Ce ne putem aştepta de la familie?

De cardinal Gerhard L. Müller

Introducere

Ce ne putem aştepta de la familie? Investigaţiile relevă că dorinţa de a avea o familie este foarte mare în timpul nostru: şi asta înseamnă că încă se aşteaptă mult de la ea. Ei bine, aceasta este o speranţă întemeiată? O mare dorinţă, singură, nu garantează fericirea pe care o caută. De fapt, observând criza familiei, vedem că multe dintre aceste dorinţe până la urmă naufragiază. Amintim cu durere criza atâtor familii distruse, a scăderii alarmante a natalităţii în multe ţări, a copiilor care nu sunt nici primiţi nici educaţi de părinţii lor... Asta ne-ar invita să răsturnăm întrebarea: pe cine poate să spere familia? Ce fundament există pentru a susţine această mare dorinţă de familie care vibrează în inimi? Există în aceste întrebări o provocare pentru creştini: poate familia să spere în Biserică? Şi ce poate să aştepte de la ea?

Prezentând această parte a cărţii mele "Raport despre speranţă", referindu-mă la ceea ce putem să ne aşteptăm de la familie, pot să mă bazez pe mesajul de speranţă pentru familie pe care Papa Francisc ni l-a lansat în exortaţia sa apostolică post-sinodală "Amoris laetitia". Mi-ar plăcea să încep, aşa cum face Sfântul Părinte, nu cu o analiză sociologică, ci cu o relatare biblică despre familie, făcând astfel să răsune Cuvântul lui Dumnezeu.

1. Biserica şi familia: arca lui Noe

Istoria lui Noe este o relatare de familie deoarece în ea Dumnezeu nu salvează numai pe individul izolat. Sunt Noe, soţia sa, fiii săi şi nurorile sale. Arca însăşi nu are formă de navă, ci de casă, simbol al familiei (Gen 6,15) şi ca atare a fost reprezentată de arta creştină.

Pe de altă parte, şi timpul lui Noe era plin de ameninţări pentru familie şi pentru întreaga societate. O veche legendă ebraică descrie generaţia potopului ca foarte prosperă şi privilegiată: omul naviga în belşug, depindea numai de el însuşi, avea capacitatea de a manipula natura. Însă lent a început să uite de Dumnezeu şi între timp sarcinile durau puţin, copiii se năşteau deja puternici şi mari şi chiar ajutau ei înşişi să taie cordonul ombilical al mamelor lor. Aceasta este o imagine bogată în expresivitate: acei oameni, autosuficienţi, nu aparţineau unei familii şi nu aveau nevoie să înveţe de la alţii, pentru că trăiau închişi în autosuficienţa lor. În această panoramă potopul apare, mai mult decât o pedeapsă divină, ca o consecinţă logică a păcatului.

În această situaţie, numai milostivirea lui Dumnezeu poate genera o speranţă. Dumnezeu a transformat suferinţa potopului în rodnicie: prin ape, simbol al sânului matern, se renaşte un popor nou, purificat de rău. Dumnezeu a exprimat milostivirea sa printr-o familie şi prin locuinţa sa, arca, unde s-a descoperit şi a trăit din nou o iubire adevărată. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Noe într-un mod asemănător cum i-a binecuvântat la început pe Adam şi Eva (Gen 8,15-17).

O primă lecţie a acestei relatări este că a redescoperi proiectul original al lui Dumnezeu cu privire la familie comportă a redescoperi speranţa. În ea, Dumnezeu oferă un fundament dorinţei de plinătate pe care o experimentează oamenii: Dumnezeu construieşte pentru dorinţă o locuinţă, o arcă în care fiecare persoană poate să recunoască originea sa şi destinul său. Pentru aceasta, fiecare familie păstrează amprentele mâinilor divine, ale grijii sale înţelepte, ale iubirii sale originare gratuite. În arca familială învăţăm din nou să fim copii, să fim primiţi de un altul, să primim propriul trup ca martor al darului primar al lui Dumnezeu, să vorbim limbajul diferenţei sexuale în deschiderea faţă de viaţă (cf. AL 285).

Marea potopului, la rândul său, ne vorbeşte despre raporturile lichide ale postmodernităţii, lipsite de formă şi mereu instabile, care reîncep iar şi iar în multiple uniri fără legătură. Dorinţa de familie a omului de astăzi, dacă nu găseşte nicio altă referinţă, ajunge să fie închis în el însuşi şi este incapabil să crească spre ţinta pe care şi-o promite. Este clar că această dorinţă înmulţeşte apoi în aşa-numitele "modele" sau tipuri variate de familie, în care dorinţa, dezorientată, se rătăceşte. În acest potop ideologic, locuinţa familială, arca lui Noe, apare ca locul în care dorinţa este trezită, primită, vindecată şi întărită spre ţinta sa.

