Reflecţie la duminica a 10-a de peste an - Anul C - 2016

Te preamăresc, Doamne, pentru că prin Cristos m-ai eliberat.

Încă din Vechiul Testament, sfatul divin l-a prezentat pe Mesia care urma să vină în lume ca pe puternicul care va distruge lucrările diavolului, care va deschide ochii orbilor, care deschide urechile surzilor, care va vindeca picioarele ologilor, care va dezlega limba muţilor, care va vindeca orice boală şi orice neputinţă, ca va învia morţii, care va mântui lumea (cf. Gen 3,15; Is 35,5; Ez 37,1-14). Iar Isus, venind în lume la împlinirea timpului (cf. Gal 4,4), ca Fiul lui Dumnezeu (1In 5,20), ca cel care are puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18), îşi va începe misiunea prin înfrângerea şi alungarea diavolilor din sufletele oamenilor, atât la muntele ispitirilor cât şi în misiunea sa publică (cf. Lc 4,13.35; 10,18; 1In 3,8), căci diavoli au fost şi sunt cauza suferinţelor şi morţii oamenilor.

Duminica trecută l-am văzut pe Isus vindecând pe slujitorul centurionului roman de o boală mortală şi am văzut că l-a vindecat de la distanţă, numai prin puterea cuvântului său, aşa cum prin puterea cuvântului a adus la existenţă creaţia, a zis şi toate au luat fiinţă (cf. Gen 1,1-31; Evr 11,3). Astăzi, Isus, tot prin puterea cuvântului, l-a înviat şi pe tânărul din Naim: "Tinere, îţi zic, scoală-te". Mortul s-a sculat şi a început să vorbească (cf. Lc 7,14-15).

La intrarea în cetatea Naim, Isus întâlneşte un cortegiu funerar. O femeie văduvă îşi conducea unicul fiu, unica speranţă pământească, la mormânt, dar nu şi ultima speranţă existentă, căci îl întâlneşte pe Isus, Fiul lui Dumnezeu cel iubitor şi milostiv. Naim în traducere înseamnă "loc plăcut", dar loc plăcut în care intrase diavolul, păcatul şi moartea. Asta ne duce cu gândul la un alt "loc plăcut", la paradis, în care a intrat diavolul, păcatul şi moartea. Şi tot asta ne aminteşte şi de "viaţa noastră plăcută de după Botez", unde au intrat diavolul, păcatul şi moartea. Speranţă, atunci când totul pare pierdut ca şi pentru femeia din Naim, când şi ultimele resurse pământeşti par că se pierd şi că moartea implacabilă ne loveşte, să nu disperăm, ci să ne amintim că datorită lui Isus Cristos, care ne iubeşte şi pe care îl iubim, nimic nu este pierdut. El şi ucenicii săi ne vor întâmpina, el ne va învia cu puterea unui simplu cuvânt, ne va ferici cu o singură privire, ne va scoate din orice tristeţe şi durere şi ne va aşeza în paradisul reclădit pentru noi (cf. In 5,17; 14,2-3).

Evangheliile amintesc doar trei învieri făcute de Isus, câte o înviere pentru fiecare vârstă: un copil - fiica lui Iair (cf. Mc 5,41-42); un tânăr - tânărul din Naim (cf. Lc 7,14-15); şi un adult - Lazăr din Betania (cf. In 11,43-44). Doar aceste trei exemple au fost reţinute de evanghelişti, pentru a ne arăta că nimeni nu este lipsit de speranţa învierii: nici copiii, nici tinerii, nici adulţii, nici bărbaţii, nici femeile. Dar credem numărul celor înviaţi de Isus a fost mult mai mare, numai dacă ne gândim la morţii care au înviat la moartea sa (cf. Mt 27,52-53) şi apoi la afirmaţia lui Ioan evanghelistul că: "Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris" (In 21,25).

Apogeul revelaţiei Vechiului Testament despre milostivirea divină se găseşte la profetul Osea. Deşi poporul a încălcat alianţa şi a fost asemănat cu o "prostituată cu renume" şi Dumnezeu avea toate motivele pentru a rupe legătura cu poporul său, totuşi în inima lui Dumnezeu mila învinge dreptatea.

