Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 1 iunie 2016

21. Rugăciunea umilă obţine milostivire (cf. Lc 18,9-14)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Miercurea trecută am ascultat parabola judecătorului şi a văduvei, despre necesitatea de a ne ruga cu perseverenţă. Astăzi, cu o altă parabolă, Isus vrea să ne înveţe care este atitudinea corectă pentru a ne ruga şi a invoca milostivirea Tatălui; cum trebuie să ne rugăm; atitudinea corectă pentru a ne ruga. Este parabola fariseului şi a vameşului (cf. Lc 18,9-14).

Ambii protagonişti urcă la templu ca să se roage, dar acţionează în moduri foarte diferite, obţinând rezultate opuse. Fariseul se roagă "stând în picioare" (v. 11) şi foloseşte multe cuvinte. Rugăciunea sa, e adevărat, este una de mulţumire adresată lui Dumnezeu, dar în realitate este o etalare a propriilor merite, cu sentiment de superioritate faţă de "ceilalţi oameni", calificaţi ca "hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri", ca, de exemplu - şi semnalează pe celălalt care era acolo -, "acest vameş" (v. 11). Însă tocmai aici este problema: acel fariseu îl roagă pe Dumnezeu, dar de fapt se priveşte pe sine însuşi. Se roagă pe sine însuşi! În loc să-l aibă în faţa ochilor pe Domnul, are o oglindă. Deşi se află în templu, nu simte necesitatea de a se prosterna în faţa maiestăţii lui Dumnezeu; stă în picioare, se simte sigur, ca şi cum ar fi el stăpânul templului! El prezintă faptele bune săvârşite: este ireproşabil, respectă Legea mai mult decât trebuie, posteşte "de două ori pe săptămână" şi plăteşte "zeciuială" din tot ceea ce are. Aşadar, mai mult decât să se roage, fariseul se complace cu propria respectare a preceptelor. Şi totuşi atitudinea sa şi cuvintele sale sunt departe de modul de a acţiona şi de a vorbi al lui Dumnezeu, care îi iubeşte pe toţi oamenii şi nu-i dispreţuieşte pe păcătoşi. Dimpotrivă, acel fariseu îi dispreţuieşte pe păcătoşi, şi atunci când îl semnalează pe celălalt care este acolo. Aşadar, fariseul, care se consideră drept, neglijează cea mai importantă poruncă: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Aşadar nu este suficient să ne întrebăm cât ne rugăm, trebuie să ne întrebăm şi cum ne rugăm, sau mai bine zis, cum este inima noastră: este important s-o examinăm pentru a evalua gândurile, sentimentele, şi să extirpăm aroganţa şi ipocrizia. Dar eu întreb: ne putem ruga cu aroganţă? Nu. Ne putem ruga cu ipocrizie? Nu. Numai, trebuie să ne rugăm punându-ne în faţa lui Dumnezeu aşa cum suntem. Nu ca fariseul care se roagă cu aroganţă şi ipocrizie. Suntem cuprinşi de frenezia ritmului zilnic, adesea în voia senzaţiilor, năuciţi, încurcaţi. Este necesar să învăţăm să regăsim drumul spre inima noastră, să recuperăm valoarea intimităţii şi a tăcerii, pentru că acolo Dumnezeu ne întâlneşte şi ne vorbeşte. Fariseul a pornit spre templu, este sigur de sine, dar nu-şi dă seama că a rătăcit drumul inimii sale.

În schimb vameşul - celălalt - se prezintă în templu cu suflet umil şi căit: "stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul" (v. 13). Rugăciunea sa este foarte scurtă, nu este aşa de lungă ca a fariseului: "Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!". Nimic mai mult. Frumoasă rugăciune! De fapt, perceptorii de taxe - numiţi întocmai "vameşi" - era consideraţi persoane impure, supuse dominatorilor străini, erau rău-văzuţi de oameni şi în general asociaţi cu "păcătoşii". Parabola învaţă că suntem drepţi sau păcătoşi nu datorită propriei apartenenţe sociale, ci prin modul de a ne raporta cu Dumnezeu şi prin modul de a ne raporta cu fraţii. Gesturile de pocăinţă şi cuvintele puţine şi simple ale vameşului dau mărturie despre conştiinţa sa cu privire la condiţia sa mizerabilă. Rugăciunea sa este esenţială. Acţionează ca un umil, sigur numai că este un păcătos care are nevoie de milă. Dacă fariseul nu cerea nimic pentru că avea deja totul, vameşul poate doar să cerşească milostivirea lui Dumnezeu. Şi acest lucru este frumos: a cerşi milostivirea lui Dumnezeu! Prezentându-se "cu mâinile goale", cu inima goală şi recunoscându-se păcătos, vameşul ne arată nouă tuturor condiţia necesară pentru a primi iertarea Domnului. La sfârşit chiar el, aşa de dispreţuit, devine o icoană a adevăratului credincios.

Isus încheie parabola cu o afirmaţie: "Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta - adică vameşul - decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (v. 14). Dintre aceştia doi, cine este cel corupt? Fariseul. Fariseul este chiar icoana celui corupt care se preface că se roagă, dar reuşeşte numai să se împăuneze în faţa unei oglinzi. Este un corupt şi se preface că se roagă. Astfel, în viaţa celui care se crede drept şi îi judecă pe alţii şi îi dispreţuieşte, este un corupt şi un ipocrit. Mândria compromite orice acţiune bună, goleşte rugăciunea, îndepărtează de Dumnezeu şi de ceilalţi. Dacă Dumnezeu iubeşte umilinţa nu este pentru a ne înjosi: umilinţa este mai curând condiţie necesară pentru a fi înălţaţi de El, aşa încât să experimentăm milostivirea care vine să umple golurile noastre. Dacă rugăciunea celui mândru nu ajunge la inima lui Dumnezeu, umilinţa celui mizerabil o deschide larg. Dumnezeu are o slăbiciune: slăbiciunea faţă de cei umili. În faţa unei inimi umile, Dumnezeu deschide total inima sa. Această umilinţă o exprimă Fecioara Maria în cântarea Magnificat: "A privit la smerenia slujitoarei sale. [...] milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de El" (Lc 1,48.50). Să ne ajute ea, Mama noastră, să ne rugăm cu inimă umilă. Şi noi, să repetăm de trei ori, acea rugăciune frumoasă: "Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!".

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 33.