A ne ruga lăsând ca Dumnezeu să ne privească

De Andrea Tornielli

"Primul lucru pentru un discipol este să stea cu Învăţătorul, să-l asculte, să înveţe de la El. Este un drum care durează toată viaţa. Înseamnă a sta în prezenţa Domnului, a ne lăsa priviţi de El. A ne lăsa priviţi de Domnul. Aceasta este o manieră de a ne ruga. Este un pic plictisitoare, te face să adormi? Adoarme, el tot te va privi. Dar eşti sigur că El te priveşte". Aceste cuvinte rostite de Francisc în septembrie 2013 în cursul unei audienţe pentru cateheţi, reprezintă un leitmotiv în predica sa şi sugerează, inspirându-se din scrierile şi din mărturiile unor sfinţi din istoria Bisericii, un mod de a se ruga care îi lasă lui Dumnezeu toată iniţiativa.

În 2003, revista lunară 30Giorni publica o conversaţie ţinută de Albino Luciani despre rugăciune.

Recitind-o, uimeşte sintonia profundă între cel care avea să devină Papa Ioan Paul I, şi al treilea succesor al său. Luciani, după ce a vorbit despre "sentimentul de adoraţie, de uimire în faţa lui Dumnezeu", sugerând să ne simţim "mereu mici, lipsiţi, în faţa" Lui, adăuga: "Trebuie să-i ajutăm pe credincioşi să-l adore pe Domnul, să-i mulţumească. Nimeni nu este mare în faţa lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu chiar şi Sfânta Fecioară Maria s-a simţit privită, mică. Este foarte important să ne simţim priviţi de Dumnezeu. Să ne simţim obiect al iubirii pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Sfântul Bernard, când era foarte mic, într-o noapte de Crăciun, a adormit în biserică şi a visat. I s-a părut că-l vede pe Isus prunc care spunea, arătându-l cu degetul: «Iată-l acolo, pe micul meu Bernard, pe marele meu prieten». S-a trezit, însă impresia din acea noapte nu s-a mai şters şi a avut o influenţă enormă asupra vieţii sale. Să ne simţim mici, pentru că suntem mici. Dacă nu ne simţim mici este imposibilă credinţa. Cine ridică creasta, cine se mândreşte prea mult, nu are încredere în Dumnezeu. Tu eşti foarte mare, Doamne, eu, în faţa ta, foarte mic. Nu-mi este ruşine să spun asta. Şi voi face cu plăcere ceea ce îmi ceri".

Episcopul de atunci de Vittorio Veneto explica faptul că nu este un mistic. "Sfânta Tereza, care era o femeie foarte expertă, spune: «Eu am cunoscut sfinţi, adevăraţi sfinţi, care nu erau contemplativi, şi am cunoscut contemplativi care aveau haruri de rugăciune superioară, care însă nu erau sfinţi». Ceea ce înseamnă că «salvo meliore iudicio», n-ar fi necesară contemplaţia pentru sfinţenie. De aceea, cu privire la contemplaţie nu pot deci să vă întreţin, pentru că în mod sincer nu mă pricep la asta, chiar dacă am citit nişte cărţi. De aceea mă opresc la rugăciunea simplă, cea umilă, cea a sufletelor simple".

"Eu explic de obicei - adăuga Luciani - cu un exemplu foarte simplu şi practic. Ascultaţi: este tata care sărbătoreşte ziua onomastică: în casă au organizat un pic de sărbătoare. Vine momentul: el ştie deja despre ce e vorba şi spune: «Acum să vedem cu ce mă onorează!». Mai întâi vine cel mai mic dintre copiii săi: l-au învăţat poezia pe de rost. Sărmanul mititel! Este acolo în faţa tatălui, recită poezia sa. «Bravo!», îi spune tata, «mi-a făcut mare plăcere, te-ai descurcat bine, mulţumesc, dragule». Pe de rost. Pleacă micuţul şi se prezintă al doilea copil, care deja este la şcoala medie. Ah, nici măcar nu s-a străduit să înveţe o poezioară pe de rost; a pregătit un mic discurs, de-ale lui, treburi de-ale lui. Eventual scurt, dar îşi dă aere de orator. «N-aş fi crezut», spune tata, «că tu eşti aşa de bun să faci discursuri, dragule». Este mulţumit tata: dar uite ce gânduri frumoase!... Nu e chiar o capodoperă, dar... A treia, domnişoara, fiica. Aceasta a pregătit simplu un buchet de garoafe roşii. Nu spune nimic. Merge în faţa tatălui, nici măcar un cuvânt: însă este emoţionată, este aşa de roşi încât nu se ştie dacă este mai roşie ea sau garoafele. Şi tata îi spune: «Se vede că mă iubeşti, eşti aşa de emoţionată». Dar nici măcar un cuvânt. Însă florile îi fac plăcere, în special pentru că o vede aşa de emoţionată şi aşa de plină de afect. Apoi este mama, este soţia. Nu dă nimic. Ea îl priveşte pe soţul ei şi el o priveşte pe ea: pur şi simplu o privire. Ştiu atâtea lucruri. Acea privire reevocă un întreg trecut, o întreagă viaţă. Binele, răul, bucuriile, durerile familiei. Nu este altceva".

"Sunt cele patru tipuri de rugăciune - explica episcopul de Vittorio Veneto -. Primul este rugăciunea vocală: când spun rozariul cu atenţie, când spun Pater noster, Ave Maria; atunci suntem nişte copii. Al doilea, micul discurs, este meditaţia. Gândesc eu şi fac discursul meu cu Domnul; gânduri frumoase precum şi afecte profunde, să ne înţelegem. Al treilea, buchetul de garoafe, este rugăciunea afectivă. Fetiţa atât de emoţionată şi atât de afectuoasă. Aici nu este nevoie de multe gânduri, e suficient a lăsa să vorbească inima. «Dumnezeul meu, te iubesc». Dacă unul face şi numai cinci minute de rugăciune afectivă, face mai bine decât meditaţia. Al patrulea, soţia, este rugăciunea simplităţii sau a privirii simple, cum se spune. Mă pun în faţa Domnului şi nu spun nimic. Într-o manieră îl privesc. Pare că valorează puţin, această rugăciune, în schimb poate să fie superioară celorlalte".

(După Vatican Insider, 2 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.