Iar învierile operate de Dumnezeu în Vechiul Testament prin profeţii săi se înscriu pe această linie, a milei care dă speranţă celor greşitori, celor păcătoşi.

Deci, chiar înainte de venirea lui Isus, s-a arătat milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei morţi în păcate şi morţi din cauza păcatelor, pentru a menţine în ei speranţa în înviere, prin profeţii săi a înviat nişte morţi. Dar, pentru că profeţii nu erau ei Mesia, ci numai imagini profetice ale lui, procedura învierii morţilor a fost una grea şi complicată, căci pe lângă invocarea cuvântului divin, profeţii mai trebuiau: să se întindă peste mort, ca Ilie (cf. 1Rg 17,21), sau trebuiau să pună gura lor peste gura mortului, ochi lor peste ochi mortului, ca Elizeu (cf. 2Rg 4,34); sau, ca un mort să fie înviat, trebuia să fie aruncat peste osemintele unui profet mort (cf. 2Rg 13,21).

Apoi, Dumnezeu a întărit speranţa în învierea morţilor, prin viziunea învierii oaselor uscate ale poporului său, prin puterea Cuvântului şi a Duhului său (cf. Ez 37,1-14), înviere care se va împlini la prima venire şi mai ales la cea de-a doua venire a lui Isus. Când Isus a venit la plinirea timpului (cf. Gal 4,4); Isus, care vine mereu tainic şi care va veni cu mărire la sfârşit (cf. Ap 1,8); Isus, care are viaţa lui Dumnezeu în el însuşi (cf. In 5,26); Isus, care are puterea să-şi dea viaţă şi puterea să o ia înapoi (cf. In 10,18); Isus, care ţine în mâinile sale cheile morţii şi ale vieţii (cf. Ap 1,18); Isus, care are puterea de a învia morţi chiar aflaţi în descompunere, ca Lazăr, rostind doar un cuvânt şi acesta rostit de la distanţă (cf. In 11,43-44), zic, acest Isus ne va învia şi pe noi toţi care credem în el cu uşurinţă rostirii unui cuvânt, fie de aproape, fie de la distanţă; fie prin gingăşie, fie prin putere (cf. 1Cor 15,26; 2Tim 1,10). Deci, astăzi ne completăm cunoştinţele despre Isus, aflând că el numai cu puterea cuvântului său rostit chiar de la distanţă, poate, scoate diavoli (cf. Lc 4,35), poate vindeca bolnavi incurabili (cf. Lc 7,7) şi poate învia şi morţi care miroase (cf. Lc 7,14-15; In 11,43-44). Acesta este Isus mântuitorul nostru de la care aşteptăm eliberările şi vindecările de acum, precum şi învierea şi fericirea veşnică de la venirea sa de-a doua. De aceea, chiar de pe acum, împreună cu sfântul Paul, ne batem joc de moartea învinsă de Isus şi spunem: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?" (cf. 1Cor 15,54-55).

Deci, când din cauza păcatului lui Adam şi al nostru vom muri (cf. Rom 6,23), dacă l-am primit în viaţa noastră pe Isus, aşa cum femeia din prima lectură l-a primit pe profetul Ilie (cf. 1Rg 17,17-24) şi cum o altă femeie l-a primit pe profetul Elizeu (cf. 2Rg 4,8), aşa cum Marta şi Maria îl primeau pe Isus (cf. Lc 10,38-39), atunci Isus cu uşurinţa rostirii unui cuvânt ne va învia şi pe noi la o viaţă nouă şi veşnică.

Evanghelia de astăzi ne spune că pe toţi cei care au asistat la învierea tânărului din Naim, i-a cuprins teama şi uimirea şi îl preamăreau pe Dumnezeu. Teamă şi uimire îi va cuprinde şi pe toţi potrivnicii noştri atunci când Isus va reveni în slavă şi când ne va învia printr-un singur cuvânt. Un martir le spunea prigonitorilor săi: "Astăzi ne ucideţi ca pe nişte gâşte, dar mâine vom învia ca nişte lebede!" Iar sfântul Iustin, filozoful păgân convertit, pe când era ucis de prefectul Romei, Rusticus, un filozof cinic, a spus: "Nu numai că ştiu că voi învia şi voi merge în paradis, dar sunt absolut sigur!"

