, a avertiza, a mângâia, a ierta, a suporta, a se ruga. Sunt şapte rezonanţe ale vocii prietene a lui Dumnezeu; şapte mărturii concrete ale puteri sale milostive.

1. A sfătui pe cei ce sunt în îndoială

Două sunt căile maestre: a favoriza discernământul voinţei lui Dumnezeu de către fiecare persoană şi a ajuta pe fiecare să acţioneze în spirit de dreptate.

Prima operă de milostenie sufletească se ocupă de experienţa îndoielii, a dezorientării, a incertitudinii, dar şi de dorinţa de a înţelege şi de căutarea onestă a binelui. Ea face deschiderea către bucuria recunoaşterii cărării vieţii: "Îl binecuvântez pe Domnul care m-a sfătuit - spune Psalmul 16 - la aceasta până şi noaptea mă îndeamnă inima... Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; în faţa ta sunt bucurii depline şi desfătări veşnice la dreapta ta".

A sfătui este într-adevăr o faptă de caritate: înseamnă a ajuta pe alţii să păşească pe direcţia corectă, să facă alegerile corecte, să-şi dea seama cine greşeşte, să se cunoască mai bine pe sine, să citească situaţiile cu adevărat, să decidă după conştiinţa lor, să evalueze situaţiile în logica evangheliei.

Două sunt căile maestre ale sfătuirii, adică obiectivele pe care şi le prefigurează această faptă de milostenie sufletească: a favoriza discernământul voinţei lui Dumnezeu de către fiecare persoană şi a ajuta pe fiecare să acţioneze după dreptate. Este, desigur, un mod de a avea grijă de ceilalţi din punctul de vedere al libertăţii şi al conştiinţei lor. Înseamnă a răspunde la întrebarea pe care o găsim adresată lui Isus în evanghelii şi ulterior apostolilor: "Învăţătorule, ce trebuie să fac pentru a avea viaţa veşnică? (cf. Mt 19) şi "Ce trebuie să facem, fraţilor?" (Fap 2,47). A sfătui este a oferi un răspuns onest, plin de iubire şi cu autoritate, la această întrebare care traversează timpurile. Condiţia pentru a exercita fapta milostivă a sfătuirii este aceea de a creşte în înţelepciune, intrând în gândirea lui Cristos.

Datorită lucrării Duhului Sfânt, mintea şi inima fiecăruia devin capabile să împărtăşească modul lui Isus de a simţi, modul lui de a citi realitatea, de a o evalua şi de a o asuma. Cuvintele care provin din inima şi mintea care au fost vizitate de har rezultă atunci încărcate de adevăr şi de caritate. Devin pentru cine le ascultă un dar preţios, pentru că iradiază o lumină iubitoare capabilă să rişte cărarea vieţii şi să dezvăluie secretele inimii.

2. A învăţa pe cei neştiutori

Se configurează ca faptă de milostenie dacă promovează demnitatea persoanei în capacitatea sa de a se exprima şi dacă este făcută cu bucuria de a ajuta pe cel care creşte în cunoaşterea lumii

Învăţătura răspunde nevoii de a şti care este specifică fiecărui om. I se oferă învăţătură aceluia care nu ştie şi este în ignoranţă şi în acest sens se face o faptă de milostenie. Va fi important să se facă aceasta cu umilinţă şi spirit de slujire, recunoscând că ştiinţa aceluia care predă este la rândul său rod al unui dar primit anterior de la alţii.

Fiecare învăţătură are în vedere întotdeauna şi numai viaţa. Chiar şi atunci când se învaţă o artă, o meserie, o materie scolastică sau o procedură tehnică, se învaţă fundamental cum să trăieşti: totul de fapt este în slujba vieţii, care trebuie abordată cu simţ de gratitudine, cu spirit de responsabilitate şi cu conştiinţa propriilor resurse.

Ştiinţa comunicată cu generozitate şi iubire face din noi maeştri. A apărea în ochii altora ca unul care ştie nu înseamnă în mod necesar a apărea ca unul care valorează. Ceea ce se învaţă nu este niciodată pur şi simplu un material care se depozitează în arhiva memoriei noastre cu intenţia de a-l expune cu prima ocazie. Adevărata ştiinţă devine astfel când se transformă în experienţă de viaţă împărtăşită.

Două sunt în special direcţiile în care se mişcă o învăţătură care se configurează ca o adevărată faptă de milostenie: promovarea demnităţii persoanei în capacitatea sa de a se exprima şi bucuria de a ajuta pe cel care este în proces de creştere astfel încât să ajungă să cunoască lumea înconjurătoare. Pasiunea educativă găseşte în învăţare una dintre formele sale cele mai autentice şi eficiente. A introduce copiii şi tinerii în cunoaşterea realităţii, prezentându-le totodată frumuseţea şi complexitatea, şi a le permite să intre în comunicare cu alţii într-un mod cât mai adecvat este indubitabil o slujire preţioasă.

