Papa Francisc: Omilia la sfânta Liturghie de canonizare a fericitului Stanislav al lui Isus şi al Mariei şi a fericitei Maria Elisabeta Hesselblad (5 iunie 2016)

Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat ne conduce din nou la evenimentul central al credinţei: victoria lui Dumnezeu asupra durerii şi asupra morţii. Este Evanghelia speranţei care provine din misterul pascal al lui Cristos, care iradiază de pe faţa sa, revelator al lui Dumnezeu Tatăl mângâietorul celor mâhniţi. Este un Cuvânt care ne cheamă să rămânem uniţi intim cu pătimirea Domnului nostru Isus, pentru ca să se arate în noi puterea învierii.

De fapt, în pătimirea lui Cristos este răspunsul lui Dumnezeu dat strigătului neliniştit, şi uneori indignat, pe care experienţa durerii şi a morţii îl trezeşte în noi. Este vorba de a nu scăpa de Cruce, ci de a rămâne acolo, aşa cum a făcut Fecioara Mamă, care suferind împreună cu Isus a primit harul de a spera împotriva oricărei speranţe (cf. Rom 4,18).

Aceasta a fost şi experienţa lui Stanislav al lui Isus şi Maria şi a Mariei Elisabeta Hesselblad, care astăzi sunt proclamaţi sfinţi: au rămas uniţi intim cu pătimirea lui Isus şi în ei s-a manifestat puterea învierii sale.

Prima lectură şi Evanghelia din această duminică ne prezintă tocmai două semne minunate de înviere, primul realizat de profetul Ilie, al doilea de Isus. În ambele cazuri, morţii sunt fii foarte tineri ai unor femei văduve, care sunt redaţi vii mamelor lor.

Văduva din Sarepta - o femeie non-evreică, ce îl primise însă în casa sa pe profetul Ilie - este supărată pe profet şi pe Dumnezeu pentru că, tocmai în timp ce Ilie era oaspete la ea, copilul său s-a îmbolnăvit şi acum a murit în braţele sale. Atunci Ilie îi spune acelei femei: "Dă-mi-l pe fiul tău" (1Re 17,19). Acesta este un cuvânt-cheie: exprimă atitudinea lui Dumnezeu în faţa morţii noastre (în orice formă); nu spune: "Ţine-l, descurcă-te!", ci spune: "Dă-mi-l mie". Şi de fapt profetul ia copilul îl duce în camera de sus şi acolo, singur, în rugăciune, "luptă cu Dumnezeu", punându-i în faţă absurditatea acelei morţi. Şi Domnul a ascultat glasul lui Ilie, pentru că în realitate El, Dumnezeu, era cel care vorbeşte şi acţionează în profet. El, prin gura lui Ilie, e cel care i-a spus femeii: "Dă-mi-l pe fiul tău". Şi acum El era cel care-l reda viu mamei.

Duioşia lui Dumnezeu se revelează pe deplin în Isus. Am ascultat în Evanghelie (Lc 7,11-17) cum El a simţit "milă" (v. 13) faţă de acea văduvă din Nain, în Galileea, care însoţea la înmormântare pe unicul său fiu, încă adolescent. Însă Isus se apropie, atinge sicriul, opreşte cortegiul funebru, şi cu siguranţă a mângâiat faţa udată de lacrimi a acelei sărmane mame. "Nu plânge!", îi spune (Lc 7,13). Ca şi cum i-ar spune: "Dă-mi-l pe fiul tău". Isus cere pentru sine moartea noastră, pentru a ne elibera de ea şi a ne reda viaţa. De fapt, acel tânăr s-a trezit ca dintr-un somn profund şi a început să vorbească din nou. Şi Isus "l-a dat mamei sale" (v. 15). Nu este un vrăjitor! Este duioşia lui Dumnezeu întrupată, în El acţionează compasiunea imensă a Tatălui.

Un soi de înviere este şi aceea a apostolului Paul, care din duşman şi persecutor feroce al creştinilor a devenit martor şi vestitor al Evangheliei (cf. Gal 1,13-17). Această schimbare radicală nu a fost lucrarea sa, ci dar al milostivirii lui Dumnezeu care l-a "ales" şi l-a "chemat cu harul său", şi a voit să reveleze "în el" pe Fiul său pentru ca să-l vestească în mijlocul neamurilor (v. 15-16). Paul spune că Dumnezeu Tatăl se complace să-l reveleze pe Fiul nu numai lui, ci în el, adică aproape imprimând în persoana sa, carne şi spirit, moartea şi învierea lui Cristos. Astfel apostolul va fi nu numai un mesager, ci înainte de toate un martor.

Şi cu păcătoşii, unul câte unul, Isus nu încetează să facă să strălucească victoria harului care dă viaţă. Şi astăzi şi în toate zilele, spune Mamei Biserici: "Dă-mi-i pe fiii tăi", care suntem noi toţi. El ia asupra sa păcatele noastre, le ridică şi ne redă vii Bisericii însăşi. Şi asta se întâmplă în mod special în timpul acestui An Sfânt al Milostivirii.

Astăzi Biserica ne arată doi fii ai săi care sunt martori exemplari ai acestui mister de înviere. Ambii pot să cânte în veci, cu cuvintele psalmistului: "Tu ai schimbat geamătul meu în dans, / Doamne, Dumnezeul meu, în veci te voi lăuda" (Ps 30,12). Şi toţi împreună să unim glasurile noastre spunând: "Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat" (Refrenul la Psalmul responsorial).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 6.