Dar putem să ne întrebăm: nu salvează Dumnezeu numai câţiva privilegiaţi? Contemplând relatarea despre familia lui Noe în ansamblul istoriei biblice, observăm că Dumnezeu vrea salvarea multora prin intermediul câtorva. În acest rest de opt persoane se găseşte sămânţa unei noi umanităţi. De fapt, nu este vorba numai despre o familie, ci despre un întreg popor care va coloniza din nou pământul. Arca, acest mediu familial în care omul întâlneşte vocaţia sa şi destinul său, nu se reduce la o familie izolată, ci se prezintă cu vocaţie socială: întreaga societate este chemată să devină mediu şi cultură în care să se comemoreze iubirea originară a lui Dumnezeu şi unde este posibilă iubirea pentru totdeauna. Dacă această arcă socială sau "cultură a familiei" ar dispare, la puţin ar folosi eforturile fiecăruia pentru a scăpa de potopul iubirii lichide.

În acest mod, o primă lectură a exortaţiei "Amoris laetitia" ne ajută să descoperim că problema familiei de astăzi nu se reduce la eforturi individuale, la convingeri personale şi la angajări izolate. Marea provocare este de a depăşi lipsa unui mediu şi a unei ţesături de raporturi în care să poată creşte şi încolţi dorinţa oamenilor. Aminteşte asta arca lui Noe, cu structura sa desenată de Dumnezeu, în acelaşi timp locuinţă şi navă care îşi deschide drumul în ape. Aceste scânduri de lemn bine unite şi impermeabile, cu planurile lor diferite, reprezintă cultura familiei. Aceasta este păstrată înainte de toate în iubirea indisolubilă a unui bărbat şi a unei femei deschişi la transmiterea şi la educaţia vieţii. Şi apoi trăieşte într-un popor care însoţeşte familiile şi întăreşte raporturile lor.

Observăm aici marea misiune şi provocarea Bisericii pentru familie. Tradiţia creştină a văzut în arca lui Noe o imagine a Bisericii: aceasta este rest, sacrament al mântuirii şi refugiu pentru toţi oamenii salvaţi de potop. După cum familia este locul în care se naşte şi încolţeşte iubirea, unde se orientează şi se purifică dorinţa, tot aşa Biserica este chemată să fie o mare familie, un mare loc, o mare arcă a lui Noe, unde toate familiile să poată găsi un loc unde să încolţească. Familia are nevoie de a trăi în cadrul Bisericii, unde să i se amintească de marea vocaţie pe care a primit-o şi unde să se comemoreze iubirea care o însufleţeşte şi o susţine. La rândul său, într-un scenariu de relaţii lichide, Biserica trebuie să ştie să creeze locuinţă, loc şi cultură favorabile, în care familia să crească.

Este posibilă această provocare? Ce speranţă nouă comunică Biserica familiei şi, prin intermediul acesteia, societăţii? Răspunsul îl putem descoperi în proiectul originar al arcei Bisericii.

2. Arhitectura arcei: iubirea lui Cristos trăită în familie

"Amoris laetitia", în capitolul al patrulea, a rezumat speranţa familiei prin exegeza primei Scrisori către Corinteni, capitolul 13, şi această intuiţie, după părerea mea, este cheia de lectură a documentului. Conform ei, numai în lumina iubirii adevărate şi genuine (AL 67) este posibil "să învăţăm să iubim" (AL 208) şi să construim o locuinţă dorinţei.

Între abundenţa de sfaturi practice pe care ne-o oferă acest comentariu, aş vrea să subliniez un element cheie: forţele pentru a ierta se găsesc în iertarea pe care fiecare a primit-o de la Dumnezeu în Cristos. Această afirmaţie cristologică o găsim şi în sfântul Paul: "pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8) sau şi: "cine ne despărţi de iubirea lui Cristos?" (Rom 8,35). Sfântul Paul nu înţelege iubirea ca o abstracţie sau o ţintă frumoasă, oricum îndepărtată şi practic inaccesibilă. Dimpotrivă, iubirea are nume şi prenume, faţă şi ton de voce, pentru că este Isus din Nazaret în persoană, "iubirea mea răstignită". Când imnul din 1Cor 13 încheie că "iubirea nu încetează niciodată", înţelegem perfect la ce anume se referă: este vorba despre iubirea lui Cristos, "revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Rom 5,5).

Despre această "speranţă care nu înşeală" (Rom 5,5), despre această coloană portantă sigură, Francisc propune să se construiască o cultură solidă a familiei. Şi arca lui Noe a fost citită de Părinţii Bisericii pornind de la Cristos: încredinţându-se pe cruce pentru a ne mântui, a străbătut apele morţii pentru a forma un popor nou. Lemnul care brăzda apele a fost interpretat cu referinţă la cruce şi la botez: iubirea faţă de om manifestată de Cristos în cruce ajunge la noi în botez şi în celelalte sacramente şi ne comunică o capacitate nouă de a fi iubiţi şi de a iubi.

Sfântul Augustin a văzut în economia sacramentală a Bisericii arhitectura fundamentală a arcei lui Noe, care este trupul lui Cristos, cu botezul ca mare poartă. Biserica poate să navigheze pentru că scheletul navei şi arborada sa au forma acestei iubiri a lui Isus, comunicată în sacramente. În acest mod ea este capabilă să creeze în lume un mediu nou, o cultură nouă, practici noi pentru a însoţi familiile.