Instruirea în sensul mai amplu al termenului este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, care îi permite să dea o realizare deplină capacităţii sale de a înţelege şi de a decide. Cine desfăşoară în mod autentic această sarcină merită toată recunoştinţa noastră.

3. A avertiza pe cei păcătoşi

A face aceasta cu stilul evangheliei permite să se conjuge milostivirea lui Dumnezeu cu dreptatea sa, chemând răul cu numele său şi împreună făcând simţită forţa binelui.

Experienţa răului este în mod trist obişnuită pentru om. A o purta cu milostivire înseamnă "a avertiza pe cei păcătoşi". Este a treia faptă de milostenie sufletească.

Verbul "a avertiza" conţine rezonanţe multiple. Înseamnă mai întâi a apăra oamenii de puterea mortală a păcatului: cine avertizează aşa cum trebuie, vine în ajutorul libertăţii rănite de rău şi a orbirii conştiinţei. Seriozitatea răului şi a consecinţelor sale nu trebuie subevaluate. A-i minimaliza încărcătura ar însemna a face jocul răului însuşi, permiţându-i să se afirme cu energia sa distructivă. Sfântul Paul aminteşte că păcatul duce întotdeauna cu sine moartea, adică experienţa distorsionată a vieţii şi deci tristeţea (cf. Rom 5,12).

Este nevoie, aşadar, să avertizăm pe cel care face răul, ajungând până la a denunţa păcatul, tocmai pentru a răscumpăra pe cel care l-a făcut. Forma denunţării va putea fi în unele cazuri foarte severă, ajungând până la excomunicare. Aşa a făcut cu ceva timp în urmă papa Francisc adresându-se clanurilor mafioase. A avertiza totuşi nu înseamnă a condamna. Înseamnă, desigur, a formula o judecată, adică o evaluare onestă a ceea ce s-a întâmplat, recunoscând cu luciditate răul făcut, dar întotdeauna şi numai cu dorinţa de a vedea salvat pe acela care a fost responsabil de aceasta. Inima care avertizează este întotdeauna o inimă binevoitoare şi stilul este acela al carităţii, care conjugă fermitatea şi tandreţea. Ca atunci când se scoate un pai din ochiul celălalt: operaţiune extrem de delicată! (cf. Mt 7,3).

A avertiza păcătoşii cu stilul evangheliei permite conjugarea milostivirii lui Dumnezeu cu dreptatea sa, chemând răul cu numele său adevărat şi totodată făcând simţită toată forţa binelui care concurează pentru a-l vindeca. În dorinţa de a-l vedea pe celălalt salvat, dorinţă care transpare în cuvintele sincere şi respectuoase ale celui care ştie să corecteze, se manifestă energia puternică a iubirii lui Dumnezeu care salvează. Profetul se face mărturisitor al acestei iubiri atunci când devine vocea Domnului său care spune: "Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se convertească şi să trăiască" (cf. Ez 18,23).

4. A mângâia pe cei mâhniţi

Înseamnă a ţine vie speranţa prin tandreţea carităţii, sprijinindu-se pe misterul puternic al Domnului vieţii, adică Isus Cristos cel înviat.

Când milostivirea are grijă de mâhnire, adică de durere, devine mângâiere. Promisiunea profeţilor se contopeşte cu invitaţia: "Căci aşa cum o mamă mângâie pe cineva, aşa vă voi mângâia eu. În Ierusalim veţi fi mângâiaţi" (Is 66,13); "Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu! Vorbiţi la inimă Ierusalimului şi spuneţi-i că suferinţa lui s-a terminat" (Is 40,1). Evanghelia anunţă ca împlinită această promisiune de mângâiere prezentându-ne chipul lui Isus: el a venit să şteargă lacrimile. A făcut-o în mai multe ocazii, ca atunci când a întâlnit la porţile satului Nain din Galileea acea mamă văduvă care îşi însoţea la mormânt pe unicul său fiu (Lc 7,13).

