Reflecţie la duminica a treia după Paşti (Anul C) - 2016

Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat (cf. Ps 30,2).

Suntem în a treia duminică din timpul pascal şi trăim împreună cu toată Biserica bucuria celei de-a treia apariţii a lui Isus înviat care ne aşteaptă şi pe noi ca şi pe apostoli: cu iubire, cu iertare, cu pâine, cu peşte, şi cu vorbe mântuitoare. Într-un cuvânt ne aşteaptă cu iubirea sa milostivă, pentru ca apoi ridicaţi din căderile noastre şi întăriţi de cuvântul şi pâinea lui, să-i răspundem şi noi cu iubirea noastră, după exemplul lui Petru şi a celorlalţi ucenici (cf. In 21,15-19).

Înainte de patima, moartea şi învierea sa, Isus le dăduse ucenicilor săi întâlnire în Galileea unde îl vor putea întâlni înviat din morţi. "Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea" (Mt 26,31-32; Mc 14,27-28). Această invitaţie la întâlnire în Galileea, Isus le-a înnoit-o şi după ce a înviat, prin îngerul de la mormântul gol (cf. Mt 28,7) şi prin femeile purtătoare de mir cărora li s-a arătat înviat din morţi: Atunci, Isus le-a zis: "Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor mei să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea" (Mt 28,10). Dar numai şapte dintre ucenicii lui au venit la întâlnirea cu Isus din Galileea, restul din cauza dramei Calvarului, au uitat de ea (cf. In 21,1-2); dar şi cei şapte care au venit la întâlnirea cu Isus, apăsaţi de ce s-a întâmplat la Calvar şi obosiţi de aşteptarea lui Isus, s-au întors la vechea meserie.

Pe Simon Petru Domnul îl făcuse pescar de oameni (cf. Lc 5,10), la fel şi pe toţi ceilalţi apostoli (cf. Mt 4,19; Mc 1,17), dar ei, uitând de noul lor statut, s-au întors la vechea lor îndeletnicire. De aceea să nu mire faptul că în noaptea aceea nu au prins nimic. În starea de noapte sufletească, în starea de păcat, nimeni nu prinde nimic pentru cer. Cum ar putea fi rodnică munca făcută după propriile gânduri şi departe de voia Domnului? Isus îi preveniseră că, despărţiţi de el, nu vor putea face nimic, dar ei au uitat şi de asta (cf. In 15,5). Dar când dimineaţa au aruncat mreaja la porunca lui Isus şi în locul voit de Isus, totul s-a schimbat. Numai în starea de "dimineaţa", de trezire sufletească, Isus apare omului pentru a-l întări, pentru a-i face rodnică munca şi pentru a-i da de mâncare (cf. In 21,12).

De ce le-a dat Isus întâlnire ucenicilor săi în Galileea Neamurilor şi nu alt loc? Galileea a fost primul loc întunecat de pe pământ unde a răsărit pentru prima dată lumina divină şi de unde lumina trebuie aprinsă în toate celelalte locuri (cf. Is 9,2; Mt 4,16). Galileea era locul de baştină al multora dintre ei, iar Isus, pentru a rămâne ca o lumină în întuneric, şi-a stabilit reşedinţa în Galileea (cf. Lc 2,39). În Galileea a fost începutul predicării Evangheliei, pentru că cei bolnavi aveau nevoie de medic (cf. Mt 9,12; Mc 2,17; Lc 5,21), şi pentru că colo Isus era iubit aşteptat. Acolo Isus a cucerit cei mai mulţi oameni pentru cer. Acolo a făcut Isus cele mai multe dintre minunile sale. De aceea, acolo şi la acei oameni a voit Isus să li se arate ca înviat. Ba mai mult, Isus a voit ca tot de acolo, tot din locul de întuneric şi moarte sufletească să fie şi începutul lucrării ucenicilor săi.

De ce partea dreaptă şi nu partea stângă? Dreapta e locul aleşilor cf. Mt 25,33-34); este locul desfătărilor veşnice (cf. Ps 16,11); este locul unde s-a înălţat Isus (cf. Mc 16,19); este locul îndurării divine (cf. Ps 48,10); este locul puterii divine (cf. Lc 5,4; In 21,6). Aici, s-ar părea că partea dreaptă a bărcii nu are faţă de partea stângă decât un singur, dar esenţial avantaj, anume că Isus le-o indicase. Trebuie să facem cum zice Domnul şi nu cum vrem noi. În orice domeniu al vieţii, când gândim şi acţionăm după cum voim noi şi nu după cum voieşte Dumnezeu, trudim în zadar. Este planul lui Dumnezeu nu al nostru. Întotdeauna lucrurile s-au complicat fără ascultarea de Domnul: primii oameni au fost goliţi de toate darurile (cf. Gen 3,1-7); Esau a pierdut binecuvântarea (cf. Gen 25,33; 27,39-40); egiptenii au pierit fără sângele Mielului (cf. Ex 11,6-7); fără 10 porunci miliardele de legi nu ajung pentru siguranţa vieţii (cf. Dt 4,38-40); noi toţi trudim în zadar ca apostolii (cf. In 21,3); ba chiar reuşitele noastre se transformă în eşecuri, ca biruinţa regelui Saul (cf. 1Sam 15,23), ca belşugul bogaţilor (cf. Mt 16,26: Lc 9,25). Viaţa trăită fără împlinirea voinţei lui Dumnezeu este o pierdere veşnică.

Isus a venit la întâlnirea cu apostolii săi trişti şi obosiţi numai atunci când Tatăl ceresc l-a trimis şi când ucenicii aveau cea mai mare nevoie de el. Isus îi aştepta cu foc, cu pâine şi cu peşte fript, exact ceea ce aveau nevoie pentru oboseala şi foamea lor din acele momente, dar ei nu-l cunoşteau. Atunci Isus intră în vorbă cu ei, ca şi cu ucenicii de la Emaus, îi întreabă despre necazul lor, dar ei tot nu l-au cunoscut. Apoi, Isus îi pune să repete aruncarea mrejei în partea dreaptă a corabiei ca la începutul chemării lor ca apostoli (cf. Lc 5,4) şi deşi prind o mulţime mare de peşti, numai Ioan îl recunoaşte. Abia după ce Isus repetă gestul frângerii pâinii de la Cina de Taină, numai atunci îl recunosc cu toţii. Numai comuniunea cu Isus şi primirea "pâinii frânte" şi a "peştelui fript", ambele imagini simbol ale trupului său frânt şi ars la cruce de focul judecăţii lui Dumnezeu datorită păcatelor noastre, aduc: credinţa, pacea, liniştea, mulţumirea în toţi cei îl primesc. Aşa s-a întâmplat cu ucenicii de la Emaus, aşa s-a întâmplat cu cei şapte ucenici astăzi, aşa se va întâmpla şi cu noi. Abia acum înţelegem de ce Biserica ne cheamă zilnic la Liturghie şi Euharistie.

"Pâinea frântă", "peştele fript" şi prezenţa lui Isus înviat lângă apostoli ne arată clar că lucrarea lui Isus de la cruce a fost perfectă şi desăvârşită. Trupul său a fost frânt şi ars de pedeapsa păcatelor noastre la cruce, iar învierea sa din morţi ne arată că Dumnezeu a primit jertfa de la cruce pentru noi ca pe o jertfă perfectă şi îndestulătoare. Totuşi, Dumnezeu cere şi colaborarea noastră pentru mântuire, pentru că lucrarea mântuirii este o operă divino-umană, şi fiecare parte trebuie să-şi aducă aportul său. Isus a făcut partea lui, partea cea mai grea, deschizând la cruce izvorul abundent şi gratuit de mântuire; iar aportul nostru constă din aceea că trebuie să vestim lumii harul mântuirii de la cruce, adică, să trezim în oameni gustul după apa mântuirii şi să-i aducem la acest izvor gratuit al mântuirii. De aceea, Isus le-a cerut apostolilor să aducă din peştii pe care i-au prins şi să-i aşeze pe jar alături de ai lui, adică, să aşeze jertfa lor alături de jertfa lui (cf. In 21,10; Col 1,24).

Apoi, prin pescuirea minunată, Isus a voit să simbolizeze mulţimea de oameni pe care aceşti "pescari de suflete", cu truda şi jertfele lor, îi va aduce la mântuirea gratuită de la cruce, din cele 153 de ţări cunoscute pe atunci, căci după cum spun mulţi biblişti, cam asta ar simboliza cei 153 de peşti mari.

În lucrarea ridicării noastre din păcat, în lucrarea de convertirea şi înnoirea noastră, trebuie să ştim că suntem ajutaţi de însuşi Isus, aşa cum se vede şi din evanghelia de astăzi. Isus, după ce a ridicat-o şi convertit-o pe Maria Magdalena care îl plângea ca pe un mort, după ce i-a ridicat şi convertit pe cei doi ucenici de la Emaus care aşteptau o mântuire pământească şi care îl priveau pe Isus ca pe un străin, după ce l-a ridicat şi convertit pe scepticul învierii sale, pe apostolul Toma, geamănul nostru, astăzi îl ridică şi îl converteşte pe primul dintre apostoli, pe Petru (cf. In 21,15-17), ca semn al ridicării şi al convertirii tuturor ucenicilor săi din toate timpurile.

Iar în lucrarea convertirii noastre, Isus porneşte de la dragostea noastră faţă de el de la început. Înainte de patimă, Petru i-a spus lui Isus că el îl iubeşte mai mult decât toţi ceilalţi apostoli şi că este gata să meargă chiar la moarte împreună cu el (cf. Mt 26,33; Mc 14,29). Şi fiecare dintre noi, la Botezul nostru, i-am spus lui Isus că, din iubire faţă de el, ne lepădăm de satana şi de toate ale lui; că vom crede mereu în el şi în lucrarea Bisericii sale. Petru, care în timpul patimilor uitând de dragostea promisă, s-a lepădat de trei ori de Isus (cf. Mt 26,69-75), acum este chemat să-şi reafirme tot public dragostea sa faţă de el (cf. In 21,15-17). Asta face Isus şi cu unul fiecare dintre noi zi de zi, caută să ne aducă la făgăduinţele noastre de la Botez, făgăduinţe de care ne-am îndepărtat de frica lumii, căci, odată aduşi la dragostea dintâi, viaţa noastră va deveni o mărturie vie a învierii şi mântuirii sale.

