Preot irakian: Vocaţia mea, în drama războiului şi a bolii

De Dario Salvi

O vocaţie la preoţie care-şi trage originea şi este alimentată de "boli" şi de "drama unei naţiuni" martirizate de decenii de război şi diviziuni confesionale; o istorie personală care se împleteşte cu viaţa propriei ţări, de care este legat de un afect profund şi în care "dacă va voi Dumnezeu" doreşte să-şi desfăşoare propria misiune. Aşa povesteşte părintele Gabriele Firas A. Kidher, preot irakian, la agenţia AsiaNews alegerea de a-şi consacra viaţa lui Cristos, o "dorinţă care a crescut în timp" pentru a dărui "viaţa mea oamenilor care suferă". "Fragilitatea umană, rănile în trup şi în suflet - adaugă el - nu trebuie să ne facă să pierdem speranţa, pentru că Isus este cu noi. Acest lucru este valabil şi pentru poporul irakian, pentru creştinii din ţara aceea".

Părintele Kidher (în fotografie, în ziua hirotonirii diaconale) are 39 de ani - s-a născut la Bagdad la 12 martie 1977 - şi este membru al congregaţiei Rogaţioniştilor Inimii lui Isus. El este unul dintre diaconii cărora Papa Francisc le-a conferit hirotonirea sacerdotală duminică, 17 aprilie, în bazilica "Sfântul Petru".

Născut şi crescut în Irak într-o familie cu profundă credinţă catolică (un unchi preot şi două mătuşi surori), el a trăit drama a trei războaie - împotriva Iranului, invadarea Kuweitului şi căderea lui Saddam Hussein - şi a experimentat personal ura confesională faţă de creştini. Mutându-se în Italia, el s-a format printre părinţii rogaţionişti de care a rămas fascinat după ce a întâlnit un preot din congregaţie: "Am rămas uimit de mărturia sa - povesteşte el - de invitaţia sa de a menţine inima lui Cristos, compătimitoare şi zeloasă, milostivă".

Primul eveniment care marchează viaţa sa are loc când încă este copil la Qaraqosh, orăşel din câmpia Ninive, unde familia s-a mutat pentru a scăpa de violenţele din capitală în războiul din anii '80 cu Iranul. "Un camion m-a lovit - povesteşte el - şi am rămas în comă timp de 13 zile. Pentru medici trebuia să mor dar, la un moment dat, în întuneric am văzut un om îmbrăcat în alb, care mă lua de mână. După puţin timp m-am trezit şi imediat m-am gândit că era Isus. Credeam că am fost inconştient puţine minute, în realitate trecuseră mai multe zile".

Copil fiind nu este posibil să se perceapă nuanţele evenimentelor, continuă el, însă aceea a fost prima etapă a unui parcurs de creştere şi formare.

După accident a trebuit să îndure mai multe operaţii, dar niciodată nu s-a descurajat şi cu acelaşi spirit, câţiva ani mai târziu, înfruntă boala: "La universitate - aminteşte părintele Kidher, licenţiat în biologie genetică la Mosul - o boală gravă a lovit măduva osoasă şi a trebuit să rămân imobilizat, în pat, timp de şapte luni. În acea perioadă am făcut o recitire profundă a vieţii mele. Am recitit Biblia pas cu pas, îndeosebi evenimentul lui Iob. Eram părtaş de suferinţa sa. Trăiam o luptă cu Domnul, care apoi s-a maturizat până la a mă imagina în Sfântul Petru". În dramă găseşte forţa pentru a se confrunta cu un părinte spiritual, care-l conduce la maturizare şi la ideea de a se apropia de preoţie "deşi nu ştia în care ordin călugăresc".

El se mută în Italia în 2004 unde trăieşte o primă experienţă la Assisi şi "înrădăcinează credinţa". După aproape doi ani de discernământ, la 8 septembrie 2007 la Messina intră în ordinul rogaţioniştilor. De asemenea, face studii de teologie la Universitatea Laterană, pe care le va încheia la sfârşitul acestei veri. El a alternat lecturi şi cărţi în Italia cu perioade - chiar lungi - de misiune în Irak. "M-au trimis - povesteşte el - timp de un an la Bartella şi Qaraqosh, între 2012 şi 2013 şi chiar la Qaraqosh aveam să depun voturile perpetue, la 1 iulie 2014, însă sosirea Statului Islamic a stricat planurile".

Părintele Kidher a avut de-a face personal cu teroriştii: "În 2014 - aminteşte el - am scăpat de un atentat la Mosul, făcut de grupuri extremiste islamice". În al doilea oraş ca importanţă din Irak el a făcut studiile universitare în primii ani din acest secol, dar "în ultimele timpuri, chiar înainte de cucerirea SI, era un alt oraş. Mi se părea că sunt în Afganistan, era deja de mult timp în mâna fundamentaliştilor".

Descriind raporturile cu musulmanii şi cu religia islamică, părintele Gabriele Firas A Kidher relatează o anecdotă din timpurile universităţii: "Profesorul, musulman, ne cerea nouă studenţilor o opinie despre genetică pornind de la religia de apartenenţă. Musulmanii erau contrari. Când am intervenit am spus că dacă este ceva în favoarea fiinţei umane, îi îmbunătăţeşte viaţa fără a-i atinge valorile, acesta este un bine. Ca biolog pot spune că în trecut se ucideau foarte multe vaci pentru a scoate insulina, în timp ce acum graţie cercetării asta nu mai foloseşte. Totuşi, ei nu voiau să mă asculte".

Problema de fond în raporturile cu islamul, explică el, constă în asta: lipsa de deschidere, "nu numai la nivel de gândire ci şi de religie". Pentru aceasta, continuă el, este "necesară" o muncă "asupra generaţiilor care vor veni, a le face să înţeleagă valoarea confruntării, a studiului, a deschiderii spre celălalt". "Şi eu - continuă el - am avut rude ucise de fundamentalişti la Mosul pentru că erau creştini. L-au ucis pe vărul meu şi pe tatăl său în 2007, în timpurile crizei dintre sunniţi şi şiiţi în oraş. Creştinii erau o punte de pace, de unire, dar se uitau la noi cu suspiciune pentru că nu ne aliam".

Recent, părintele Kidher s-a întors în Irak şi a vizitat lagărele de refugiaţi din Erbil şi din Kurdistan. "O imagine m-a uimit - aminteşte el - şi este aceea a unei mame care îşi ţinea în braţe copilul în timp ce ea era împotmolită în nămol, după o noapte de ploaie. Încerca să-l încălzească cu propriul trup, în timp ce ea se menţinea dreaptă în pofida dificultăţilor. Iată, aceasta este o mare mărturie... Eu sufăr, dar vreau să-l ocrotesc pe copilul meu".

În acest an jubiliar al milostivirii, preotul irakian vrea să încheie lansând un mic mesaj celor care doresc să cultive vocaţia şi să-şi dedice viaţa lui Cristos: "Milostivirea nu este un cuvânt sau un concept - conclude el - ci o dorinţă care trebuie pusă în practică în fiecare zi în mod concret. Şi este posibil de făcut asta în multe moduri, ajutându-i pe săraci, pe migranţi, pe cei marginalizaţi... ei sunt un mod viu şi actual pentru a experimenta milostivirea. Persoanele de bunăvoinţă, care vor să-l urmeze pe Cristos, trebuie să ştie să iubească îmbrăţişând suferinţe".

(După AsiaNews, 21 aprilie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.