"Mângâietor" este unul dintre modurile în care traducem termenul grecesc parakletos, cu care Isus îl desemnează pe Duhul Sfânt. "Mângâietorul" este cel care va sta alături în bătălia procesuală întreprinsă de lume împotriva credincioşilor, avocatul apărător pe care ne vom sprijini, dar şi cel care va da curaj, uşurare, siguranţă, odihnă. Este nevoie ca toate aceasta să se întâmple chiar şi atunci când este vorba de relaţiile reciproce între persoane: trebuie să devenim mângâietori. Cum se poate face aceasta? Prin prezenţa prietenoasă, cuvântul iubitor, împărtăşirea generoasă, preluarea greutăţilor celuilalt. Uneori - când durerea va fi foarte acută - va fi indispensabilă tăcerea, iubitoare şi umilă, aproape dezorientată, care refuză cuvintele de circumstanţă şi frazele prefabricate (amintim experienţa lui Iob şi a prietenilor săi îngâmfaţi!). Şi nu va trebui să ne fie ruşine să plângem, fără disperare, dacă din cauza durerii inima noastră nu va reuşi să se abţină: şi Isus a plâns în faţa mormântului prietenului său Lazăr (In 11,35).

A mângâia înseamnă a ţine vie speranţa prin tandreţea carităţii, sprijinindu-ne pe misterul puternic al Domnului vieţii, adică Isus Cristos cel înviat: "Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi - îi spune Isus Martei, sora lui Lazăr - şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26).

Prezentul şi viitorul nostru sunt în veşnicia lui Dumnezeu. Moartea nu este în stare să nimicească această putere de viaţă. Ea, de fapt, izvorăşte de la Dumnezeu ca lumină benefică, ca o lumină care iradiază în inimi, ca izvor ţâşnitor care în timp ştie să dăruiască pacea, chiar şi atunci când rănile sunt profunde şi dureroase.

5. A ierta ofensele

Nu înseamnă a minimaliza răul primit, ci a face faţă impactului şi a reuşi să-l considerăm în continuare aproapele nostru pe acela care s-a comportat ca duşmanul nostru.

Răului care răneşte i se răspunde cu avertizarea păcătoşilor, dar şi cu iertarea ofenselor. A cincea faptă de milostenie atrage atenţia asupra celei de-a treia. Perspectiva însă se schimbă sensibil. Nu se vorbeşte despre subiecţi, ci despre fapte, nu despre păcătoşi, ci despre ofense. Păcătoşii sunt avertizaţi, în timp ce ofensele sunt iertate. Ofensa nu mai este generică, este întotdeauna personală. Spunem: "M-ai ofensat!" Sau: "Mă tem că i-am ofensat!" Şi iată, aşadar, fapta de milostenie: la ofensa suferită se răspunde cu iertare.

A ierta este dificil! În unele cazuri rezultă imposibil şi ar putea chiar să pară ceva nedrept. Când suntem ofensaţi, un foc de furie se aprinde în noi şi ni se pare firesc să răspundem în acelaşi mod: la insultă cu insultă, la rană cu rană, "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Spunem că vrem dreptatea, dar în realitate căutăm răzbunare. Şi în aceste cazuri, de fapt, adevărata dreptate - adică modul just de a ne comporta după cum ne învaţă Dumnezeu - este milostivirea, o milostivire care nu se răzbună şi nu condamnă, ci care, iertând, mântuieşte. Iertarea este celălalt nume al milostivirii.

Nu trebuie să ne încurcăm. A ierta nu înseamnă a minimaliza răul primit, a spune: "Nu s-a întâmplat nimic!" Înseamnă, din contra, a recunoaşte că tot ceea ce s-a întâmplat este grav, că am fost răniţi, că am avea o mare dorinţă de a ne răzbuna, dar, în acelaşi timp, a invoca asupra noastră puterea iubirii lui Cristos, capabilă să cuprindă toate acestea şi să trezească în noi gânduri de bine. Înseamnă, cu alte cuvinte, a rezista la impactul răului şi a reuşi să-l considerăm în continuare aproapele nostru pe acela care s-a comportat ca duşmanul nostru (cf. Mt 5,38-48).

Iertarea frizează imposibilul deoarece este rod al convertirii inimii în transfigurarea Duhului. A reuşi să ierţi înseamnă a conduce propria capacitate de decizie la expresia ei cea mai nobilă, la culmile lui Dumnezeu. Aici milostivirea ajunge vârful culminant şi devine plămadă pentru reînnoirea întregii societăţi. Iertarea învinge setea de răzbunare care vine din teamă şi din orgoliu: este fiică a umilinţei. Măsura sa, după învăţătura lui Isus, este aceea de a nu avea măsură (cf. Mt 8,22).

6. A suporta cu răbdare persoanele sâcâitoare

Cu răbdare contrastăm mânia şi stăvilim iritarea, lărgind dimensiunile inimii.

Şi a suporta este una dintre formele milostivirii. În acest mod, avem grijă de limitele personalităţii celuilalt.

