Intervenţia Sfântului Părinte Francisc la întâlnirea judecătorilor şi magistraţilor împotriva traficului de persoane şi a crimei organizate (Vatican, 3-4 iunie 2016)

Bună seara. Vă salut cordial şi reînnoiesc exprimarea stimei mele faţă de colaborarea voastră în contribuţia la progresul uman şi social, de care este capabilă Academia Pontificală de Ştiinţe Sociale.

Dacă mă bucur de această contribuţie şi vă felicit pe dumneavoastră, este şi în considerarea slujirii nobile pe care puteţi s-o oferiţi omenirii, aprofundând fie cunoaşterea acestui fenomen aşa de actual, adică indiferenţa într-o lume globalizată şi formele sale extreme, fie soluţiile în faţa acestei provocări, căutând să îmbunătăţiţi condiţiile de viaţă ale fraţilor şi surorilor noştri mai nevoiaşi. Urmându-l pe Cristos, Biserica este chemată să se angajeze. Adică, nu este valabilă maxima iluminismului conform căreia Biserica nu trebuie să se amestece în politică; Biserica trebuie să se amestece în "marea" politică! Pentru că - îl citez pe Paul al VI-lea - politica este una dintre formele cele mai înalte ale iubirii, ale carităţii. Şi Biserica este chemată să fie fidelă şi faţă de persoane, cu atât mai mult când se iau în considerare situaţiile în care se atingă plăgile şi suferinţa dramatică, în care sunt implicate valorile, etica, ştiinţele sociale şi credinţa; situaţii în care mărturia voastră ca persoane şi umanişti, unită cu competenţa voastră socială specifică, este deosebit de apreciată.

În cursul ultimilor ani n-au lipsit activităţi importante ale Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale sub impulsul viguros al preşedintelui său, al cancelarului şi al unor colaboratori externi de mare prestigiu, cărora le mulţumesc din inimă. Activităţi în apărarea demnităţii şi libertăţii bărbaţilor şi femeilor de astăzi şi, îndeosebi, activităţi menite să dezrădăcineze traficul de persoane şi noile forme de sclavie ca munca forţată, prostituţia, traficul de organe, traficul de droguri, criminalitatea organizată. Aşa cum a spus predecesorul meu Benedict al XVI-lea, şi cu am afirmat eu însumi în diferite ocazii, acestea sunt adevărate crime împotriva umanităţii care trebuie să fie recunoscute ca atare de toţi liderii religioşi, politici şi sociali şi plăsmuite în legile naţionale şi internaţionale.

Întâlnirea cu liderii religioşi ai principalelor religii care influenţează astăzi în lumea globală, la 2 decembrie 2014, precum şi întâlnirea administratorilor şi a primarilor oraşelor cele mai importante din lume, la 21 iulie 2015, au exprimat voinţa acestei Instituţii de a urmări eliminarea noilor forme de sclavie. Păstrez o amintire deosebită a acestor două întâlniri, precum şi a seminariilor semnificative ale tinerilor, toate la iniţiativa Academiei. Cineva ar putea crede că Academia trebuie să se mişte mai degrabă în domeniul ştiinţelor pure, al consideraţiilor mai teoretice: şi aceasta răspunde desigur la o concepţie iluministă despre ceea ce trebuie să fie o Academie. O Academie trebuie să aibă rădăcini, şi rădăcini în concret, pentru că altminteri riscă să mărească o reflecţie lichidă, care se vaporizează şi nu ajunge la nimic. Acest divorţ între idee şi realitate este în mod clar un fenomen cultural al trecutului, şi mai precis al iluminismului, dar care are încă incidenţa sa.

