Papa Francisc: Veghe de rugăciune cu ocazia Jubileului Milostivirii Divine (2 aprilie 2016)

Împărtăşim cu bucurie şi recunoştinţă acest moment de rugăciune care ne introduce în duminica Milostivirii, atât de dorită de sfântul Ioan Paul al II-lea - în urmă cu unsprezece ani, ca astăzi, în 2005 a plecat de la noi -; şi voia asta pentru a da împlinire unei cereri a sfintei Faustina. Mărturiile care au fost oferite - şi pentru care mulţumim - şi lecturile pe care le-am ascultat deschid breşe de lumină şi de speranţă pentru a intra în marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Câte sunt chipurile milostivirii sale, cu care El ne vine în întâmpinare? Sunt într-adevăr atâtea; este imposibil de a le descrie pe toate, pentru că milostivirea lui Dumnezeu este un crescendo continuu. Dumnezeu nu încetează niciodată s-o exprime şi noi n-ar trebui niciodată să ne obişnuim s-o primim, s-o căutăm, s-o dorim! Este ceva mereu nou care provoacă uluire şi uimire văzând marea fantezie creatoare a lui Dumnezeu când ne vine în întâmpinare cu iubirea sa.

Dumnezeu s-a revelat manifestând de mai multe ori numele său şi acest nume este "milostiv" (cf. