Reflecţie la Duminica Bunului Păstor şi a rugăciunilor pentru vocaţii (Anul C) - 2016

Isus, Păstorul cel bun, care face din toţi ucenicii săi păstori de suflete

Conform unei tradiţii foarte vechi, duminica a patra după sfintele Paşti se numeşte "Duminica Bunului Păstor", duminică în care Biserica citeşte discursul lui Isus despre Păstorul cel bun (cf. In 10,1-30). Iar de 53 de ani încoace duminica de astăzi se mai numeşte şi "Duminica Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii", duminică în care Biserica se roagă ca Dumnezeu să ridice din rândurile ei cât mai mulţi colaboratori cu Isus, supremul păstor, la mântuirea lumii. Iar primii din aceşti colaboratori pentru care se roagă Biserica în această duminică suntem fiecare dintre noi, care la Botez am fost consacraţi preoţi, profeţi şi regi, pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Isus şi-a rostit discursul său despre Păstorul cel Bun, discurs în care vorbeşte despre sine, după ce fariseii l-au dat afară din templu pe orbul din naştere pe care el îl vindecase (cf. In 9,34. Şi putem spune că a fost spre binele orbului vindecat că a fost dat afară din templu de farisei şi cărturari, căci aşa l-a putut reîntâlni şi cunoaşte pe Isus: profetul, medicul şi păstorul oamenilor, care îl vindecase (cf. In 9,35). Isus, deşi fusese şi el respins şi dat afară din templu (cf. In 8,59), nu respinge şi nu dă afară pe nimeni dintre cei care vin la el (cf. In 6,37).

De fapt, Isus nu numai că fusese respins de autorităţile civile şi religioase ale timpului, ci a fost şi ucis pe cruce. Respingerea şi condamnarea lui Isus au fost un semn profetic, că de acum încolo şi până la venirea lui Isus de-a doua asta vor face duşmanii săi şi ai mântuirii oamenilor cu toţi ucenicii săi: îi vor respinge şi vor ucide. Dar el îi va învia şi le va da viaţă veşnică. Să privim în istoria Bisericii şi vom vedea că ucenicul Ştefan a fost respins şi ucis cu pietre în afara Ierusalimului, că apostolii care au purtat în lume evanghelia mântuirii şi a împărăţiei cerurilor au fost respinşi şi ucişi în fel şi chip de nişte minţi întunecate, că mulţi din ucenicii lui Isus din toate timpurile au fost respinşi, închişi, torturaţi şi ucişi chiar în numele închinării lui Dumnezeu (cf. In 16,2).

Astăzi, plini de făţărnicie şi ură, iudeii îl iau iar la întrebări pe Isus: "Dacă tu eşti Cristos, spune-ne deschis!" (In 10,24). Iar el nu numai că le spusese că este Mesia (cf. In 8,58), ci le şi arătase că este Cristos (cf. In 10, 25.32.37-38), dar ei nu au voit să-l creadă, căci voiau să-l omoare. Aşa stând lucrurile, de acum încolo Isus, simţindu-şi sfârşitul aproape, se va dedica mai mult turmei sale, pentru a-i da ultimele învăţături. Oile îi aparţin lui Isus de drept, în primul rând pentru că el a luat parte la creaţia lor, apoi pentru că Tatăl i le-a dat lui în mod expres (cf. In 10,29) şi apoi pentru că el le-a răscumpărat la cruce.

Trebuie să ştim că a fost nevoie de suferinţele şi moartea lui Isus, Păstorul nostru cel bun şi Mielul nostru de Paşti, pentru ca să fie învinşi iadul şi moartea.