Acum, inspirată de acelaşi dorinţe, Academia v-a convocat, judecători şi procurori din toată lumea, cu experienţă şi înţelepciune practică în dezrădăcinarea traficului de persoane şi a criminalităţii organizate. Aţi venit aici reprezentându-i pe colegii voştri cu intenţia lăudabilă de a înainta în conştiinţa deplină a acestor flageluri şi, prin urmare, de a face vizibilă misiunea voastră de neînlocuit în faţa noilor provocări pe care ni le pune globalizarea indiferenţei, răspunzând la cererea crescândă a societăţii şi respectând legile naţionale şi internaţionale. A lua asupră-şi propria vocaţie înseamnă şi a se simţi şi a se proclama liberi. Judecători şi procurori liberi: de ce anume? De presiunile guvernelor; liberi de instituţiile private şi, desigur, liberi de "structurile de păcat" despre care vorbeşte predecesorul meu sfântul Ioan Paul al II-lea, îndeosebi despre "structura de păcat", liberi de crima organizată. Ştiu că înduraţi presiuni, înduraţi ameninţări în toate acestea; şi mai ştiu că astăzi a fi judecători, a fi procurori, înseamnă a-şi risca pielea, şi asta merită o recunoaştere pentru curajul celor care vor să continue să fie liberi în exercitarea propriei funcţii juridice. Fără această libertate, puterea judecătorească a unei naţiuni se corupe şi seamănă corupţie. Toţi cunoaştem caricatura justiţiei pentru aceste cazuri, nu-i aşa? Justiţia cu ochii legaţi, căreia îi cade faţa astupându-i gura.

Din fericire, pentru realizarea acestui complex şi delicat proiect uman şi creştin, adică eliberarea omenirii de noile sclavii şi de crima organizată, pe care Academia o realizează urmând cererea mea, se poate conta şi pe sinergia importantă şi decisivă cu Naţiunile Unite. Există o mai mare conştiinţă a acestui lucru, o conştiinţă puternică. Sunt bucuros că reprezentanţii celor 193 de ţări membre ale ONU au aprobat în unanimitate noile obiective de dezvoltare sustenabilă şi integrală, îndeosebi numărul 8.7, care afirmă: "A adopta măsuri imediate şi eficace pentru a elimina munca forţată, a pune capăt formelor moderne de sclavie şi traficului de fiinţe umane şi a asigura interdicţia şi eliminarea celor mai rele forme de muncă infantilă, inclusiv recrutarea şi folosirea copiilor soldat şi, cel mai târziu până în 2025, a pune capăt muncii infantile în toate formele sale". Până aici rezoluţia. Se poate spune foarte bine că a realiza aceste obiective este acum un imperativ moral pentru toate ţările membre ale ONU.

De aceea trebuie generată o mişcare transversală şi în formă de valuri, un "val bun", care să îmbrăţişeze întreaga societate de sus până jos şi viceversa, de la periferie la centru şi viceversa, de la lideri până la comunităţi şi de la popoare la opinia publică până la cele mai înalte nivele de conducere. Realizarea acestui lucru cere ca, aşa cum au făcut deja liderii religioşi, sociali şi primarii, tot aşa şi judecătorii să conştientizeze această provocare, să simtă importanţa propriei responsabilităţi în faţa societăţii şi să împărtăşească propriile experienţe şi practici bune şi să acţioneze împreună - este important, în comuniune, în comunitate, ca să acţioneze împreună - pentru a deschide breşe şi noi căi de dreptate în folosul promovării demnităţii umane, a libertăţii, a responsabilităţii, a fericirii şi, în definitiv, a păcii. Fără a ceda în faţa gustului simetriei, am putea spune că judecătorul este pentru justiţie aşa cum cel religios şi filozoful este pentru morală, iar guvernantul sau orice altă figură personalizată a puterii suverane este pentru politică. Dar numai în figura judecătorului justiţia se recunoaşte ca primul atribut al societăţii. Şi este un lucru care trebuie recuperat, pentru că tendinţa tot mai puternică este aceea de a "lichefia" figura judecătorului prin presiuni şi celelalte lucruri pe care le-am menţionat mai înainte. Şi totuşi este primul atribut al societăţii. Apare chiar în tradiţia biblică, nu e adevărat? Moise are nevoie să instituie 70 de judecători pentru ca să-l ajute, să judece cazurile. Judecătorul este cel la care se recurge. Şi în acest proces de lichefiere, aspectele contondente, concrete ale realităţii interesează popoarele. Adică, popoarele au o entitate care le dă consistenţă, care le face să crească, să aibă propriile proiecte, să accepte propriile falimente, să accepte propriile idealuri; însă suferă şi un proces de lichefiere, şi tot ceea ce este consistenţa concretă a unui popor tinde să se transforme în simpla identitate nominală a unui cetăţean. Şi un popor nu este acelaşi cu un grup de cetăţeni. Judecătorul este primul atribut al unei societăţi de popor.