Persoanele sâcâitoare sunt persoanele deranjante, invadatoare, repetitive, insistente, a căror prezenţă devine apăsătoare. Tocmai, a suporta înseamnă "a duce povara" altora. Viaţa ne învaţă că este vorba de o sarcină pe cât de necesară, pe atât de recurentă. Se întâmplă practic în fiecare zi. Circumstanţele vieţii zilnice sunt atât de multe şi de variate încât ne obligă să facem faţă încontinuu la situaţii de suportare reciprocă.

Nu se spune că cineva devine apăsător întotdeauna intenţionat. Adesea momentele neprevăzute care se întâmplă, obligaţiile care apasă, neînţelegerile care se creează sunt cele care fac raporturile să devină tensionate. Apoi mai sunt caracterele diferite, obiceiurile intangibile, convingerile indiscutabile şi aşa-zisele chestiuni de principiu. Va fi totuşi important de amintit că dacă ceilalţi pot să devină apăsători pentru noi, şi noi putem să devenim la fel pentru ei. Poate chiar fără să ne dăm seama. Este bine, aşadar, să fim vigilenţi. Dar mai ales este nevoie să ne suportăm cu tărie şi blândeţe, adică, aşa cum spune fapta de milostenie, "cu răbdare".

Răbdarea este virtutea care înfruntă proba timpului şi face concretă fidelitatea în iubire. Cu ea contrastăm mânia şi punem stavilă iritării, lărgind din ce în ce mai mult dimensiunile inimii. Răbdării i se alătură de fapt mărinimia şi bunăvoinţa, de care se leagă un simţ sănătos al umorului. Pentru a suporta cu răbdare este nevoie adesea să folosim acea "strategie a carităţii" care este capabilă să stăvilească fără să ofenseze, să limiteze fără să rănească, să traseze graniţe fără să închidă spaţiile.

Răbdarea este forma cea mai cotidiană a carităţii: se exercită cu toţi, începând cu persoanele cele mai apropiate şi cele mai dragi. Se manifestă în zâmbetul blând, în tăcerea iubitoare, în cuvântul potolit rostit la momentul potrivit, în prezenţa discretă. "Purtaţi povara unii altora", îndeamnă sfântul Paul în Scrisoarea către Romani. Să încercăm, aşadar, să ne iubim cu defectele şi cu fragilitatea noastră. Este, desigur, o sarcină anevoioasă. Ne mângâie gândul că şi Tatăl nostru care este în ceruri face la fel cu noi întotdeauna.

7. A ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi

O îmbrăţişare milostivă care atinge totul şi pe toţi, dincolo de orice graniţă de spaţiu şi de timp.

Fiecare dintre faptele de milostenie sufletească analizate până aici se referă la un aspect al trăirii umane. Este un mod de a avea grijă de formele specifice ale fragilităţii umane în ordinea exerciţiului libertăţii şi al conştiinţei.

Ultima dintre cele şapte fapte de milostenie sufletească, în schimb, lărgeşte la maxim orizontul: este un fel de îmbrăţişare milostivă care atinge totul şi pe toţi, dincolo de orice graniţă de spaţiu şi de timp. Este rugăciunea pentru cei vii şi pentru cei morţi. Rugăciunea izvorăşte din inimă, dar este expresie a spiritului omului, adică în deplina sa deschidere către Dumnezeu. Ea se identifică cu o dispoziţie interioară permanentă, o atitudine constantă care conduce subiectul la a da cinste lui Dumnezeu, la a se încredinţa în totalitate lui, la a privi totul în el, la a crede în providenţa sa plină de iubire.

Rugăciunea devine astfel fapta de caritate cea mai dezarmată şi în aparenţă cea mai slabă, de a cărei eficienţă nu vom avea niciodată o confirmare imediată şi poate nici măcar tangibilă. Ea este pe de altă parte fapta cea mai accesibilă, cea pe care toţi o vom avea întotdeauna la dispoziţie, care rezultă posibilă tuturor în orice moment. Este, în cele din urmă, fapta care ne rămâne când experimentăm limita noastră, când tot ceea ce era în posibilităţile noastre a fost făcut, când dorinţa noastră de bine în favoarea lumii se măsoară cu slăbiciunea noastră şi invocă o putere prietenă care să fie în stare să o depăşească.

Rugăciunea de mijlocire deschide calea către harul lui Dumnezeu cel viu, către milostivirea sa atotputernică. A ne ruga este fără îndoială unul dintre modurile în care cel mai bine se manifestă credinţa noastră. Şi pentru că ajunge la misterul sfânt şi etern, rugăciunea încrezătoare are puterea de a depăşi graniţele de timp şi spaţiu. Cu rugăciunea se ajunge în orice loc de pe pământ, în lumea celor vii, dar ne putem înălţa până la cer, la lumea celor morţi în Cristos. Rugăciunea de mijlocire se sprijină de fapt pe misterul comuniunii sfinţilor. Este întotdeauna rugăciune cu Biserica şi în Biserică.

