Reflecţie la duminica a cincea după Paşti (Anul C) - 2016

"Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit şi eu pe voi" (In 13,34).

Suntem în săptămâna a cincea de bucurie a Sfintelor Paşti, iar cuvântul încântător care se repetă de mai multe ori în lecturile biblice de astăzi este cuvântul "nou". Venirea lui Isus în lumea noastră a făcut ca totul să devină nou. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre "o preamărire nouă", preamărirea prin cruce, şi despre "o poruncă nouă", porunca iubirii până la sfârşit ivită din iubirea lui Isus faţă de noi (cf. In 13,31-33a.34-35). Prima lectură ne vorbeşte despre "noutatea" primirii păgânilor în Biserică şi despre "noutatea" crucii ca instrument de mântuire (cf. Fap 14,20-27). Lectura a doua ne vorbeşte despre alte "lucruri noi" făcute nouă de Isus prin pătimirea, moartea şi învierea sa: "dispariţia mării", simbolul iadului, demonilor şi morţii, şi "apariţia Noului Ierusalim", simbolul paradisului, singurul loc din toată creaţia unde nu este plâns, tânguire, suferinţă şi moarte (cf. Ap 21,1-5).

Iar toate aceste "lucruri noi" despre care ne vorbesc lecturile biblice de astăzi ne-au fost împărtăşite nouă de iubirea lui Dumnezeu Tatăl, prin pătimirea, moartea şi învierea lui Isus şi prin revărsarea Duhului Sfânt, căci "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8). Da, Dumnezeu este iubire. El ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19). El ne iubeşte din toată inima, în mod personal, intim, etern. Nu ne iubeşte pentru că suntem vrednici de iubit, ci ne iubeşte pentru că el a ales să ne iubească în ciuda păcatelor noastre (cf. Rom 5,8). Da, "Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură" (Ps 145,8-9).

Cuvântul lui Dumnezeu pentru unul fiecare dintre noi este acesta: "Te iubesc cu o iubire veşnică şi îţi păstrez bunătatea mea!" (Ier 31,3). "Iată că te-am săpat pe mâinile mele." (Is 49,16).

Să-l privim pe Isus la cruce pentru noi şi vom înţelege că "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16); "Dragostea lui a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit" (Rom 5,5).

Dacă dragostea caracterizează relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi, căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi Fiul îl iubeşte pe Tatăl (cf. In 3,35; 4,34), iar Duhul Sfânt, fiind legătura de iubire dintre Tată şi Fiul...

Dacă dragostea caracterizează relaţiile persoanelor divine faţă de noi, căci ne iubesc cu o iubire veşnică (cf. Ier 31,3); dacă, din voinţă divină, dragostea caracterizează şi relaţiile noastre cu persoanele divine: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău"; atunci, tot din voinţă divină, dragostea trebuie să caracterizeze şi relaţiile dintre noi oamenii de mântuit: "Cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său" (1In 4,19-21), căci toţi am fost creaţi după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26).

"Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuşi" cerea şi Vechiul Testament (cf. Lev 19,18); "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuşi" a confirmat şi Isus (cf. Mt 22,39). Dar, înainte de întoarcerea sa la Tatăl, Isus a desăvârşit porunca veche a iubirii, spunând: "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi. Din aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In 13,34-35). Deci împlinirea poruncii dragostei faţă de aproapele, în această nouă formulă, a devenit semnul împlinirii desăvârşite a Legii (cf. Rom 13,10), noul act de identitate al ucenicului: "Vă vor recunoaşte toţi" şi confirmarea autenticităţii iubirii faţă de Dumnezeu, căci: "Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede" (In 4,20).

Şi pentru că tot ceea ce este legat de Dumnezeu poartă amprenta iubirii, atunci judecata sa cu noi se va face tot după iubire, pornind de la iubirea faţă de cei mai defavorizaţi şi ajungând până la dragostea faţă de orice om, chiar şi a duşmanului (cf. Mt 5,44-47), căci Isus s-a făcut frate şi s-a identificat cu orice om (cf. Mt 25,34-40).