Ba mai mult, Isus - păstorul, capul şi piatra de temelie a Bisericii sale - , până la venirea sa de-a doua, îl reconfirmă pe Petru ca locţiitor vizibil al său, în misiunea de cap şi stâncă de neclintit a Bisericii sale, în misiunea sa de a vesti Evanghelia la orice făptură până la marginile lumii, în misiunea de a hrăni şi adăpa oiţele sale, în misiunea de a-i întări pe fraţii săi, în misiunea de a continua în numele său, în misiunea de a dezlega păcatele oamenilor, în puterea sa şi în persoana sa (cf. In 21,15-17; Mt 16,18). Când şi noi ne lăsăm schimbaţi de el, Isus ne repune în rândul fiilor lui Dumnezeu şi ai fraţilor lui şi ne trimite în lume cu misiunea împăcării de la cruce (cf. 2Cor 5,18).

Apropo de misiunea noastră de a predica evanghelia şi de a vesti lumii împăcarea de la cruce, Biserica, prin gura sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), ne învaţă să predicăm mai mult cu viaţa noastră schimbată, decât prin cuvinte. Iată cum se exprimă el: "Predicaţi, predicaţi şi dacă este nevoie folosiţi şi cuvinte!" Însuşi sfântul Francisc din Assisi şi ucenicii lui au predicat mai mult cu viaţa lor schimbată de Isus, decât prin cuvinte. Renumită este predica cu viaţa schimbată pe care a făcut-o odată Francisc, în Assisi, împreună cu fratele Ginepro (+1258), cel mai simplu dintre fraţi, unde un predicat numai cu faptele de iubire faţă de oameni, fără să rostească nici un cuvânt. În acea zi s-au convertit cei mai mulţi oameni. Iar o predică ca aceasta, cu un câştig mare de suflete, o poate face şi cel mai simplu creştin.

Isus, după ce l-a ajutat pe Petru să se convertească, după ce l-a învăţat să fie smerit în tot ce spune şi în tot ce face, prin cele trei întrebări de "mă iubeşti?", i-a arătat şi învierea la care este chemat orice ucenic, dar i-a spus că la ea se ajunge numai prin cruce (cf. In 21,18-19), cruce pe care cândva el, Petru, şi ceilalţi apostoli au privit-o cu teamă (cf. Mt 16,21-25), dar cruce pe care acum a acceptat-o şi a mers bucuros după Isus (cf. In 21,19).

Sfântul apostol Ioan, în lectura a doua de astăzi din cartea Apocalipsului (cf. Ap 5,11-14), ne spune că propovăduirea noastră, a ucenicilor de pe pământ, trebuie să fie o prelungire a propovăduirii îngerilor şi fericiţilor din cer. Aşa cum cei din cer propovăduiesc: Vrednic este Mielul să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântarea, căci prin moarte şi înviere a triumfat asupra lui satan şi a morţii şi a umplut cerul de făpturi fericite, tot astfel trebuie să propovăduim şi noi, dintr-o inimă plină de umilinţă, de blândeţe, de ascultare Tatăl ceresc, şi răbdare în purtarea crucii zilnice.

Prima lectură de astăzi (cf. Fap 5,27-32.41-42) ne spune că Petru şi ceilalţi apostoli, transformaţi de Isus, fiind cu gândul la înviere şi paradis, au lăsat la o parte orice frică, şi din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, l-au predicat pe Isus mort şi înviat pentru mântuirea lumi, chiar dacă pentru asta au fost luaţi în râs şi calomniaţi, chiar dacă au fost certaţi şi opriţi, chiar dacă au fost ocărâţi bătuţi, chiar dacă au fost închişi şi ucişi. Ba mai mult, ei, în loc să se teamă şi să plângă, s-au bucurat şi s-au veselit de toate aceste ocări şi suferinţe, care le deveniseră cinste şi onoare (cf. Fap 5,41). La întrebarea cum de fac toate acestea, ei răspundeau: pentru că iubirea lui Isus ne zoreşte (cf. 2Cor 5,14), pentru că Dumnezeu Tatăl doreşte ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului şi la mântuire (cf. 1Tim 2,4). Această schimbare, acest curaj, această dragoste mare a lor faţă de Dumnezeu şi faţă de suflete au dus la convertirea şi vindecarea multor bolnavi la trup şi la suflet.

De aceea, şi noi să propovăduim cu psalmistul, cântând: "Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să râdă de mine. Doamne, tu mi-ai scos sufletul din locuinţa morţilor, tu mi-ai dat viaţă, ca să nu cobor în mormânt" (Ps 30,2.4). Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 7.