În timp ce îl invocăm pe Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi, se face astfel experienţa vieţii mântuite, se ajunge la izvoarele mântuirii. Această rugăciune, care ne introduce în cercul virtuos al carităţii divine, face bine acelora pentru care noi ne rugăm, dar ne face bine şi nouă care am voit să ne rugăm pentru ei.

FAPTELE DE MILOSTENIE TRUPEASCĂ

1. A da de mâncare celor înfometaţi

Prima dintre acţiunile trupeşti care, dacă sunt făcute "celor mai mici fraţi" ai săi, Isus le consideră ca făcute în realitate lui.

Lista faptelor tradiţionale de milostenie trupească este extrasă din Matei 25,31-46, în care este prezentată judecata de apoi: "Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine".

Isus consideră fiecare lucru făcut "celor mai mici fraţi" ai săi, ca făcut în realitate lui. Să luăm în considerare prima faptă: a da de mâncare celor flămânzi. Foamea pune în mişcare popoarele; de foame se poate muri. Accesul la hrană este o nevoie originară a omenirii. Isus însuşi ne învaţă să ne rugăm astfel: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi" (Mt 6,11; cf. Lc 11,3). Dumnezeu este "cel care dă hrană oricărei făpturi" (Ps 136,25); hrăneşte poporul lui Israel în pustiu cu mană (Dt 8,16).

Isus însuşi trece prin pustiu, face post şi simte foame. Dar el pare că face ca această nevoie elementară să tranziteze către o dorinţă mai mare, când afirmă: "Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi" (In 4,32). Şi încă: "Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui" (In 4,34). Această dinamică se clarifică în episodul înmulţirii pâinilor şi a peştilor (In 6), în care Isus îi invită pe toţi să lucreze "nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică, pe care v-o va da Fiul Omului" (In 6,26s). De fapt, omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Mt 4,4): acest cuvânt este carnea sa, Euharistia, sacramentul iubirii; deoarece dorinţa ultimă a omului este aceea de a fi iubit şi de a iubi. De aceea, însăşi Euharistia, hrănindu-ne cu Isus, ne face să îl căutăm din nou pe Cristos în "cei mai mici".

Sfântul Ioan Crisostom uneşte sub un unic orizont Euharistia şi faptele de milostenie, când spune: "Vrei să cinsteşti trupul Mântuitorului? Acela care a spus: «Acesta este trupul meu» (Mt 26,26) este aceeaşi persoană care a spus: «M-aţi văzut flămând şi mi-aţi dat să mănânc". Aşadar, dă-i cinste lui Cristos, împărţind bunurile tale cu cei săraci" (In Math 50,3-4).

2. A da de băut celor însetaţi

Prin înrădăcinarea sa în viaţa tuturor, setea posedă o enormă valenţă spirituală şi devine simbol al dorinţei arzătoare a omului.

Setea, la fel ca foamea, este o nevoie constitutivă a omului şi a fiecărei fiinţe vii. De aceea, "a da de băut celor însetaţi" este o faptă de milostenie trupească, faptă care se atestă cu toată evidenţa sa începând de la experienţa elementară a fiecărei persoane.

Fără apă nu se poate trăi. Accesul la apă este "condiţie pentru exercitarea celorlalte drepturi umane" (cf. Enciclica Laudato si', 30). Negarea sa este un semn grav de inechitate socială. În timp ce a da de băut chiar şi numai un pahar cu apă nu va fi un gest lipsit de recompensă (cf. Mt 10,42). Setea, tocmai prin înrădăcinarea sa în viaţa tuturor, posedă şi o valenţă spirituală enormă. "Nevoia" setei ne transportă astfel în orizontul "dorinţei".

Sfintele Scripturi ştiu asta bine. Setea devine simbol al dorinţei omului. Poporul lui Israel experimentează setea şi Moise face să ţâşnească din stâncă apa cea vie (Dt 8,15); Cristos însuşi, apoi, se face cerşetor pe cărările omului, ajungând să ceară el însuşi de băut de la femeia samariteană, când, obosit, se opreşte la fântâna lui Iacob (cf. In 4). Tocmai la această fântână se intersectează setea ca nevoie şi setea ca dorinţă, pentru care Isus însuşi spune: "Cine va bea din apa pe care pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică" (In 4,13). Aici îşi găseşte vigoarea deplină şi imaginea cerbului care doreşte izvorul (cf. Ps 41) ca figură a inimii neliniştite, de care ne vorbeşte sfântul Augustin.