Academia, convocându-i pe judecători, aspiră numai să colaboreze pe baza propriilor posibilităţi, conform mandatului ONU. Este oportun să mulţumim aici acelor naţiuni care, prin ambasadorii pe lângă Sfântul Scaun, nu s-au arătat indiferente sau critice în mod arbitrar, ci, dimpotrivă, au colaborat activ cu Academia pentru realizarea acestei întâlniri. Ambasadorii care nu au simţit această necesitate sau care şi-au spălat mâinile sau care s-au gândit că nu mai era aşa de necesar, îi aşteptăm la următoarea reuniune.

Cer judecătorilor să-şi realizeze propria vocaţie şi misiune esenţială: să stabilească justiţia fără de care nu există ordine nici dezvoltare sustenabilă şi integrală, şi nici pace socială. Fără îndoială, unul dintre cele mai mari rele sociale din lumea de astăzi este corupţia la toate nivelele, care slăbeşte orice guvern, slăbeşte democraţia participativă şi activitatea justiţiei. Vouă judecătorilor vă revine să faceţi dreptate şi vă cer o atenţie specială să faceţi dreptate în domeniul traficului de persoane şi în faţa acestuia şi a crimei organizate vă cer să vă păziţi să nu cădeţi în păienjenişul corupţiilor.

Când spunem "a face dreptate", aşa cum ştiţi bine, nu înţelege că trebuie să se caute pedeapsa în sine, ci că, atunci când se aplică pedepse, acestea să fie date pentru reeducarea responsabililor, în aşa fel încât să li se poată da o speranţă de reinserare în societate. Adică, nu există pedeapsă valabilă, fără speranţă. O pedeapsă închisă în ea însăşi, care nu dă loc speranţei este o tortură, nu este o pedeapsă. Cu privire la asta mă bazez şi pentru a afirma serios poziţia Bisericii împotriva pedepsei cu moartea. Clar, îmi spunea un teolog că în concepţia teologiei medievale pedeapsa cu moartea conţinea speranţa: "îi încredinţăm lui Dumnezeu". Însă timpurile s-au schimbat şi nu mai este aşa. Să lăsăm ca Dumnezeu să aleagă momentul... Speranţa reinserării în societate: "nici ucigaşul nu-şi pierde demnitatea personală şi Dumnezeu însuşi se face garant" (sfântul Ioan Paul al II-lea, Evangelium vitae, nr. 9). Şi dacă această unire delicată între justiţie şi milostivire - care în fond înseamnă a pregăti pentru o reinserare - este valabilă pentru responsabilii crimelor împotriva umanităţii ca şi pentru orice altă fiinţă umană, a fortiori este valabilă mai ales pentru victime care, aşa cum indică însuşi numele lor, sunt mai mult pasive decât active în exercitarea libertăţii lor, ajungând să cadă în capcana noilor vânători de sclavi. Victime de atâtea ori trădate în locul cel mai intim şi sacru al persoanei lor, adică în iubirea pe care aspiră s-o dea şi s-o obţină, şi pe care familiile lor le datorează lor sau care le este promisă de pretendenţi sau soţi, care în schimb ajung să le vândă în piaţa muncii forţate, a prostituţiei sau a traficului de organe.

Judecătorii sunt chemaţi astăzi mai mult ca oricând să dedice mare atenţie nevoilor victimelor. Ele sunt primele care trebuie să fie reabilitate şi reintegrate în societate şi pentru ei trebuie să urmărească într-o luptă fără margini traficanţi şi carniferos, pe călăi. Nu este valabilă vechea maximă: "Sunt lucruri care există de când lumea este lume". Victimele pot să-şi schimbe şi de fapt ştim că îşi schimbă viaţa cu ajutorul judecătorilor buni, al persoanelor care le asistă şi al întregii societăţi. Ştim că nu puţine dintre aceste persoane sunt bărbaţi şi femei avocaţi şi politicieni, scriitori străluciţi sau au funcţii de succes pentru a sluji în mod valid binele comun. Ştim cât este de important ca fiecare victimă să găsească forţa de a vorbi despre faptul de a fi victimă ca despre un trecut pe care l-a depăşit cu curaj fiind acum un supravieţuitor sau, mai bine zis, o persoană cu calitate de viaţă, cu demnitate recuperată şi libertate asumată. Cu privire la această temă a reinserării, aş vrea să povestesc o experienţă empirică. Îmi place, atunci când merg într-un oraş, să vizitez închisoarea. Am vizitat mai multe. Este curios, fără a voi să ofensez pe cineva, dar impresia mea generală a fost că închisorile în care directorul este o femeie merg mai bine decât acelea în care directorul este un bărbat. Acesta nu este feminism, e curios. Femeia are, cu privire la tema reinserării, un miros special, o atingere specială care, fără a pierde energii, pentru a resitua aceste persoane, pentru a le reinsera. Unii atribuie asta rădăcinii maternităţii. Dar este curios, spun asta ca experienţă personală, merită de reflectat asupra ei. Şi aici în Italia există un procent ridicat de închisori conduse de femei, multe femei, tinere, respectate şi care ştiu să trateze cu deţinuţii. Un altă experienţă personală a mea este că la audienţele de miercuri nu este rar ca să participe un grup de deţinuţi - dintr-o închisoare sau alta - aduşi de director sau de directoare; stau acolo. Toate sunt gesturi de reinserare.

Voi sunteţi chemaţi să daţi speranţă în a face justiţie. De la văduva care cu insistenţă cere justiţie (Lc 18,1-8) la victimele de astăzi, toţi alimentează o dorinţă de dreptate, ca speranţă că nedreptatea care străbate această lume nu este ultima realitate, nu are ultimul cuvânt.

Uneori poate fi de folos de aplicat, conform modalităţilor proprii din fiecare ţară, din fiecare continent, din fiecare tradiţie juridică, practica italiană de a recupera bunurile dobândite în mod delictuos de traficanţi şi de delincvenţi, pentru a le oferi societăţii şi, în concret, pentru reinserarea victimelor. Reabilitarea victimelor şi reinserarea lor în societate, mereu realmente posibilă, este binele cele mai mare pe care îl putem face lor, comunităţii şi păcii sociale. Desigur, munca este dură. Nu se termină cu sentinţa. Se termină după aceea, făcând în aşa fel încât să existe o însoţire, o creştere, o reinserare, o reabilitare a victimei şi a călăului.

Dacă există un lucru care străbate fericirile evanghelice şi protocolul judecăţii divine cu care toţi vom fi judecaţi conform Evangheliei lui Matei (cap. 25), este tema dreptăţii: "Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, fericiţi cei care suferă pentru dreptate, fericiţi cei care plâng, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, binecuvântaţi de Tatăl meu cei care îl tratează pe cel mai nevoiaş şi pe cel mai mic dintre fraţii mei ca pe mine însumi". Ei sau ele - şi aici este cazul să ne referim îndeosebi la judecători - vor avea răsplata mai mare: vor moşteni pământul, vor fi numiţi şi vor fi fiii lui Dumnezeu, îl vor vedea pe Dumnezeu şi se vor bucura în veci împreună cu Tatăl.

În acest spirit îndrăznesc să cer judecătorilor, procurorilor şi academicienilor să continue lucrarea lor şi să realizeze, în limitele posibilităţilor lor şi cu ajutorul harului, fericitele iniţiative care onorează slujirea lor adusă persoanelor şi binelui comun. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.