Putem descoperi aici marea speranţă a familiei: această speranţă constă în marele dar pe care fiecare familie l-a primit în sacramentul căsătoriei, graţie căruia soţii devin semn eficace al iubirii lui Isus şi a Bisericii sale. Dacă familia are speranţă, prin acest dar primit de la Dumnezeu generează la rândul său raporturi multiple. Este adevărat că fiecare soţ, singur, şi amândoi împreună, înţeleg că imnul adus carităţii îi depăşeşte. Dar ei înţeleg şi că sacramentul asumă şi transformă iubirea lor; misiunea Bisericii este să le amintească şi să-i înveţe să spună împreună: "Cu Isus, realmente prezent în iubirea noastră, nu simţim invidie, nu ne lăudăm nici nu ne mândrim; cu Isus, realmente prezent în iubirea noastră, nu suntem necuviincioşi nici egoişti...".

Asta înseamnă că fiecare familie creştină este admisă în arca lui Isus, că fiecare familie primeşte ca nou mediu, ca nouă locuinţă, iubirea lui Isus şi a Bisericii sale. Este adevărat că relaţia dintre soţi trebuie să crească şi să se maturizeze; că va trece prin căderi şi va avea nevoie de iertare; din acest punct de vedere va fi mereu imperfectă şi pe drum. Însă, pe de altă parte, ca sacrament, căsătoria le dăruieşte soţilor prezenţa deplină între ei a iubirii lui Isus, legătura unei iubiri indisolubile, până la moarte, ca aceea a lui Cristos şi a Bisericii sale. Familia poate să fie subiect al vieţii Bisericii, nu pentru că soţii sunt foarte harnici, inteligenţi sau drepţi, ci pentru că au în ei forţa iubirii lui Cristos, capabilă să genereze o nouă iubire în lume; să creeze, în jurul său, un mediu de viaţă pentru ca dorinţa să-şi găsească orientarea sa şi plinătatea sa.

În această lumină papa insistă asupra faptului că pastoraţia matrimonială trebuie să fie "o pastoraţie a legăturii" (AL 211). În faţa unei pastoraţii emotive, care încearcă numai să încurajeze sentimentele sau să se mulţumească cu experienţe intimiste ale întâlnirii cu Dumnezeu, o pastoraţie a legăturii este o pastoraţie care pregăteşte pentru acel "da pentru totdeauna". Pregătirea la căsătorie ia lumină de aici: însoţind etapele logodnei pentru ca tinerii să înveţe să spună "da, vreau" şi să primească proiectul pe care Dumnezeu îl are pentru ei. Cultivând legătura, iubirea iese din ea însăşi, depăşeşte sentimentul fluctuant, devine puternică pentru a susţine societatea şi a primi copiii. Este vorba de a da o locuinţă familiei, a cărei cheie de boltă este legătura matrimonială. În legătură se depăşeşte individualismul soţilor sau al perechii şi se creează o cultură a familiei, un mediu în care iubirea poate înflori, arca lui Noe pentru a naviga împreună în potopul postmodernităţii lichide. Biserica le garantează soţilor că, în orice ocazie, în orice situaţie s-ar afla, va veghea asupra acestei legături, o va face stabilă şi o va ocroti pentru ca să rămână vie, pentru ca să vă puteţi întoarce mereu la ea, pentru că în ea se află vocaţia voastră cea mai profundă.

Trebuie înţeleasă de aici insistenţa Papei Francisc asupra a ceea ce el numeşte "ideal creştin". Unii au interpretat acest ideal ca un obiectiv îndepărtat, numai pentru puţini. Dar nu acesta este gândul lui Francisc. Papa nu este platonic! Total contrariul, pentru el creştinismul atinge carnea omului (cf. Evangelii gaudium 88, 233). Se vede clar asta atunci când Francisc ne avertizează că nu trebuie să prezentăm "un ideal teologic al căsătoriei prea abstract, aproape artificial construit, departe de situaţia concretă şi de posibilităţile efective ale familiilor aşa cum sunt" (AL 36). Aici Papa însuşi neagă că idealul este abstract şi artificial.

Aşadar despre ce anume ne vorbeşte Papa când face referinţă la idealul căsătoriei? În Biserică idealul este mereu idealul întrupat, deoarece Cuvântul, Logosul, s-a făcut trup şi însoţeşte viaţa ei în sacramente. Această prezenţă vie şi transformatoare a iubirii depline a lui Isus se află exact în sacramente, care conţin în sine arhitectura arcei lui Noe. De fapt, Amoris laetitia vorbeşte în diferite ocazii despre raportul dintre iniţierea creştină şi viaţa matrimonială (AL 84, 192, 206-207, 279) şi despre legătura dintre Euharistie şi Căsătorie (AL 318). Am putea conclude că fiecare familie şi toată Biserica se întemeiază pe această cultură a iubirii lui Isus, care este păstrată în economia sacramentelor. Acestea rămân semn viu al lui Cristos pentru a genera însăşi viaţa sa printre oameni. Constituie arhitectura arcei, acea arcă ale cărei măsuri au fost dictate de Dumnezeu.

