Reflecţie la sărbătoarea Inima Neprihănită a Mariei - 2016

Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta şi a mamei tale!

Datorită primului păcat, fiinţa şi inima omului create după chipul lui Dumnezeu în iubire, bucurie şi pace (cf. Gen 1,26-27), s-au schimbat în rău, încât Biblia a ajuns a spune despre om: "Întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui" (Gen 8,21). Şi iarăşi: "Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască" (Ier 17,9). Dar, Dumnezeu nu a putut lăsa omul şi inima lui după răutatea diavolului. De aceea, aşa le-a vorbit oamenilor loviţi de păcat: "Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile mele şi să păziţi şi să împliniţi legile mele. Veţi locui în ţara, pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul meu şi eu voi fi Dumnezeul vostru" (Ez 36,26-28).

Iar Dumnezeu a hotărât să refacă fiinţa şi inima omului, prin Fiul său Isus şi prin lucrarea Duhului Sfânt, braţele sale divine, cum frumos se exprimă sfântul Irineu din Lyon ( 130-202).

Deci, trimis de Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt, Isus a venit ca să schimbe inimile oamenilor după inima lui Dumnezeu cel întreit şi unic. Iar prima fiinţă pe a cărei inimă a reuşit să o schimbe, a fost inima neprihănită a Mariei. Astfel că de la inimile corupte a lui Adam şi Eva şi până la inimile împietrite ale fariseilor şi cărturarilor care nutreau gânduri rele în inima lor (cf. Mt 9,4), care au refuzat sistematic cuvintele lui Dumnezeu (cf. Fap 7,21), dintr-o dată s-a ivit inima Mariei care a primit cuvântul lui Dumnezeu în inima ei, care medita la acest cuvânt divin, care şi-a trăit viaţa după acest cuvânt (cf. Lc 2,19), care prin puterea Duhului Sfânt, a zămislit acest cuvânt în sânul ei şi apoi l-a născut în lume, dar mai ales în suflete. (cf. Lc 1,31.35).

Maria a fost a fost doar prima fiinţă umană care a acceptat cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu de schimbarea inimii sale după inima lui Isus. Maria a fost doar începutul lucrării divine de schimbare a inimii oamenilor, de înnoire a inimii oamenilor, căci după modelul inimii schimbate şi înnoite a Mariei, avea să schimbe inimile tuturor celor chemaţi la mântuire. După schimbarea inimii Mariei, dar şi a lui Iosif, după inima lui Isus, au urmat inimile apostolilor, în numele cărora vorbeşte sfântul Paul: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). A urmat apoi schimbarea inimilor primilor creştini care erau o singură inimă şi un singur suflet în Domnul (cf. Fap 4,32). Şi această lucrare nobilă de schimbare şi înnoire a inimii oamenilor începută de Dumnezeu cel întreit şi unic cu Maria, trebuie să continue cu inimile tuturor oamenilor chemaţi la mântuire. Iată, ce ne spune în acest sens sfântul Ioan, apostol şi evanghelist: "Cine zice că rămâne în Isus trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" (1In 2,6).

Iată, ceea ce sărbătorim noi creştinii romano-catolici astăzi: Schimbarea şi înnoirea inimii neprihănite a Mariei după inima lui Isus şi a întregii preasfintei Treimi, dar şi schimbarea şi înnoirea inimilor noastre, schimbare şi înnoire aflate în derulare, schimbare şi înnoire după inima lui Isus şi după chipul întregii Preasfintei Treimi.

De aceea, fiinţa şi inimile noastre ale celor care aşteptăm mântuirea, trebuie să fie ca o amfore golite de noi înşine care aşteaptă să fie umplute apa vieţii, de apa care ne schimbă şi ne înnoieşte după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Voi aduce câteva exemple pentru a arăta că Maria lucrează alături de Isus pentri schimbarea şi înnoirea inimilor, fără de care nimeni nu poate ajunge în cer (cf. Ap 21,27).