Iată ce ne spune în acest sens sfântul Efrem (306-373), diacon şi învăţător al Bisericii: "Domnul nostru a fost zdrobit de moarte, dar, la rândul său, el a călcat-o în picioare ca pe o stradă bătătorită. S-a supus morţii în mod spontan, a acceptat voluntar moartea, pentru a distruge acea moarte care nu voia să moară. Într-adevăr, Domnul nostru a ieşit purtând crucea pentru că aşa a voit moartea. Însă, pe cruce, prin strigătul său, i-a scos pe morţi afară din iad, chiar dacă moartea încerca să se opună. Moartea l-a ucis în trupul pe care el îl asumase. Însă cu aceleaşi arme el a triumfat asupra morţii. Divinitatea s-a ascuns sub omenitate şi s-a apropiat de moarte, care a ucis şi care, la rândul său, a fost ucisă. Moartea a ucis viaţa naturală, dar a fost ucisă de viaţa supranaturală. Şi cum moartea nu putea să înghită Cuvântul fără trup, şi nici iadul nu-l putea primi fără carne, el s-a născut din Fecioară, pentru a putea coborî prin intermediul trupului în împărăţia morţilor. Însă o dată ajuns acolo cu trupul pe care îl asumase, a distrus şi a risipit toate bogăţiile şi toate comorile iadului" (cf. Predici despre Domnul nostru, 3-4.9) .

A fost nevoie de suferinţele şi moartea lui Isus pentru ca noi să putem fi acceptaţi de Dumnezeu ca fii adoptivi ai săi şi pentru ca să fim admişi în paradisul pierdut. O ilustraţie din viaţa păstorilor ne va ajuta să înţelegem mai bine aceasta.

În Noua Zeelandă, o ţară cunoscută pentru creşterea oilor, se nasc în fiecare an mii de miei. Din nefericire, unii dintre ei mor la naştere. De asemenea, multe oi-mame mor în timp ce nasc. În încercarea de a salva mieii orfani şi a mângâia oiţele cărora le-au murit mieii, ciobanii pun împreună mieii orfani cu mame ai căror miei au murit. Dar nu-i o treabă aşa de uşoară precum pare, deoarece o oaie-mamă nu vrea să accepte un miel şi să îl hrănească decât dacă este al ei. Totuşi, cum procedează ciobanii ca oile-mame să accepte un miel orfan ca fiind al ei? Procedeul este la fel de vechi ca şi îndeletnicirea creşterii oilor. Mielul mort al oii este jupuit de blană, iar blana sa este înfăşurată în jurul mielului orfan, care după acesta este pus lângă mama sa adoptivă. Oaia-mamă miroase blana mielului ei şi astfel acceptă orfanul ca pe al ei personal.

Acest procedeu ne aminteşte de ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce. El şi-a dat carnea şi sângele pentru ca noi, primindu-le, să căpătăm parfumul lui şi astfel să putem fi acceptaţi de Dumnezeu între fiii săi adoptivi. Dacă Dumnezeu va vedea semnul Fiului său asupra noastră şi va simţi în noi parfumul trupului şi sângelui lui, vom fi acceptaţi ca fii. Şi nu numai că vom fi acceptaţi ca fii, dar Dumnezeu ne va adăposti în cortul său, ne va păzi de foame şi de sete, ne va păzi de soare şi arşiţa lui. Apoi, Mielul din mijlocul tronului ne va păstori şi ne va conduce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri (cf. Ap 7,15-17).

De aceea, când Ioan a scris în Apocalips, că noi am fost mântuiţi prin sângele Mielului, el a avut în vedere această acceptare din partea lui Dumnezeu, datorită parfumului sângelui lui Cristos (cf. Ap 7,14; 12,11; Ef 2,13-14). Odată eram orfani, dar acum parfumaţi de jertfa lui Isus de la cruce, suntem adoptaţi ca fii de către Dumnezeu.

Apoi, a fost nevoie de sângele lui Isus vărsat la cruce pentru noi, ca să ne putem spăla veşmântul sufletului nostru pătat de păcate în sângele său şi pentru ca să putem fi admişi în mulţimea nenumărată din paradis (Ap 7,9.14), unde nu poate intra nimic întinat (cf. Ap 21,27).