Timpul nostru, plin de dorinţe lichide, are nevoie, cum spuneam mai înainte, de o locuinţă a iubirii, de o cultură a iubirii. Biserica promovează această cultură a iubirii exact în sacramentele sale, care o constituie. Ea va putea oferi speranţă oamenilor, tuturor, chiar şi celor îndepărtaţi, dacă se menţine fidelă faţă de această locuinţă pe care a primit-o de la Dumnezeu şi în timp ce promovează această cultură comună a iubirii lui Cristos, mărturisită în semnele sacramentale, care sunt arhitectura navei care ne face să ajunge în portul cel bun.

Imaginea arcei lui Noe, a Bisericii ce navighează şi aduce speranţa în mijlocul lumii, este unită cu numărul opt care simboliza încă din primele timpuri ziua a opta, ziua învierii lui Cristos, începutul lumii viitoare. În acest mod se insista asupra faptului că Biserica nu merge numai spre o plinătate îndepărtată, ci că în ea această plinătate a iubirii a fost deja inaugurată. Da, este posibil a trăi iubirea despre care ne vorbeşte sfântul Paul în imnul său şi pentru aceasta nu trebuie să aşteptăm sfârşitul timpurilor. Această iubire putem s-o trăim acum, pentru că Biserica, în sacramentele sale, menţine vie şi eficace, ca dar originar al lui Cristos, locuinţa care primeşte, susţine şi dăruieşte vigoare sărmanelor noastre forţe.

3. A primi în arcă pe cei mai îndepărtaţi: a însoţi, a discerne, a integra

Pornind de la acest mare orizont al culturii iubirii, putem înfrunta o întrebare căreia Papa şi-a dedicat atenţia în Amoris laetitia: cum să dăm speranţă celor care trăiesc departe şi, în special, celor care au trăit drama şi rana unei a doua uniri civile după un divorţ? Sunt cei care, ca să spunem aşa, au naufragiat în potopul postmodernităţii lichide şi au uitat acea promisiune nupţială prin care au sigilat în Cristos o iubire pentru totdeauna. Pot să se întoarcă în arca lui Noe, construită pe iubirea lui Cristos, şi să scape de potop? În trei cuvinte Papa ne-a indicat calea pentru această misiune a Bisericii: a însoţi, a discerne, a integra (AL 291-292). Pornind de la ele se poate citi capitolul al optulea al exortaţiei Amoris laetitia.

3.1. A însoţi: arca ce pluteşte şi navighează

Înainte de toate este vorba de a însoţi. Aceşti botezaţi nu sunt excluşi din Biserică. Dimpotrivă, Biserica, nouă arcă a lui Noe, îi primeşte, chiar dacă viaţa lor nu corespunde cuvintelor lui Isus. Această capacitate de primire este descrisă de sfântul Augustin stabilind o distincţie, mereu cu privire la arca lui Noe ca imagine a Bisericii. În primul rând, în arcă n-au fost admise numai animalele pure conform Legii. Asta însemna pentru Augustin că Biserica primeşte în sânul său drepţi şi păcătoşi sub unul şi acelaşi acoperiş; că este formată din oameni care cad şi se ridică, care trebuie să rostească, la începutul fiecărei liturghii: "Mărturisesc". În acest mod, Biserica catolică se desparte de viziunea donatistă, care prospecta o "Biserică a celor puri", în care nu era loc pentru cel păcătos. Dumnezeu va despărţi grâul de neghină numai la sfârşitul timpurilor, inclusiv neghina care răsare în fiecare credincios.

Ei bine, spune sfântul Augustin, toate aceste animale, pure şi impure, au trecut sub aceeaşi poartă şi au locuit în una şi aceeaşi locuinţă, cu aceiaşi pereţi şi acelaşi acoperiş. Aici episcopul de Hipona face referinţă la sacramente, cu Botezul ca poartă, şi cu schimbarea vieţii pe care o cer acelora care vor să le primească, abandonând păcatul. În această armonie dintre sacramente şi viaţa vizibilă a creştinilor, spune sfântul Augustin, Biserica pune în faţa lumii mărturia nu numai a modului în care a trăit Isus, ci a modului cum sunt chemaţi să trăiască mădularele trupului lui Isus. Coerenţa dintre sacramente şi modul de viaţă al creştinilor asigură, aşadar, că cultura sacramentală în care trăieşte Biserica şi pe care ea o propune lumii rămâne locuibilă. Numai aşa poate să-i primească pe păcătoşi, primindu-i cu grijă şi invitându-i la un drum concret pentru ca să depăşească păcatul. Ceea ce Biserica nu trebuie să abandoneze niciodată este arhitectura sacramentelor, dacă nu vrea să piardă darul originar care o susţine şi să întunece iubirea lui Isus şi modul cu care această iubire transformă viaţa creştină. Tocmai asimilând această structură sacramentală Biserica evită cele două moduri posibile de a deveni o "Biserică a celor puri", excluderea păcătoşilor şi excluderea păcatului.