La păgâni era Legea junglei: peştele mare înghite pe cel mic. La evrei înainte de eliberarea din Egipt era Legea Talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (cf. Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21); după eliberarea din Egipt, a apărut legea iubirii de aproapele (cf. Lev 19,18); aproapele înţeles în sens strict: mama, tata, soţul, soţia, copilul, ruda apropiată şi, în sensul cel mai larg posibil, conaţionalul. Isus a desăvârşit toate aceste legi vechi, aducând o Lege nouă: "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi" (In 13,34). Această Lege nouă va fi de acum înainte noul act de identitate al ucenicilor săi şi legitimaţia de admitere în paradis. Ce este trist de observat astăzi cum unii creştini, după două mii de ani de creştinism şi de inaugurare a Legii iubirii până la sfârşit (cf. In 13,1), mai trăiesc încă în Legea Talionului, sau chiar mai rău, în Legea junglei introdusă şi menţinută de satan.

Ca şi iubirea faţă de Dumnezeu, care comportă diferite grade de trăire, de la mica rugăciune zilnică şi până la dăruirea vieţii, tot astfel şi iubirea faţă de aproapele are trepte de desăvârşire, trepte care pornesc de la simplul salut zâmbitor şi ajung până la dăruirea vieţii (cf. Mt 5,47; 1In 3,16).

Deci, prima treaptă a iubirii faţă de aproapele este zâmbetul şi salutul pe care îl practică chiar şi păgânii. Prima lecţie de şcoală a copiilor din clasa I din Japonia este dedicată zâmbetului şi salutului respectos. Isus însuşi, după ce a pătimit, a murit şi a înviat pentru noi oamenii, a apărut în mijlocul ucenicilor, salutându-i cu tradiţionalul lor salut "Şalom", Pace! De aceea, părinţii, profesorii şi preoţii creştini trebuie să-i înveţe pe copii să salute zâmbitor şi respectuos pe cei din jur. Oare mai ştim noi această primă lecţie cerută şi învăţată de Isus, cerută şi învăţată de pe genunchii mamei şi din clasele primare? Mulţi dintre creştinii de astăzi ori n-au primit această primă lecţie a creştinismului, ori n-au practicat-o, ori au uitat-o, căci simţi că te sparg cu feţele lor acide şi cu privirile lor tăioase.

Să nu ezităm să salutăm şi să zâmbim frumos semenilor noştri. Să nu ezităm a le spune un cuvânt de apreciere şi de dragoste. Să nu treacă nici o zi fără să le spunem apropiaţilor noştri că îl iubim, că îi preţuim şi că avem nevoie de ei. Să nu ne gândim că mama, tata, soţul, soţia, fiul, fiica, bunicul, bunica, apropiaţii şi amicii noştri ştiu aceasta deja. Poate o ştiu, dar au nevoie să audă din nou pentru a şti că situaţia nu s-a schimbat. Biblia ne spune că există un pământ al celor vii şi un pământ al celor morţi şi că ceea ce le deosebeşte este iubirea (cf. Is 38,18-19). Să nu aşteptăm ca să înceapă un altul. Fiecăruia ne revine misiunea să începem un cerc de bucurie. Adesea ajunge o scânteie mică, pentru a aprinde o bucurie mare. Uneori ajunge o doar o mică bunătate ca lumea să se schimbe.

Salutului şi zâmbetului trebuie să-i urmeze cuvântul bun, acţiunea, fapta, întrajutorarea reciprocă: a da o mână de ajutor concret bătrânului, săracului, bolnavului, singuraticului, descurajatului de viaţă, încercatului, căzutului în necaz sau în păcat. Am găsit în Noul Testament 59 de versete care folosesc cuvintele "unii pe alţii" şi care ne învaţă cum să trăim "unii cu alţii". Iată doar câteva dintre ele: "Mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii" (1Tes 5,11). "Acceptaţi-vă unii pe alţii" (Rom 15,7). "Sfătuiţi-vă unii pe alţii" (Col 3,16). "Fiecare să privească pe altul mai presus de sine însuşi" (Fil 2:4) "Slujiţi-vă unii pe alţii" (Gal 5,13) "Îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste" (Ef 4:2) "Rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iac 5,16) "Iertaţi-vă unii pe alţii" (Col 3,13) Şi mai presus de toate "iubiţi-vă unii pe alţii" (1In 3,11).