Dar cel care este izvor de apă vie, pentru a putea răspândi asupra noastră fluviul harului, a luat asupra sa toată ariditatea şi arsura noastră, până la strigătul din înălţimea crucii: "Mi-e sete" (In 19,28). Exclamaţie în care tot strigătul omenirii este reprezentat, ca şi dorinţa lui Dumnezeu pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie. Lui Isus îi este sete de setea noastră. Cristos s-a făcut însetat pentru a fi izvor de apă vie. Astfel noi, cu setea potolită la izvoarele harului, învăţăm să fim milostivi, dând de băut celor însetaţi, în trup şi în spirit.

3. A îmbrăca pe cei goi

Este simbolul Botezului care ne face părtaşi ai morţii şi învierii lui Cristos, demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu învinge definitiv ruşinea.

A treia faptă de milostenie constă în îmbrăcarea celor goi. Această faptă este atât de populară, mai ales datorită hagiografiei legate de sfântul Martin din Tours care şi-a împărţit mantaua cu un sărac.

Goliciunea pune imediat tema trupului. Adam şi Eva erau goi, ne spune Scriptura, dar nu se ruşinau unul de celălalt (cf. Gen 2,25). Semn al inocenţei şi al transparenţei trupului în semnificaţia sa matrimonială şi dezinteresată. Dar tocmai după căderea în păcat au cunoscut că erau goi (Gen 3,7-10); se naşte sentimentul de pudoare, tocmai pentru că privirea celuilalt acum devine ambiguă, poate obiectiviza şi exploata trupul, aplecându-l către propria dorinţă dezordonată de posesie.

Trupul poate fi folosit şi ca armă de seducţie, pentru a înţelege libertatea celuilalt. Trupul gol este mai ales semn de sclavie şi de exploatare. În particular trupul femeii este cel care suferă cele mai mari umiliri. În războaie şi în locuri cu violenţă, inamicul este dezbrăcat de haine şi luat în derâdere ca act de umilinţă care tinde să rănească în intimitatea celuilalt.

Isus însuşi asumă această condiţie de ruşine, când este dezbrăcat de haine, lovit, umilit şi expus în faţa tuturor, ţintuit pe cruce. Cel inocent este expus publicului spre batjocură într-un moment de durere de nedescris. Din această dezbrăcare se naşte o "nouă" haină. Şi aici vedem trecerea de la nevoia de a acoperi goliciunea la dorinţa unei haine noi. A îmbrăca pe cei goi devine astfel simbol real al Botezului care ne face părtaşi de moartea şi învierea lui Cristos: este nevoie să ne dezbrăcăm de omul vechi - ne aminteşte sfântul Paul - şi să ne îmbrăcăm din nou (cf. Col 3,9-10). Prin intermediul credinţei şi al Botezului am fost îmbrăcaţi cu Cristos (Gal 3,27): Isus însuşi devine haina noastră, demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu care învinge definitiv ruşinea.

A îmbrăca pe cei goi este întotdeauna un act de profundă caritate şi tandreţe. Este a restitui intimitatea aceluia care a suferit violenţă sau abandon, în vederea momentului când vom fi îmbrăcaţi de Cristos însuşi.

4. A găzdui pe pelerini

Ospitalitatea devine un gest sacru pentru că în vizita străinului este simbolizat Dumnezeu însuşi care cere să locuiască între noi.

A patra faptă de milostenie trupească cere găzduirea celui străin. Ştim extraordinara actualitate a acestei fapte! Fenomenul epocal al migraţiilor ne face să avem de-a face cu mii de persoane care cer să fie primite, trebuind să fugă de condiţii disperate.

De unde se naşte această deschidere către celălalt - refugiat, pelerin sau străin - recomandată de spiritualitatea ebraică-creştină? Această faptă de milostenie nu constituie un apriori abstract, ci izvorăşte dintr-o precisă conştiinţă istorică; în Israel, ospitalitatea iubitoare faţă de cel străin are un caracter de memorial; exprimă memoria pentru propria condiţie trecută. Şi Israel, de fapt, a fost străin: "Să-i iubiţi pe străini, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului" (Dt 10,19). Cel străin are cu adevărat nevoie să fie primit şi tratat cu iubire; Dumnezeu însuşi îl iubeşte (Dt 10,18).

Şi în această faptă de milostenie, primirea dilată nevoia de a fi găzduiţi către dorinţa întâlnirii cu misterul divin. De fapt, ospitalitatea devine un gest sacru pentru că în vizita străinului este simbolizat Dumnezeu însuşi care cere să locuiască între noi. Aceasta se întâmplă deja lui Abraham care primeşte cele trei personaje misterioase la terebinţii din Mambre (Gen 18). Isus însuşi se face migrant: familia din Nazaret trebuie să fugă în Egipt pentru a proteja viaţa Mântuitorului (Mt 2,13-14); de multe ori în misiunea sa itinerantă Domnul este primit şi găzduit. Până la a se face misterios tovarăş de drum al ucenicilor din Emaus (Lc 24) care îl vor găzdui timp de câteva momente: timp suficient pentru a-l recunoaşte la "frângerea pâinii".