Aşadar, primul element cheie pentru acest drum de însoţire este armonia dintre celebrarea sacramentală şi viaţa creştină. Acesta este motivul disciplinei euharistice pe care Biserica a menţinut-o încă de la începuturile sale. Graţie ei Biserica poate să fie o comunitate care însoţeşte, primeşte pe păcătos fără ca prin asta să binecuvânteze păcatul şi astfel oferă baza pentru ca să fie posibil un parcurs de discernământ şi integrare. Sfântul Ioan Paul al II-lea a confirmat această disciplină în Familiaris consortio 84 şi în Reconciliatio et poenitentia 34; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, la rândul său, a afirmat asta în documentul său din 1994; Benedict al XVI-lea a aprofundat asta în Sacramentum caritatis 29. Este vorba despre o învăţătură magisterială consolidată, sprijinită pe Scriptură şi întemeiată pe o motivaţie doctrinală: armonia mântuitoare a sacramentelor, inimă a "culturii legăturii" pe care o trăieşte Biserica.

Unii au afirmat că Amoris laetitia a eliminat această disciplină şi a permis, cel puţin în unele cazuri, ca divorţaţii recăsătoriţi să poată primi Euharistia fără necesitatea de a transforma modul lor de viaţă conform celor indicate în FC 84, adică abandonând noua unire sau trăind în ea ca frate şi soră. La asta trebuie răspuns că dacă Amoris laetitia ar fi vrut să şteargă o disciplină atât de înrădăcinată şi de atâta relevanţă ar fi spus asta cu claritate şi prezentând motive în sprijin. În schimb nu există nicio afirmaţie în acest sens; nici Papa nu pune la îndoială, în niciun moment, argumentele prezentate de predecesorii săi, care nu se bazează pe vinovăţia subiectivă a acestor fraţi ai noştri, ci pe modul lor vizibil, obiectiv, de viaţă, contrar cuvintelor lui Cristos.

Dar nu se găseşte această cotitură - obiectează unii - într-o notă de la subsol în care se spune că, în unele cazuri, Biserica ar putea oferi ajutorul sacramentelor celui care trăieşte în situaţie obiectivă de păcat (nota 351)? Fără a intra într-o analiză detaliată, e suficient de spus că această notă face referinţă la situaţii obiective de păcat în general, fără a cita cazul specific al divorţaţilor într-o nouă unire civilă. Efectiv, situaţia acestora din urmă are caracteristici speciale care o disting de alte situaţii. Aceşti divorţaţi trăiesc în contrast cu sacramentul căsătoriei şi, deci, cu economia sacramentelor, al cărei centru este Euharistia. De fapt, aceasta este motivaţia amintită de magisteriul precedent pentru a justifica disciplina euharistică din FC 84; un argument care nu este prezent în notă nici în contextul său. Aşadar, ceea ce afirmă nota 351 nu atinge disciplina precedentă: este mereu valabilă norma din FC 84 şi din SC 29 şi aplicaţia sa în fiecare caz.

Principiul de fond este că nimeni nu poate cu adevărat să dorească un sacrament, pe cel al Euharistiei, fără a dori să şi trăiască în acord cu celelalte sacramente, între care cel al căsătoriei. Cine trăieşte în contrast cu legătura matrimonială se opune semnului vizibil al sacramentului căsătoriei; în ceea ce atinge existenţa sa corporală, chiar dacă după aceea subiectiv n-ar fi vinovat, el se face "anti-semn" al indisolubilităţii. Şi exact pentru că viaţa sa corporală este contrară semnului, nu poate să formeze parte, primind împărtăşania, a semnului euharistic suprem, unde se revelează iubirea întrupată a lui Isus. Biserica, dacă l-ar admite, ar cădea în ceea ce sfântul Toma de Aquino numea "falsitatea semnelor sacramentale". Şi nu suntem în faţa unei concluzii doctrinale excesive, ci în faţa bazei însăşi a constituţiei sacramentale a Bisericii, pe care am comparat-o cu arhitectura arcei lui Noe. Este o arhitectură pe care Biserica n-o poate modifica pentru că vine de la Isus însuşi; pentru că ea, Biserica, se naşte de aici şi aici se sprijină pentru a naviga în apele potopului. A schimba disciplina în acest punct concret, admiţând o contradicţie între Euharistie şi căsătorie, ar însemna în mod necesar să se schimbe mărturisirea de credinţă a Bisericii, care învaţă şi realizează armonia între toate sacramentele, aşa cum a primit-o de la Isus. Pe această credinţă în căsătoria indisolubilă, nu ca ideal îndepărtat ci ca realitate concretă, a fost vărsat sânge de martiri.