De ce dragostea şi nu dreptatea? Pentru că dragostea este noul act de identitate al ucenicului său, este semnul cel mai clar că suntem ai lui Isus, că am primit împărăţia cerului ca moştenire, şi nu în ultimul rând este mijlocul cel mai eficient de a câştiga suflete pentru cer. "Să vă iubiţi unii pe alţii! Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei" (In 13,34-35). Cu dragostea a câştigat Isus suflete pentru cer, cu dragostea au câştigat apostolii şi sfinţii, cu dragostea trebuie să câştigăm şi noi.

Preoţii şi cărturarii Vechiului Testament insistau mai mult pe dreptatea lui Dumnezeu, iar oamenii rămâneau departe şi descurajaţi. Isus şi apostolii au evidenţiat mai întâi dragostea ca trăsătură fundamentală a lui Dumnezeu şi oamenii au început să se apropie şi să-l caute pe Dumnezeu.

Papa Francisc, printr-o iluminare a Duhului Sfânt, arată mereu mai întâi iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni, fără să uite de celelalte atribute divine, şi mulţi oameni îndepărtaţi şi chiar străini de creştinism încep să se apropie şi să-l caute pe Dumnezeul iubirii şi al milostivirii. Mai mult, Papa Francisc, în exortaţia apostolică post-sinodală "Amoris laetitia" (Bucuria iubirii), cere ca această iubire milostivă a lui Dumnezeu să fie acceptată şi trăită de toate familiile creştine, ca din familii să se facă cunoscută, acceptată şi trăită în întreaga lume, peste care diavolul a împrăştiat ura şi tristeţea.

Primii creştini întindeau mese de iubire săracilor, apoi prin apostoli îi îndemnau şi îi încurajau pe discipoli şi pe păgâni să rămână statornici, în ciuda încercărilor, amintindu-le că "Trebuie să trecem prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (cf. Fap 14,22). Iar creştinii se simţeau întăriţi şi păgânii încurajaţi să vină la credinţă.

O femeie grav bolnavă dintr-un mare oraş oriental era neliniştită căci medicii i-au spus că sarcina pe care o poartă în sân o va ucide dacă nu avortează. De aceea, s-a dus şi a consultat toţi slujitorii de culte religioase din oraşul ei. Slujitorul păgân i-a spus că persoana ei contează, nu copilul. Slujitorul evreu i-a spus să-şi iubească pruncul cum se iubeşte pe sine, iar ea nu se iubea pe sine. Slujitorul creştin i-a spus că trebuie să-şi iubească pruncul aşa cum ne-a iubit Isus pe noi, adică să-şi jertfească viaţa pentru viaţa pruncului. Deşi nu era creştină, a ascultat de slujitorul creştin şi a păstrat sarcina. Şi minune, a născut un copilaş frumos, nu i s-a întâmplat nici un rău la naştere, ba din contra s-a simţit vindecată în trupul şi în sufletul ei. Încântată de noua învăţătură şi de cele petrecute cu ea, a părăsit păgânismul şi s-a făcut creştină pentru a-l sluji pe cel care s-a dat pe sine la moarte pentru viaţa şi mântuirea noastră.

Părintele Henri Nouwen (1932-1996), care a fost un renumit preot, teolog şi profesor catolic, născut în Olanda, a lucrat în Olanda, Statele Unite, Peru şi Canada. A scris 39 de cărţi şi este considerat unul dintre cei mai buni autori pe teme de spiritualitate ai secolului XX. Într-o zi a încurajat-o astfel pe o tânără handicapată descurajată de viaţă: "Janet, vreau ca tu să ştii că eşti fiica iubită a lui Dumnezeu. Eşti preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Răbdarea ta în suferinţă încurajează comunitatea noastră". Din acea zi tânăra a devenit mai credincioasă şi mai răbdătoare. Şi noi trebuie să găsim astfel de cuvinte.