În lectura a doua, sfântul Paul ne învaţă că a-l primi pe Isus în viaţa noastră înseamnă a ne converti de la prigonitor la apostol, de la indiferent religios la căutător în linişte al lui Dumnezeu, de la fără relaţii cu Biserica la comuniune cu ea, de la duritate cu oamenii la dragoste frăţească. Isus ne spune clar că atunci când el va veni, toţi morţii vor învia: "Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată" (In 5,28-29).

Tot sfântul Paul ne spune în altă parte că pentru a învia nesupuşi putrezirii şi schimbaţi (cf. 1Cor 15,52), trebuie să ne naştem la o viaţă nouă (cf. Col 2,11-13), căci cine se naşte numai o sigură dată moare de două ori, şi trupeşte şi sufleteşte; iar cine se naşte de două ori, din sânul mamei şi din Dumnezeu, moare numai o singură dată, numai trupeşte, dar pentru învierea veşnic fericită.

Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591) învaţă că schimbarea vieţii, învierea din păcat, unirea cu Dumnezeu sau sfinţenia vieţii înseamnă totala transformare a voinţei noastre după voinţa lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimic din noi să nu fie contrar voinţei Celui Preaînalt, ci chiar şi cea mai mică faptă să fie în totalitate după voinţa divină.

O istorioară ne spune că un îndrăgostit nu mai putea de dorul iubitei. Târziu în noapte, bătu la uşa ei cerând să fie lăsat înăuntru. "Cine e acolo?" întrebă ea. "Sunt eu", răspunse îndrăgostitul. Dinăuntru, fata îi spuse: "Camera mea e îngustă şi patul meu e strâmt. Nu am loc pentru tine. Pleacă". El plecă fără să înţeleagă de ce fusese refuzat. Ştia că şi ea îl iubea. Rătăci un timp prin lume, gândindu-se mereu la ciudata ei comportare. Deodată avu o iluminare. Târziu, într-o noapte, ciocăni din nou la uşa ei. "Cine-i acolo?" "Eşti tu," răspunse el. Atunci uşa se deschise şi ea apăru în prag spunându-i: "Te aştept de atâta vreme!" Când vom ajunge la poarta cerului, va trebui să putem spune: "Eşti tu, Isuse!"

În anul 1875 în satul Castiglione din Italia, era aproape de moarte o sărmană bătrână, al cărei bărbat trăia total fără Dumnezeu. Gândul că trebuia să se despartă de tovarăşa vieţii, pe care o iubea foarte mult, îl întrista peste măsură pe acest bătrân şi deoarece era ţintuit pe un scaun de o paralizie, a chemat pe doi vecini şi le-a spus: "Fiţi buni şi duceţi-mă la sărmana mea soţie, că s-o pot îmbrăţişa încă o dată". Dar dânsa nu l-a primit. "Pentru ce să ne îmbrăţişăm şi să ne luăm rămas bun, îi zise ea, de vreme ce nu ne vom mai revedea în cer?" Bătrânul necredincios s-a înfiorat, a izbucnit în plâns şi a spus: "Da, da, draga mea, ne vom revedea în cer, căci mă voi împăca cu Dumnezeu". A trimis îndată după preot şi s-a spovedit cu hotărâre şi căinţă. În timp ce sufletul omului primea dezlegarea, sufletul bătrânei intră în veşnicie. Acum aşteptau amândoi învierea şi întâlnirea. Pentru a învia fericiţi şi pentru a ne întâlni cu toţii în Cristos, este obligatoriu să ieşim din viaţa aceasta prieteni cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte: "Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său. Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile învecinate" (Lc 7,16-17). Lăudăm noi pe Dumnezeu pentru darurile primite prin Cristos, mântuirea de diavol, de păcat, de lume, de boli şi de moarte? Răspândim noi vestea cea bună a biruinţei lui Isus pentru noi asupra tuturor duşmanilor noştri: diavol, păcat, lume, boli şi moarte? Lauda şi vestirea acestor biruinţe ale lui Dumnezeu, prin Cristos, ne aşază pe calea mântuirii.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 14.