Cineva ar putea să insiste: nu are milostivire puţină Francisc dacă nu face acest pas? Nu este prea mult a cere acestor persoane să meargă spre o viaţă conformă Cuvântului lui Isus? Se întâmplă mai degrabă contrariul. Am spune, utilizând imaginea arcei, că Francisc, sensibil faţă de situaţia de potop trăită de lumea actuală, a deschis toate ferestrele posibile ale navei şi ne-a invitat pe toţi să aruncăm frânghii de la ferestre pentru a trage în barcă pe omul naufragiat. Dar a permite, fie şi numai în unele cazuri, ca să se dea împărtăşania celui care are în mod vizibil un mod de viaţă contrar sacramentului căsătoriei n-ar însemna a deschide o fereastră în plus, ci a deschide o breşă pe fundul navei, lăsând ca să intre în ea marea şi punând în pericol navigaţia tuturor şi slujirea Bisericii adusă societăţii. Mai mult decât o cale de integrare ar fi o cale de dezintegrare a arcei ecleziale, o cale de apă. Deci, respectând această disciplină, nu numai că nu se pune o limită capacităţii Bisericii de a salva familiile, ci se asigură şi stabilitatea navei şi capacitatea sa pentru a ne duce într-un port bun. Arhitectura arcei este necesară tocmai pentru ca Biserica să nu permită ca nimeni să nu se blocheze într-o condiţie contrară cuvântului de viaţă veşnică al lui Isus, adică, pentru ca Biserica să nu condamne "veşnic pe nimeni" (cf. AL 296-297).

Apărând arhitectura arcei se apără, am putea spune, casa noastră comună care este Biserica, stabilită pe iubirea lui Isus; se apără cultura sau mediul familiei, decisivă pentru toată pastoraţia sa familială şi pentru slujirea sa adusă societăţii. În acest mod ne întoarcem la ceea ce am considerat punctul central al speranţei Bisericii pentru familie: necesitatea de a crea o cultură a familiei, de a oferi o locuinţă dorinţei şi iubirii. Este vorba de a însufleţi o "cultură a legăturii", paralelă cu "pastoraţia legăturii" despre care vorbeşte Papa; cultură pe care astăzi, în societatea postmodernă, numai Biserica catolică o generează. Aici vedem că această disciplină a Bisericii are o valoare pastorală enormă.

Am discutat mult în aceşti ani cu privire la posibilitatea de a da împărtăşania divorţaţilor aflaţi într-o nouă unire civilă. La începutul exortaţiei Amoris laetitia Papa a amintit câteva poziţii excesive care au fost prezentate. Argumentele au fost multe şi foarte variate, cu riscul de a ne pierde în hăţişuri încurcate de cazuistici. Să încercăm o clipă să ne distanţăm puţin şi să privim chestiunea în perspectivă, uitând detaliile. Dacă Biserica ar admite la împărtăşanie pe divorţaţii care trăiesc într-o nouă unire fără a le cere o schimbare a vieţii, lăsând ca ei să continue în situaţia lor, n-ar trebui spus pur şi simplu că a acceptat divorţul în anumite cazuri? Desigur, nu l-a acceptat în scris, va continua să afirme [indisolubilitatea] ca ideal, dar nu o admite ca ideal şi societatea noastră? Atunci în ce anume ar fi diferită Biserica? Ar putea spune că încă este fidelă faţă de cuvintele lui Isus, cuvinte clare, care atunci au sunat dure? Oare n-au fost aceste cuvinte contrare culturii şi practicii din timpul său, permisive faţă de un divorţ caz cu caz pentru a se adapta la fragilitatea omului? În practică, indisolubilitatea căsătoriei ar rămâne ca un principiu frumos, pentru că oricum n-ar fi mărturisit în Euharistie, adevăratul loc unde se mărturisesc adevărurile creştine care ating viaţa şi dau formă mărturiei publice a Bisericii.

Trebuie să ne întrebăm: nu am considerat această problemă prea mult din punctul de vedere al fiecărui individ? Toţi putem înţelege dorinţa acestor fraţi ai noştri de a avea acces la împărtăşanie şi dificultăţile pe care le au de a abandona unirea lor sau de a trăi în ea într-un alt mod. Din punctul de vedere al fiecăreia dintre aceste istorii am putea crede: ce anume ne costă, în fond, să lăsăm ca să se împărtăşească? Am uitat, mi se pare, să privim lucrurile dintr-un orizont mai amplu, de la Biserica drept comuniune, de la binele său comun. Pentru că pe de o parte căsătoria are un caracter intrinsec social. A schimba căsătoria pentru unele cazuri înseamnă a o schimba pentru toţi. Dacă există unele cazuri în care nu este important a trăi împotriva legăturii sacramentale, n-ar trebui de spus tinerilor care vor să se căsătorească faptul că aceste excepţii sunt valabile şi pentru ei? Apoi nu va pătrunde această idee şi în acele cupluri care luptă pentru a rămâne unite dar suferă povara drumului şi tentaţia de a abandona? În afară de asta, pe de altă parte, Euharistia are şi o structură socială (cf. AL 185-186), nu depinde numai de condiţiile mele subiective, ci şi de modul în care mă relaţionez cu ceilalţi în cadrul trupului Bisericii, pentru că Biserica se naşte din Euharistie. A înţelege căsătoria şi Euharistia ca acte individuale, fără a lua în consideraţie binele comun al Bisericii, se ajunge să se dizolve cultura familiei, ca şi cum Noe, văzând atâţia naufragiaţi în jurul navei, ar demonta fundul navei şi pereţii pentru a da fiecăruia o masă. Biserica şi-ar pierde esenţa sa comunională, întemeiată în ontologia sacramentelor, şi ar deveni un amestec de indivizi care plutesc fără ţintă în voia valurilor.

