Sfinţii canonizaţi la 5 iunie 2016

Unicul staul
Maria Elisabetta Hesselblad
de Cristiana Dobner

Existenţa Mariei Elisabeta Hesselblad, o profeţie pentru oikoumene, se prezintă sigilată de un simplu cuvânt evanghelic, imprimat în sufletul său încă de când era copilă: "unica turmă". Maria Elisabeta povesteşte: "Când eram foarte mică, mergând la şcoală şi văzând că ceilalţi colegi ai mei aparţineau la multe Biserici diferite, am început să mă întreb care era adevărata turmă pentru că citisem în Noul Testament că avea să există «o singură turmă şi un singur păstor»". Într-o zi, în timp ce se ruga, o voce i-a răspuns: "Da, fiica mea, într-o zi ţi-o voi indica". Şi "această siguranţă - destăinuieşte ea - m-a însoţit în toţi anii care au precedat intrarea mea în Biserică".

Este imprinting-ul ales de Tatăl pentru misiunea sa în viaţa care, treptat, se va specifica: dorinţa întoarcerii la unitate, în forma concretă şi istorică a casei sfintei Brigita la Roma. Un drum care însă nu înaintează, dintr-un punct de vedere uman, în manieră rectilinie. Şi totuşi va ajunge la ţintă, printr-un dublu parcurs care începe atingând jumătate de lume, de la America la Europa, pentru a porni din nou apoi într-o spirală de întoarcere asupra întregii lumi, în acţiunea comună şi legată cu aceea a fiicelor sale spirituale.

Pe la vârsta de paisprezece ani, Maria Elisabeta a fost pregătită pentru mir şi pentru prima împărtăşanie. Deşi înainta conform indicaţiilor păstorilor, prezenta mereu o distanţă: "Citind Evanghelia sfântului Ioan la capitolul VI (51-52), credeam în prezenţa Domnului nostru în sfânta ostie, nedându-mi seama că ceilalţi nu interpretau în acelaşi mod cuvintele Domnului".

Tensiunea sa interioară devenea mai intensă: "Am încercat să-l caut pe Dumnezeu în inima mea, iubindu-l ca pe un Tată pe care, pentru iubirea pe care o aveam faţă de El, n-aş fi voit niciodată să-l ofensez în mod voluntar".

La numai optsprezece ani s-a îmbarcat spre America şi în ianuarie 1891 a început cursul pentru a deveni infirmieră. Contactul cu suferinţa, moartea, au făcut-o să reflecteze pe tânără, care a început să se apropie de locuri de cult diferite pentru a găsi răspuns la setea sa interioară. Prejudecăţile anticatolice erau bine înrădăcinate în mentalitatea sa luterană, însă sufletul era chinuit: "De câţiva ani citeam istoria protestantă şi cea catolică, şi la gândul că Biserica catolică romană era cea adevărată, m-a pătruns o frică intensă ca agonia morţii".

Experienţa lui Dumnezeu în sărbătoarea Corpus Domini la Bruxelles a fost determinantă. Însă ea însăşi admitea: "Încă nu vedeam clar drumul pentru a face pasul final".

Citirea cărţii de conferinţe a cardinalului Nicholas Patrick Stephen Wiseman despre prezenţa reală a Domnului în Preasfântul Sacrament i-a dăruit o confirmare: "«Dar eu am crezut în toate acestea încă de când eram copilă!». Şi totuşi eram plină de îndoieli şi de perplexităţi". Aşa încât a încercat să uite. Duhul a lucrat în ea şi a dus-o la o maturizare neaşteptată, când s-a abandonat total şi a primi acţiunea lui Dumnezeu: "Mi-a fost acordată o lumină binevoitoare şi cu ea o pace profundă şi o decizie fermă de a face imediat pasul decisiv şi a intra în unica Biserică adevărată a lui Dumnezeu".

Se afla la Washington şi a cerut iezuitului Johann Georg Hagen să intre imediat în Biserica catolică, însă acesta a ezitat: "Oh nu, cucernicul meu părinte, iertaţi-mă, dar nu poate să fie imposibil! Timp de aproape douăzeci de ani am luptat în întuneric; timp de mulţi, mulţi ani am studiat religia catolică şi m-am rugat pentru a avea o credinţă puternică, atât de puternică încât dacă şi Papa de la Roma şi toţi preoţii ar părăsi Biserica, eu să pot rămâne la fel de fermă. Acum am această credinţă şi sunt gata să fiu examinată cu privire la fiecare punct al credinţei noastre". Parcursul lung şi zbuciumat urma să se încheie: la 15 august 1902, Maria Elisabeta a primit botezul sub condiţie şi la 17 august a primit trupul Domnului.

* * *

În misterul Neprihănitei
Stanislav al lui Isus şi Maria Papczynski
de Joseph Roesch, vicar general al clericilor mariani ai Neprihănitei Zămisliri

Stanislav al lui Isus şi Maria Papczynski a trăit în secolul al XVII-lea, într-un timp dificil în Republica celor două naţiuni, în care erau unite Polonia şi Lituania. Întreaga Europă era marcată de războaie, epidemii, de o credinţă care se stingea şi de lipsa de preoţi. În lumina acestor provocări, el a întrupat faptele de milostenie trupească şi sufletească drept predicator şi duhovnic neînfricat, avocat al muribunzilor şi al răposaţilor, părinte al săracilor şi al celor mai puţin privilegiaţi şi întemeietor al primului ordin călugăresc masculin instituit în acea Republică, congregaţia clericilor mariani ai Neprihănitei Zămisliri.