Deoarece Isus însuşi s-a făcut străin, celălalt pe care îl primim devine astfel simbol real al celuilalt, al lui Dumnezeu. Domnul însuşi este cel care vine să ne viziteze în chipul pelerinului. De aceea toată marea tradiţie spirituală, în special monastică (cf. de exemplu Regula sfântului Benedict) a înţeles ospitalitatea acordată străinului ca "sacrament" al întâlnirii cu Cristos. Oare cine, de fapt, nu ar vrea să îl aibă ca oaspete în casa lui pe Isus însuşi?

5. A vizita pe cei bolnavi

Bolnavul devine semn al lui Isus suferind pentru mântuirea noastră; prin vizita făcută putem să reînnoim cu adevărat întâlnirea personală cu Cristos.

Trupul nostru, pe care sfântul Ioan Paul al II-lea îl numea "sacrament al persoanei", adesea are nevoie de îngrijiri; se îmbolnăveşte. Infirmitatea reprezintă o condiţie umană, în acelaşi timp, evidentă şi dramatică. Evidentă: pentru că trupul "se îmbolnăveşte". Dramatică: deoarece individul este cel care se întreabă: "De ce tocmai mie?" Boala ne constrânge să conştientizăm limitele noastre; este năvălirea realului în imaginarul nostru. Durerea inocentă, apoi, dezarmează raţiunea noastră.

Ce anume cere un bolnav? Să se vindece, să poată să mai dureze, să fie restituit celor dragi. De aceea nevoia de sănătate poartă întotdeauna cu sine dorinţa de mântuire.

În Biblie găsim atâtea referinţe la persoane suferinde, de la Iob la numeroşii bolnavi pe care Isus îi întâlneşte, îi ascultă şi cu iubire le redă sănătatea. Domnul rezervă un spaţiu cu totul special pentru cei bolnavi; vizita la cei bolnavi apare ca element fundamental al fiinţei creştine. Câţi sfinţi şi institute de viaţă consacrată au pus în centrul spiritualităţii lor îngrijirea bolnavilor! Totuşi Isus nu doar vindecă de boli şi iartă; el însuşi, cel nevinovat, se face "suferind" (Christus Patiens) până la cruce, pentru a ne da speranţa unui sens chiar şi suferinţei.

De la această conştientizare rezultă vizitarea bolnavilor ca faptă de milostenie. Sfântul Iacob ne vorbeşte despre preoţi care fac vizită la cei bolnavi purtând sacramentul Ungerii care uneşte intim viaţa bolnavului cu Cristos (Iac 5,14-15). Prin raportul pe care Isus l-a voit cu aceste persoane, vizita la cei bolnavi dobândeşte un profund sens "sacramental"; bolnavul devine un semn al lui Isus care suferă pentru mântuirea noastră; prin vizitarea unei persoane bolnave se poate reînnoi cu adevărat întâlnirea personală cu Cristos.

Cât este de importantă întâlnirea cu cei bolnavi, în special pentru a ajuta tinerii să intre în contact cu cei în vârstă şi cu cei bolnavi! În acest fel se învaţă tandreţea lui Cristos. Mai presus de toate, este important astăzi să fie ajutate familiile, deoarece acestea sunt, ca o Biserică domestică, locurile în care bolnavii şi persoanele în vârstă se pot simţi afirmaţi în demnitatea lor inalienabilă până la capăt.

6. A vizita pe cei închişi

O întâlnire simplă în care a povesti şi a fi ascultaţi, a regăsi umilinţă pentru sine şi a da mărturie faţă de celălalt în închisoare despre libertatea pe care Cristos însuşi ne-o dăruieşte cu iubirea lui.

Trupul, când se îmbolnăveşte, găseşte o frână pentru propriile dorinţe şi pentru propria libertate. Trupul îmbolnăvit este ca un trup încarcerat; de aceea tradiţia spirituală creştină a simţit profund unite aceste două fapte de milostenie trupească: a vizita pe cei bolnavi şi pe cei închişi, adică aceia care suferă pedeapsa unei restrângeri a propriei libertăţi. De câte ori ni s-a întâmplat să ascultăm un bolnav spunând: "Acum nu mai pot să fac ceea ce făceam mai înainte". În acelaşi mod cel care este în închisoare se simte limitat în posibilitatea de a realiza o dorinţă. În această condiţie se înţelege cât de importantă este vizita la cei încarceraţi, pentru ca aceştia, printr-o simplă întâlnire în care să povestească şi să fie ascultaţi, ei să-şi poată regăsi propria demnitate, trecând chiar prin ispăşire, atunci când a fost comis un delict.

