Papa Francisc: Veghe de rugăciune "Pentru a şterge lacrimile" (5 mai 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

După mărturiile pe care le-am ascultat şi în lumina Cuvântului Domnului care luminează condiţia noastră de suferinţă, să invocăm înainte de toate prezenţa Duhului Sfânt, pentru ca să vină în mijlocul nostru. El să lumineze mintea noastră, pentru a găsi cuvintele juste şi capabile să ofere întărire; El să deschidă inima noastră pentru a avea certitudinea prezenţei lui Dumnezeu care nu ne abandonează în încercare. Domnul Isus a promis discipolilor săi că nu-i va lăsa niciodată singuri: în orice situaţie a vieţii El va fi aproape de ei trimiţându-l pe Duhul Mângâietor (cf. In 14,26) care îi va ajuta, îi va susţine şi îi va întări.

În momentele de tristeţe, în suferinţă şi în boală, în angoasa persecuţiei şi în durerea plânsului, fiecare caută un cuvânt de mângâiere. Simţim puternic nevoia ca să fie cineva aproape şi să simtă compasiune faţă de noi. Experimentăm ce înseamnă a fi dezorientanţi, încurcaţi, loviţi în adânc aşa cum nu ne-am fi gândit vreodată. Privim în jur nesiguri, pentru a vedea dacă găsim pe cineva care să poată înţelege realmente durerea noastră. Mintea se umple de întrebări, însă răspunsurile nu vin. Raţiunea singură nu este capabilă să facă lumină în interior, să perceapă durerea pe care o simţim şi să furnizeze răspunsul pe care-l aşteptăm. În aceste momente, avem mai multă nevoie de motivaţiile inimii, singurele în măsură să ne facă să înţelegem misterul care înconjoară singurătatea noastră.

Câtă tristeţe ni se întâmplă să vedem pe atâtea feţe pe care le întâlnim. Câte lacrimi vărsate în fiecare clipă în lume; un diferită de alta; şi împreună formează ca un ocean de dezolare, care invocă milă, compasiune, mângâiere. Cele mai amare sunt cele provocate de răutatea umană: lacrimile celui care a trăit răpirea unei persoane dragi; lacrimile bunicilor, mamelor şi taţilor, ale copiilor... Sunt ochii care adesea rămân îndreptaţi spre apus şi nu reuşesc să vadă zorii unei zile noi. Avem nevoie de milostivirea, de mângâierea care vine de la Domnul. Toţi avem nevoie de asta; este sărăcia noastră dar şi măreţia noastră: să invocăm mângâierea lui Dumnezeu care cu duioşia sa vine să şteargă lacrimile de pe faţa noastră (cf. Is 25,8; Ap 7,17; 21,4).

În această durere a noastră, noi nu suntem singuri. Şi Isus ştie ce înseamnă a plânge pentru pierderea unei persoane iubite. Este una dintre paginile cele mai emoţionante din Evanghelie: când Isus o vede pe Maria plângând pentru moartea fratelui Lazăr, n-a reuşit nici măcar El să-şi stăpânească lacrimile. A fost cuprins de o profundă înduioşare şi a izbucnit în plâns (cf. In 11,33-35). Evanghelistul Ioan cu această descriere vrea să arate participarea lui Isus la durerea prietenilor săi şi împărtăşirea în durere. Lacrimile lui Isus au descumpănit pe mulţi teologi în decursul secolelor, dar mai ales au spălat atâtea suflete, au alinat atâtea răni. Şi Isus a experimentat în persoana sa frica suferinţei şi a morţii, dezamăgirea şi descurajarea datorită trădării lui Iuda şi a lui Petru, durerea datorită morţii prietenului Lazăr. Isus "nu-i abandonează pe ce-i pe care-i iubeşte" (Augustin, In Jon.49,5). Dacă Dumnezeu a plâns, şi eu pot să plâng ştiind că sunt înţeles. Plânsul lui Isus este antidotul împotriva indiferenţei faţă de suferinţa fraţilor mei. Acel plâns mă învaţă să-mi însuşesc durerea celorlalţi, să fiu părtaş de necazul şi de suferinţa celor care trăiesc în situaţiile cele mai dureroase. Mă zdruncină faptul de a percepe tristeţea şi disperarea celor care au fost privaţi chiar de cei dragi ai lor şi nu au nici măcar un loc un de să poate găsi trupul celor dragi ai lor şi nu au nici măcar un loc un de să poată găsi mângâiere. Plânsul lui Isus nu poate să rămână fără răspuns din partea celui care crede în El. Aşa cum El mângâie, şi noi suntem chemaţi să mângâiem.

În momentul rătăcirii, al emoţionării şi al plânsului. Reiese în inima lui Cristos rugăciunea către Tatăl. Rugăciunea este adevăratul medicament pentru suferinţa noastră. Şi noi, în rugăciune, putem simţi prezenţa lui Dumnezeu alături de noi. Duioşia privirii sale ne mângâie, forţa cuvântului său ne susţine, revărsând speranţă. Isus, la mormântul lui Lazăr, s-a rugat spunând: "Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna" (In 11,41-42). Avem nevoie de această certitudine: Tatăl ne ascultă şi vine în ajutorul nostru. Iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre ne permite să spunem că atunci când iubim, nimic şi nimeni nu ne va putea despărţi de persoanele pe care le-am iubit. "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? [...] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,35.37-39). Forţa iubirii transformă suferinţa în certitudine a victoriei lui Cristos şi a victoriei noastră cu El, şi în speranţa că într-o zi vom fi din nou împreună şi vom contempla pentru totdeauna faţa Preasfintei Treimi, veşnic izvor al vieţii şi al iubirii.

Aproape de fiecare cruce este mereu Mama lui Isus. Cu mantia sa ea şterge lacrimile noastre. Cu mâna sa ne ridică şi ne însoţeşte pe drumul speranţei.

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.