În realitate, divorţaţii aflaţi într-o nouă unire civilă care se abţin să se apropie de Euharistie şi merg pentru a putea regenera dorinţa lor în conformitate cu ea, protejează locuinţa Bisericii, casa noastră comună. Şi este şi pentru ei un bine a menţine intacţi pereţii arcei, ai locuinţei în care este conţinut semnul iubirii lui Isus. Astfel Biserica poate să le amintească: "Nu te opri, există posibilitate şi pentru tine, nu eşti exclus de la întoarcerea la alianţa sacramentală pe care ai încheiat-o, chiar dacă va fi nevoie de timp; poţi să trăieşti, cu puterea lui Dumnezeu, în fidelitate faţă de ea". Şi dacă cineva spune că acest lucru este imposibil, îi amintim cuvintele din Amoris laetitia: "Cu siguranţă este posibil, pentru că este ceea ce cere Evanghelia" (AL 102). Aşadar, nimeni să nu se simtă exclus de la drumul spre viaţa mare a lui Isus. Dorinţa de a primi împărtăşania poate conduce, cu ajutorul păstorului (şi aici se deschide calea discernământului) la o regenerare a dorinţei, pentru ca să regăsim în noi setea de a trăi conform cuvintelor Domnului.

Aşadar, Papa ne avertizează în exortaţie împotriva a două devieri. Există aceia care for să condamne şi se mulţumesc cu un imobilism care nu deschide noi căi pentru ca aceste persoane să poată regenera inima lor. Şi pe de altă parte sunt aceia care văd soluţia în găsirea de excepţii în diferite cazuri, renunţând la regenerarea inimii persoanelor. N-ar fi necesar să ne ridicăm peste toate acestea şi să luăm un alt punct de vedere? Acest punct de vedere este cel al comuniunii ecleziale, cel al binelui comun al Bisericii, cel de a menţine vie în centrul său, ca o cultură a familiei, însăşi viaţa lui Cristos care ne însufleţeşte în sacramente. Dacă demolăm structura arcei lui Noe, cum putem fi siguri că se va menţine pe linia de plutire şi că nu va scufunda speranţa creştină pentru toate familiile?

3.2. A discerne şi a integra

În cadrul acestei culturi a familiei, care se sprijină pe arhitectura arcei, putem să ne întrebăm aşadar: care sunt noile căi pe care Amoris laetitia ne invită să le deschidem? Papa reflectează asupra lor îndemnându-ne să discernem şi să integrăm.

Înainte de toate să ne întrebăm cu privire la discernământ. Unii au interpretat că Papa, spunând că trebuie ţinut cont mai mult de circumstanţele atenuante, cere ca discernământul să se întemeieze pe acestea, ca şi cum asta ar consta în examinarea dacă persoana este nu vinovată subiectiv. Însă acest discernământ ar fi până la urmă imposibil, pentru că numai Dumnezeu scrutează inimile. În afară de asta, economia sacramentelor este o economie de semne vizibile, nu de dispoziţii interne sau de vinovăţie subiectivă. O privatizare a economiei sacramentale n-ar fi desigur catolică. Nu este vorba de a discerne o simplă dispoziţie interioară, ci, aşa cum spune sfântul Paul, de "a discerne trupul" (cf. AL 185-186), relaţiile vizibile concrete în care trăim.

Şi asta înseamnă că Biserica nu ne lasă singuri în faţa acestui discernământ. Textul din Amoris laetitia ne arată criteriile cheie pentru a ajunge la capăt. Primul constă în ţinta care se voieşte în discernământ. Este ţinta pe care Biserica o vesteşte pentru toţi, în orice caz şi situaţie, şi care nu trebuie să fie ascunsă din respect uman nici de frica de ciocnire cu mentalitatea lumii, aşa cum aminteşte Papa (AL 307). Constă în întoarcerea la fidelitatea legăturii matrimoniale, reintrând astfel din nou în acea locuinţă sau arcă pe care milostivirea lui Dumnezeu a oferit-o iubirii şi dorinţei omului. Tot procesul se îndreaptă, pas după pas, cu răbdare şi milostivire, spre renaştere şi spre vindecarea rănii de care suferă aceşti fraţi, care nu este eşecul căsătoriei precedente, ci noua unire stabilită.