Isus a luat asupra sa toate păcatele noastre şi a venit să proclame eliberarea prizonierilor (Lc 4,18). Ca Domnul să se identifice cu cei bolnavi, într-un anumit sens, o putem înţelege; dar ca el, cel nevinovat, să se identifice cu cel care este vinovat pentru că a comis un delict ne constrânge să rupem măsurile noastre: aici milostivirea şi dreptatea apar inseparabile.

Suveranii pontifi au folosit adesea cuvinte de tandreţe referindu-se la cel care trăieşte într-o închisoare. Să ne gândim la cuvintele papei Francisc citate în interviul luat de Andrea Tornieli: "Am un raport special cu cei care trăiesc în închisoare, privaţi de libertate. Am fost mereu foarte ataşat de ei, tocmai pentru această conştiinţă de a fi păcătos. De fiecare dată când trec prin poarta unei închisori pentru o celebrare sau pentru o vizită, îmi vine întotdeauna acest gând: de ce ei şi nu eu? Eu ar trebui să fiu aici, aş merita să fiu aici. Căderile lor ar fi putut fi ale mele, nu mă simt mai bun decât cel pe care îl am dinainte".

Când omul are această conştiinţă, atunci recunoaşte că Cristos a venit cu adevărat să ne elibereze de rău şi că toţi avem nevoie de această eliberare. A vizita pe cei închişi este a regăsi această umilinţă pentru sine şi a da mărturie faţă de celălalt în închisoare despre libertatea pe care Cristos însuşi ne-o dăruieşte cu iubirea lui.

7. A îngropa pe cei morţi

Grija faţă de trupul defuncţilor oferindu-le o înmormântare demnă se arată ca o trăsătură puternică a credinţei în învierea trupului.

Trupul care simte sete, foame şi se îmbolnăveşte, la final atinge pragul limitei sale extreme: moartea. O temă uitată, uneori transformată într-un spectacol mediatic, în esenţă cenzurată. Trupul mort zace neînsufleţit, în mod misterios nu mai are acea viaţă care cu puţin timp înainte îl făcea să vorbească, să alerge, să-i întâlnească pe ceilalţi, să râdă şi să plângă, să se bucure sau să sufere. Acum totul tace, trupul persoanei defuncte cere reculegere şi tăcere. Iată la marginea vieţii, ultima faptă de milostenie, a îngropa pe cei morţi. Este singura faptă care nu se referă la Matei 25, ci la Primul Testament, la Tobia 1,17; 12,12s.

Această tradiţie îşi găseşte fundamentul nu doar în sentimentul de pietate faţă de defunct, prezent în atâtea popoare şi în particular în Israel, ci mai ales în faptul că Isus însuşi moare pe cruce, în singurătate şi în goliciune: trupul Cuvântului, redus la tăcere, deoarece s-a rostit "până la sfârşit" (In 13,1), este primit în braţe de Maria la picioarele crucii. Lui Iosif din Arimateea i-a revenit sarcina îngropării. În acea îmbrăţişare tandră şi dureroasă, plină de memorie şi de speranţă, constă şi sensul ultimei fapte de milostenie.

Să nu uităm că Isus nu învie imediat; este o ultimă solidaritate a lui Cristos cu noi: el nu doar împărtăşeşte moartea, ci este şi îngropat. Este misterul abisal al Sâmbetei Sfinte: rămânerea în moarte a aceluia care este viaţa.

Cuvântul s-a făcut trup: lucrarea cea mai mare pe care el a făcut-o este dăruirea trupului său, dat până la capăt. Acum acest trup, înviat, şade la dreapta Tatălui. În perspectiva luminoasă a învierii ne îngrijim de trupul defuncţilor noştri pentru a le da lor o îngropare demnă. În această ultimă îngrijire se arată o trăsătură puternică a credinţei în învierea trupului. Trupul nu este doar un simplu instrument, mijloc, ca un autovehicul folosit care este dat la casare. Este semn expresiv al misterului persoanei. De modul cum este îngrijit trupul defuncţilor pentru îngropare se înţelege şi sensul trupului celor vii. A îngropa pe cei morţi apare ca un gest milostiv plin de tandreţe şi de speranţă profundă.

Mons. Pierantonio Tremolada,
episcop auxiliar de Milano

Traducere de Ovidiu Bişog după "Le opere di misericordia", un proiect online al Diecezei de Milano: http://www.chiesadimilano.it/cmlink/giubileo-misericordia/opere-di-misericordia.

lecturi: 67.