Într-o noapte, un misionar a fost atacat şi jefuit. Însă hoţul a găsit asupra lui doar câţiva bani şi câteva broşuri creştine. Când a dat să fugă, misionarul l-a strigat tare: "Stai! Mai am să-ţi dau ceva cu mult mai preţios!" Hoţul a rămas buimăcit. "Sper că odată îţi va părea rău de această viaţă. Dacă vei ajunge vreodată la această părere de rău, atunci să nu uiţi că «Sângele lui Isus Cristos ne curăţă de orice păcat» (1In 1,7)". Hoţul a dispărut repede, iar misionarul s-a rugat ca acele cuvinte să-i fie de folos. După o evanghelizare, pe când misionarul dădea mâna cu fiecare ascultător, i s-a adresat un necunoscut. Ce surpriză când a recunoscut în acela pe omul rău care îl jefuise şi care acum devenise un creştin adevărat! "Vreau să vă mulţumesc pentru ce mi-aţi spus în noaptea aceea", a spus acel om. "O, nu, a zis misionarul, nu mie, ci sângelui preţios al Mântuitorului, care ne curăţă de orice păcat. «Dacă ne mărturisim păcatele, Isus Cristos este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire» (1In 1,9)".

A fost nevoie de suferinţa şi moartea lui Isus pentru a amortiza şi a întrerupe căderile noastre. Mă voi explica printr-un exemplu. Într-un mic sat o echipă de muncitori lucrau la reconstrucţia unei biserici. Ridicaseră o schelă înaltă pentru a putea reface întreg peretele. Întrucât în curtea bisericii era iarbă multă, un păstor adusese oile să pască acolo. Ele păşteau libere si nu păreau deranjate de muncitorii care lucrau pe schele. La un moment dat, din neatenţie, un muncitor s-a dezechilibrat, îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi în gol de la opt metri. Căzătura fu rapidă iar impactul cu solul foarte puternic. Din fericire pentru el, căzu exact pe un miel care păştea sub schelă. Mielul a fost zdrobit sub greutatea omului, dar el a scăpat nevătămat. Căderea fatală a omului a fost întreruptă de adevăratul Miel. Era Mielul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele lumii (cf. In 1,29; Ap 5,6) şi a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), ca să facă din noi o sămânţă de urmaşi ai săi (cf. Is. 53,4-10).

A fost nevoie de trupul jertfit şi de sângele vărsat la cruce pentru ca ele să ne devină adevărată hrană şi băutură în Euharistie, pentru ca asemenea manei din pustiu să ne fie hrană şi băutură până la intrarea noastră în Canaanul ceresc şi ca Isus să rămână în noi ca adevărat medicament al nemuririi şi garanţie a învierii noastre (cf. In 6,55-56).

A fost nevoie de moartea şi de învierea lui Isus, pentru a putea înţelege că zilnic trebuie să murim cu Isus pentru păcat şi tot zilnic trebuie să înviem împreună cu el la o viaţă nouă, aşa cum de altfel am promis la Botez. Şi mai sunt încă multe alte motive pentru care Isus a trebuit să sufere, să moară şi să învie din morţi, dar ne oprim numai la acestea.

Acum înţelegem mai bine de ce Biserica ne cheamă zilnic la Euharistie, ca zilnic parfumul trupului şi sângelui lui Cristos să fie proaspăt în noi, ca zilnic Dumnezeu să ne recunoască mai uşor de fii ai săi, ca zilnic să ne curăţim haina albă a sufletului, ca zilnic să ne hrănim spre înviere şi nemurire.

În cimitirul sfântului Calist din Roma, există o pictură foarte veche care îl reprezintă pe Isus Bunul Păstor. În mijlocul picturii apare Isus înconjurat de doi apostoli şi de patru oiţe. Cei doi apostoli îi reprezintă pe toţi colaboratorii care îl ajută pe Isus în păstorirea turmei sale. Apostolii i-au apa harului dintr-o stâncă şi o dau oiţelor. Cele patru oiţe simbolizează cele patru feluri de ucenici: cei care primesc cu bucurie apa vieţii; cei care ascultă de două glasuri; cei care nu-i interesează decât viaţa prezentă; şi cei care întorc spatele lui Isus.