Deci discernământul este necesar, nu pentru a alege ţinta, ci pentru a alege drumul. Având clar în minte unde vrem să ducem persoana (viaţa deplină pe care Isus ne-a promis-o) se pot discerne căile pentru ca fiecare, în cazul său particular, să poată ajunge acolo. Şi aici intră, ca al doilea criteriu, logica paşilor mici de creştere, despre care vorbeşte şi Papa (AL 305). Cheia este ca aceşti divorţaţi să renunţe să se stabilească în situaţia lor, să nu facă pace cu noua unire în care trăiesc, ca să fie gata s-o lumineze în lumina cuvintelor lui Isus. Tot ceea ce duce la abandonarea acestui mod de a trăi este un mic pas de creştere care trebuie promovat şi însufleţit.

Într-adevăr, cel care doreşte să se hrănească în Euharistie cu Isus va avea şi dorinţa, folosind imaginea biblică, să se hrănească din cuvintele sale, să le asimileze în viaţa sa. Sau mai bine zis, cum spune sfântul Augustin, va avea dorinţa de a fi asimilat lor. Pentru că nu Isus se adaptează dorinţei noastre, ci dorinţa noastră este chemată să se conformeze lui Isus, pentru a găsi în el realizarea sa deplină.

De aici putem trece la al treilea cuvânt, "a integra", şi să examinăm noile căi pe care Amoris laetitia le deschide pentru divorţaţii aflaţi într-o nouă unire. Papa ne cere, urmând Sinodul, să dezvoltăm un parcurs care trebuie să fie realizat în fiecare dieceză sub conducerea episcopului şi conform învăţăturii Bisericii (AL 300). Asta ar trebui să se facă, dacă e posibil, cu o echipă de păstori calificaţi şi experţi.

Este esenţial ca în parcurs să se vestească Cuvântul lui Dumnezeu, în special în ceea ce priveşte căsătoria (AL 297). Astfel, aceşti botezaţi vor face treptat lumină cu privire la această a doua unire pe care au început-o şi în care trăiesc. S-ar deschide aici şi posibilitatea de a revedea o eventuală nulitate a căsătoriei sacramentale, conform noilor norme date de Papa.

În acest drum găsim şi o altă noutate, deschisă de Papa în Amoris laetitia. Fără a schimba normativa canonică generală, Papa admite că pot să existe excepţii cu privire la asumarea din partea acestor divorţaţi a unor funcţii publice ecleziastice. Criteriul este, aşa cum am indicat mai înainte, drumul de creştere concretă a persoanei spre vindecare.

De-a lungul întregului parcurs este bine de amintit că sacramentele nu sunt numai o celebrare punctuală, ci un drum: cel care începe să se mişte spre pocăinţă se află deja într-un proces sacramental, nu este exclus de la structura sacramentală a Bisericii, deja primeşte într-un anumit mod ajutorul sacramentelor. Din nou, important este de a fi disponibili să se lase transformaţi de Isus, chiar dacă se ştie că drumul va fi lung, şi să se lase însoţiţi pe acest drum. Ceea ce-l mişcă pe păstor este dorinţa de a introduce persoana în cultura legăturii, oferind o locuinţă dorinţei sale, pentru ca să se poată regenera conform cuvintelor Domnului.

Papa ne invită să întreprindem un parcurs; aceasta este cheia. Împărtăşania euharistică va fi în orizontul final şi va veni în momentul voit de Dumnezeu, pentru că El este cel care acţionează în viaţa celor botezaţi, ajutându-i să regenereze dorinţele lor în conformitate cu Evanghelia. Să începem pas cu pas, ajutându-i să participe la viaţa Bisericii, până când ajung la "plinătatea planului lui Dumnezeu în ei" (AL 297).

Închei. În apele postmodernităţii lichide, Biserica poate să ofere o speranţă tuturor familiilor şi întregii societăţi, ca arca lui Noe. Ea recunoaşte slăbiciunea şi necesitatea de convertire a membrilor săi. Tocmai pentru aceasta este chemată să menţină, în acelaşi timp, prezenţa concretă în ea a iubirii lui Isus, vie şi eficace în sacramente, care dau arcei structura sa şi dinamismul său, făcând-o capabilă să brăzdeze apele. Cheia este a dezvolta, şi provocarea nu este mică, o "cultură eclezială a familiei" care să fie "cultură a legăturii sacramentale".

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că arca lui Noe se diferenţiază de Biserică într-un detaliu important. Vechea arcă a primit în sânul ei animalele iraţionale, "alogos", şi le-a menţinut tot iraţionale. În schimb, Biserica îl primeşte şi pe om care, din cauza păcatului, a pierdut Logosul, raţiunea, şi de aceea este "iraţional", merge fără lumina iubirii. Dar exact pentru că Biserica are mediul vital al trupului lui Cristos, pentru că păstrează armonia sacramentelor, ea, spre deosebire de arca lui Noe, este capabilă să-l regenereze pe om, să conformeze inima umană Cuvântului (Logos) lui Isus. În ea oamenii intră "iraţionali" şi ies "raţionali", adică gata să trăiască după lumina lui Cristos, după iubirea sa care "toate le speră" şi "care durează pentru totdeauna".

Seminarul Conciliar din Oviedo, 4 mai 2016

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.