Sfântul Gabriel Possenti (1858-1862), un italian, a fost unul dintre sfinţii care s-a lăsat scos din mocirla păcatului şi adus de Maica Domnului la Isus, pentru ca să i se schimbe şi să i se înnoiască inima. Deşi educat bine creştineşte, pornind de la nişte slăbiciuni necontrolate a ajuns depărtat de Dumnezeu; căci: îi plăcea să fie mereu elegant îmbrăcat, nu suferea hainele vechi sau pătate, dădea o mare atenţie frizurii pe care o pieptăna şi o parfuma cu grijă şi era foarte dornic de distracţii în societate. Era pasionat şi după spectacolele de teatru, citea cu nesaţ romane la modă şi avea o adevărată manie pentru dans. Din această pricină era poreclit balerinul. Distracţiile lumeşti, l-au îndepărtat de Dumnezeu, i-au sufletul gol şi neliniştit. De aceea, voia şi-şi caute pacea inimii între zidurile unei mănăstiri, dar, n-avea puterea să o facă. Maica Domnului s-a oferit să-l ajute. În timpul unei procesiuni cu icoana ei, Maica Domnului i-a vorbit în inima: "Lumea nu este pentru tine! Te aşteaptă mănăstirea"! Impresia a fost atât de puternică încât i-a stors lacrimi şi din nou şi-a luat hotărârea să rupă definitiv cu lumea şi cu viaţa pe care o ducea. A luat drumul spre Morrovalle unde, la 21 septembrie 1856, a îmbrăcat haina de călugăr, luându-şi numele de Gabriel al Maicii Îndurerate, căci din botez se numea Francisc. Isus i-a schimbat inima făcându-i-o, asemenea cu inima lui şi a Maicii sale, şi apoi l-a luat în patria sfinţilor.

Sfântul Odilion din Cluny (962-1048), un francez, a fost un alt sfânt adus de Maica Domnului la Isus, pentru a-i schimba şi înnoi inima. Când el a trecut de prima copilărie, o boală grea, de care era gata să moară, i-a paralizat amândouă picioarele şi l-a ţintuit la pat, neputincios să se mişte şi trebuind a fi purtat în braţe. Mulţi ani a stat aşa, infirm, sărmanii părinţi luându-şi nădejdea de a-l mai vedea vindecat. Într-o zi, nu ştim din ce pricină, l-au trimis undeva purtat de servitori pe o targă. Pe cale, aceştia au făcut un popas într-un sat şi, având de făcut ceva cumpărături, au pus targa la uşa unei biserici, lăsându-l singur. Tot aşteptând ca ei să se întoarcă şi să-l ia, copilul şi-a pierdut răbdarea: s-a dat jos din targă, ajutându-se de mâini, şi apoi s-a târât până la intrarea în biserică, strecurându-se înăuntru. Încurajat de isprava lui, a continuat să se târască până la altarul mare, deasupra căruia se afla o icoană a Maicii Domnului, patroana acelei biserici. S-a prins de pânza altarului şi a simţit cum deodată îi revin puterile în ambele picioare. Când servitorii s-au întors, l-au aflat sărind voios în jurul icoanei Maicii Domnului şi manifestându-şi cu gesturi copilăreşti bucuria. Ceva mai târziu, a revenit în la biserica în care îşi aflase vindecarea, şi aici s-a consfinţit Maicii Domnului ca servitor al ei pentru toată viaţa lui. Picioarele, pe care Maica Domnului le-a vindecat, au colindat aproape toate ţările Europei creştine, pentru a povesti lucrările minunate pe care Dumnezeu le-a făcut cu el, dar le face şi cu alţii, prin Maria.

Sfântul Andrei din Chios (1439-1465), un grec. Într-o zi, îmbolnăvindu-se până acolo că ajunsese în pragul morţii, s-a vindecat în chip miraculos, după ce i-a făgăduit Preacuratei că va schimba viaţa şi va trăi în castitate. Harul a fost puternic şi schimbarea a fost profundă. Avea 26 de ani când a venit pentru prima dată la Constantinopol. Oraşul căzuse deja de 12 ani în mâna turcilor (din 1453). A fost prins de turci şi i s-a cerut să se lepede de Isus. Ca să fie convins a fost biciuit în mai multe rânduri şi a fost întemniţat. În temniţă a rugat-o pe Maria să-l ajute. A primit puterea de a rămâne ataşat de Isus, care i-a schimbat şi înnoit inima, până la decapitarea lui.