Pare că prima lectură de astăzi cuprinde cele patru categorii de ascultători ai evangheliei. Adunarea din Antiohia devine punctul de plecare al lucrării care se va împlini printre naţiuni. Barnaba şi Saul sunt chemaţi, puşi deoparte şi trimişi în misiune, aşa cum şi noi suntem zilnic chemaţi, puşi deoparte şi trimişi în misiune. Dar şi noi ca şi Paul şi Barnaba, de unii vom fi ascultaţi, iar de alţii vom fi respinşi. Dar atunci când vom fi respinşi şi refuzaţi într-un loc, nu trebuie să ne oprim, ci trebuie să ne îndreptăm spre alte locuri. Aşa a făcut Isus, aşa au făcut apostolii, aşa au făcut creştinii dinaintea noastră, aşa trebuie să facem şi noi.

Iar primul mesaj pe care trebuie să-l purtăm oamenilor este cel că Isus a murit pentru păcatele noastre după Scripturi şi că a înviat a treia zi după Scripturi (cf. 1Cor 15,2-3). "Dacă Cristos nu a fost înviat, atunci predicarea noastră este zadarnică", va scrie apostolul Paul (cf. 1Cor 15,14). Cristos, viaţa şi învierea oamenilor, trebuie vestit pretutindeni de către toţi ucenicii Domnului. Cine respinge anunţul vestitorilor şi cine nu devine vestitor la rândul lui, se închide în orizonturi strâmte; în schimb, cine primeşte acest anunţ şi apoi îl transmite mai departe, cunoaşte încă de pe acum bucuria vieţii veşnice şi puterea Duhului Sfânt care învie pe cei morţi (cf. Rom 8,11).

Odată un păstor de suflete a formulat la o predică următoarea întrebare: "Când a fost ultima dată când le-ai spus membrilor familiei tale şi prietenilor tăi, despre ceea ce înseamnă Isus pentru tine"? Cât despre mine Cristos înseamnă totul, viaţa de aici şi viaţa din veşnicie. Atunci o bătrânică i-a replicat: "De ce nu ne-ai spus asta până acum, că tare mai aveam nevoie să ştiu asta!" Creştinule, dacă nu ai spus până acum celor din jur cine este Isus pentru tine, grăbeşte-te să o faci măcar de acum înainte, căci mulţi aşteaptă şi au nevoie să le-o spui, spre întărirea lor în credinţă.

Se spune că un misionar a fost chemat într-o familie de sudanezi a căror fiică de 16 ani trăgea de moarte şi care chiar a murit la scurt timp. Tatăl fetei i-a zis: "Ce i-ai făcut fetei mele?" "Nimic, a răspuns misionarul" Mama a intervenit: "Cum puteţi să spuneţi că nu i-aţi făcut nimic, când ea a murit zâmbind! Sudanezii noştri nu mor niciodată aşa!" Da, există o nădejde care ne ajută să murim zâmbind. Este nădejdea învierii şi a mântuirii prin Isus Cristos: "Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos" (1Cor 15,20-22).

Un băieţel plimbându-se pe plajă, a văzut plaja plină de steluţe de mare naufragiate. Realizând că acestea n-ar mai rezista până la următorul flux, a început să le arunce, una câte una înapoi în apă. Un om care se plimba şi el pe acolo l-a văzut şi a strigat la el: "Fiule, ce faci? Nu ştii că sunt mii de steluţe pe plaja asta? Şi nu ştii că plaja asta se întinde pe zeci de kilometri? N-ai nici o şansă să salvezi toate stelele de mare de pe plaja asta!" Băieţelul s-a oprit, s-a gândit un moment, după care, cu o stea de mare în mână s-a întors spre acel om şi i-a spus: "Da, ştiu, dar pot salva măcar câteva". Şi s-a pus din nou pe treabă, aruncându-le cât mai departe în ocean.

Nici noi nu vom reuşi să salvăm toţi naufragiaţii păcatului din lume, dar putem face totuşi ceva măcar pentru unii. Iar acest ceva este întotdeauna mai mult decât nimic. Chiar şi numai un singur suflet de am salva, este bine, căci restul îl va face Dumnezeu, iar noi pentru munca noastră apostolică, vom fi iertaţi de multe păcate şi ne vom salva sufletul (cf. Iac 5,20).

Doamne, fă ca toţi creştinii să fie conştienţi de vocaţia misionară pe care au primit-o la Botezul lor!

Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 34.