Întemeindu-i pe părinţii mariani a voit ca să promoveze cu toate forţele lor cultul Neprihănitei Zămisliri. A voit de asemenea ca ei cu milă şi fervoare să asiste sufletele credincioşilor răposaţi care sufereau, în special cele ale soldaţilor sau al celui care a murit din cauza epidemiilor. O altă misiune încredinţată lor a fost aceea de a-i invita pe cei care aveau capacităţile necesare şi au primit facultăţile necesare de la ordinariii lor şi de la superiori să-i asiste cu umilinţă pe păstori în muncă, în special printre cei săraci şi printre oamenii simpli.

Stanislav s-a născut la 18 mai 1631, ultimul dintre cei opt copii ai lui Toma şi Sofia Papka. Părinţii săi erau catolici fervenţi şi chiar în ziua naşterii sale a fost botezat cu numele de Jan (Ioan). Tatăl său era agricultor şi croitor, precum şi primar al localităţii. Se îngrijea şi de casa parohială, care era din 1014. Localitatea Podegrodzie se află într-o zonă rurală în sudul Poloniei, la 45 de kilometri de Cracovia. Când mama sa era în aşteptarea naşterii lui, într-o zi s-a aflat pe un vas care aproape că a fost răsturnat de un vânt puternic. Rugându-se pentru ca să se salveze, l-a oferit pe fiul pe care-l purta în sân lui Isus şi Mariei. La sfârşit ambarcaţiunea s-a răsturnat, dar toţi s-au salvat.

Tânărul Jan era un băiat evlavios, dar nu părea să fie înclinat spre şcoală. La şapte ani, rugând-o pe Fecioară a primit un har special şi toate piedicile în calea învăţării au părut dispărute. A studiat în colegii gestionate de iezuiţi şi de piarişti.

În timpul studiilor, conform obiceiurilor epocii, şi-a schimbat numele în Papczynski. Familia sa dorea ca el să se căsătorească. Însă el a refuzat, unindu-se în schimb cu piariştii, a căror carismă era să-i educe pe copiii săraci. I-a fost dat numele călugăresc de Stanislav al lui Isus şi Maria. A primit hirotonirea şi a cucerit mare faimă ca predicator, profesor şi duhovnic. În timp ce era încă piarist, congregaţia a fost ridicată la rangul de ordin cu voturi solemne. Membrii care depuseseră voturile simple au putut să aleagă dacă să depună voturile solemne sau să părăsească ordinul. Stanislav a decis să-l părăsească din cauza divergenţelor cu unii membri referitor la viaţa călugărească. Înainte de a-i părăsi pe piarişti a avut intuiţia de a întemeia o comunitate dedicată misterului Neprihănitei Zămisliri.

În ziua în care i-a părăsit pe piarişti, a făcut un vot solemn, consacrându-se pe sine însuşi lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare Maria, afirmând dorinţa sa de a întemeia o comunitate şi adăugând votul de ascultare şi sărăcie. A făcut o mărturisire de credinţă şi un vot de sânge, pentru a apăra cinstea Fecioarei Maria zămislită fără de păcat. După aceea a găsit un grup de eremiţi cu care să înceapă comunitatea. A încercat să-i formeze pe calea sfinţeniei, însă aceştia nu erau dispuşi să trăiască o viaţă disciplinată. S-a gândit să plece şi să caute alte persoane pentru a forma comunitatea, dar Providenţa a fost cea care i-a indicat drumul. De fapt, un episcop local a ajuns să facă o vizită la sihăstria unde trăia. Prelatul a redactat un protocol pentru a reforma stilul de viaţă pe care l-a găsit acolo, i-a poruncit lui Stanislav să rămână acolo ca superior şi a semnat documentul la 24 octombrie 1673, dat întemeierii noii congregaţii. Doi dintre eremiţi au părăsit casa, lăsând cu el un singur candidat, care la rândul său după câtva timp a plecat. După aceea s-a întors şi s-a reconciliat cu comunitatea.

Stanislav a înfruntat alte încercări, inclusiv căutarea necesarelor aprobări diecezană şi papală. La început au fost constrânşi să trăiască după o regulă eremitică, în timp ce el dorea un apostolat activ. Apoi, în cursul vieţii sale, regula s-a schimbat şi a putut să devină duhovnic şi consilier al regelui, al nobililor şi al demnitarilor Bisericii. A dobândit o mare faimă de sfinţenie. La sfârşit a depus voturile solemne în comunitate la 6 iunie 1701, după ce a primit aprobarea papală.

Pe patul de moarte a primit sacramentele, a cuprins şi a sărutat crucifixul său şi a spus ultimele sale cuvinte: "În mâinile tale, Doamne, încredinţez duhul meu". A murit exact la apusul zilei de 17 septembrie 1701. Fundaţia marianilor în 1672 a precedat cu aproape două sute de ani proclamarea din partea lui Pius al IX-lea a dogmei Neprihănitei Zămisliri

(După L'Osservatore Romano, 5 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 6.