Fericitul Egidiu (1190-1265). Părinţii l-au destinat carierei bisericeşti. După primele studii în oraşul natal, a primit tonsura clericală într-o mănăstire şi a ajuns economul ei. Egidiu ducea o viaţă leneşă; nu-i păsa de regula călugărească; se ocupa mai mult de ştiinţele profane. Când s-a plictisit, a luat cu el banii mănăstirii şi a plecat în Franţa ca să aprofundeze medicina. Pe drum a fost acostat de un necunoscut misterios, care i-a promis că îl va pune în legătură cu nişte alchimişti şi magicieni din Toledo (Spania), de la care ar putea învăţa multe din cele ce îl pasionează. S-a oprit la Toledo unde vreme de şapte ani s-a iniţiat în practicile alchimiei şi ale vrăjitoriei. Aici a încheiat un pact cu diavolul, pe care l-a iscălit cu sângele său, în care era prevăzută lepădarea de credinţă, pentru a deveni slujitorul satanei, şi acesta se obliga să-i dea în schimb avere, plăceri şi onoruri lumeşti. Într-o noapte, a avut un vis înfricoşător: i se părea că se afla în cimitirul mănăstirii sale din Portugalia, iar din morminte se auzeau glasuri care îi strigau: "Vai ţie, nenorocitule, dacă nu-ţi schimbi viaţa! Vai ţie"! Îngrozit, a cerut ajutorul sfintei Fecioare. Fantomele au dispărut şi el s-a trezit. Această întâmplare l-a determinat să renunţe la cariera de medic; şi-a ars cărţile de magie; a părăsit Parisul şi a pornit spre patria sa. A călătorit pe jos în semn de pocăinţă; pe drum a vizitat multe biserici, mulţumindu-i sfintei Fecioare pentru harul convertirii sale la Dumnezeu. Diavolul l-a atacat de multe ori, ispitindu-l să cadă în disperare la gândul pactului iscălit cu sângele său. Ca să-l alunge, el implora mereu mijlocirea sfintei Fecioare. Şapte ani au durat aceste atacuri diabolice, în timp ce el se supunea unor pocăinţe tot mai aspre. În sfârşit, într-o noapte, pe când se ruga în bisericuţa mănăstirii, a adormit în bancă. Atunci când s-a trezit, a văzut în faţa lui pe bancă pactul cu pricina. Sfânta Fecioară îl smulsese din ghearele diavolului şi i-l restituia. După ce l-a rupt şi l-a ars, şi-a redobândit liniştea şi viaţa spirituală şi-a luat un nou avânt.

Sfântul Edmund de Canterbury (1180-1240), un englez. Se deosebea de colegii săi de şcoală prin evlavie şi iubirea de curăţenie, roade ale unui har timpuriu, precum şi ale educaţiei mamei sale Mabel, o femeie foarte religioasă şi a tatălui său, Reginald, care nu era mai prejos. Într-o zi, Edmund, obosit de societatea gălăgioasă a colegilor săi, s-a retras să se plimbe într-un loc liniştit. Lângă el a apărut un copil frumos, care i-a spus că este Isus şi l-a încurajat să rămână statornic în evlavie, apoi a dispărut. Din acea zi, el şi-a luat obiceiul să mediteze mai des pătimirile Domnului şi s-a simţit foarte atras către mama lui Isus. Hotărât să nu se căsătorească, trăind toată viaţa în feciorie, şi-a luat ca model de viaţă pe sfântul Iosif, logodnicul sfintei Fecioare Maria. Apoi, i-a venit ideea să se lege şi el prin logodnă cu Fecioara Maria. După ce a făcut rost de două verighete, pe care a pus să se graveze cuvintele Ave, Maria, a intrat într-o biserică a Maicii Domnului din Oxford şi în faţa statuii ei a rostit un act de dăruire de sine ca logodnic al Fecioarei Maria, după care a pus una dintre verighete în degetul ei, iar cealaltă verighetă în degetul său. Înainte de a muri, el a mărturisit că în acea zi a fost copleşit de o mare bucurie şi că Fecioara Maria i-a obţinut harul de a nu mai simţi în trup concupiscenţa. Căuta să-şi atragă colegii la evlavia către sfânta Fecioară. După terminarea studiilor, a fost sfinţit preot. În 1234, pe când avea 53 de ani, a fost ales şi consacrat episcop de Canterbury. În cei şase ani cât a păstorit această dieceză s-a arătat zelos pentru suflete şi caritabil cu săracii. A murit rostind aceste cuvinte: "În tine, Doamne, am crezut, pe tine te-am predicat, pe tine te-am vestit poporului după adevărul evangheliei tale".

Închei cu cuvintele primei lecturi: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi sufletul meu se va veseli, pentru că el m-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi m-a învăluit cu mantia dreptăţii, cum îşi pune mirele diademă şi cum se înfrumuseţează mireasă cu podoabele ei. Căci precum pământul face să răsară lăstarii şi o grădina face să crească semănăturile, tot aşa Domnul Dumnezeu va face să răsară dreptatea şi lauda mea înaintea tuturor popoarelor" (Is 61,10-11).

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 10.