Isus a spus odată: "Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia" (Lc 12,33). Primii creştini îşi vindeau bunurile pentru a ajuta. Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226) şi-a vândut şi Biblia pentru a face pomană. Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) şi-a vândut lenjeria şi tacâmurile pentru săraci. "Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,38).

Şi astăzi, creştinii care predică iubirea şi milostivirea divină mai mult cu faptele decât cu vorbele câştigă cele mai multe suflete pentru cer. Cu ce a cucerit Fericita Teresa de Calcutta (1910-1997) mii de suflete din India şi din întreaga lume? Prin traducerea în fapte a iubirii şi milostivirii divine, începând cu cei mai defavorizaţi şi ajungând apoi la toţi ceilalţi oameni.

Apoi, să-i ajutăm şi pe alţii să treacă de la ură la iubire, de la înverşunare la bunăvoinţă. Doi fraţi s-au certat. Nu cunoşteau nici vechea şi nici noua poruncă a iubirii. Deoarece casele lor erau despărţite de o mică gârlă, unul dintre ei a hotărât să ridice un gard înalt ca să nu se mai vadă unul pe altul. Pentru această lucrare a tocmit un meşter priceput care era creştin. Meşterul, în loc de gard, a construit un pod peste apă, aşa încât celălalt frate se minună de acest lucru şi veni cu braţele deschise spre fratele său. Aşa se împăcară cei doi fraţi, iar meşterul plecă mai departe pentru a construi alte noi poduri. Oare noi ce ridicăm, poduri ori bariere? Să avem grijă că urmează judecata după noua Lege a iubirii!

Dar iubirea perfectă este cea a iubirii duşmanului, după exemplul cerului: "Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8). Iertarea, iubirea, ajutorarea şi mântuirea duşmanului este lucrarea divină pe care o poate face omul pe pământ, este lucrarea cu mare câştig de suflete şi lucrarea bine răsplătită de Dumnezeu.

Pentru un diamant de mare preţ, un tată credincios şi-a trimis pe cei trei fii în lume pentru a face fapta pe care o cred ei cea mai frumoasă. Primul a administrat cinstit o avere încredinţată. Altul a salvat un copil de la înec. Altul şi-a salvat duşmanul de la o moarte sigură. Tatăl a precizat fapta celui din urmă şi i-a dat diamantul preţios. Isus ne-a iubit şi ne-a salvat pe noi păcătoşii şi a primit diamantul învierii fericite. Noi, dacă ne vom iubi duşmanii, vom primi la fel.

Într-o noapte cu lună, cineva semăna grăbit neghină în arătura proaspătă a vecinului. Era plin de ură şi voia să-i facă rău cu orice preţ. Informat despre acestea, proprietarul ogorului a fost atent când vecinul său şi-a arat ogorul, s-a dus şi el noaptea, dar în loc de neghină a aruncat între brazdele lui grâu de cel mai de soi. Văzând acest fapt, acel om rău s-a convertit şi s-a mântuit. Noi ce semănăm?

Oamenilor care primesc şi trăiesc porunca cea nouă a iubirii lui Isus sfântul Ioan în Apocalips le arată astăzi ceea ce le-a pregătit Dumnezeu în cer. La crucea lui Isus, primei creaţii de la început, i s-a adăugat o alta nouă. La a doua venire a lui Isus, când totul va fi desăvârşit, când toţi răscumpăraţii vor ajunge în portul mântuirii, paradisul, pământul şi cerul cel nou, "marea", simbol al rătăcirii şi al separării popoarelor, simbol al diavolului şi morţii, nu va mai exista; nu va mai fi nici noapte, nici blestem, nici doliu, nici strigăt de durere. Va exista numai "Noul Ierusalim" unde toate urmările păcatului vor fi lichidate, unde Dumnezeu va locui pentru totdeauna cu oamenii (cf. Ap 21,1-5).

Doamne, ajută-ne pe noi toţi să trăim Legea nouă a iubirii, ca să putem ajunge în paradisul fericit!

Cristos a înviat şi o duminică binecuvântată tuturor!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 18.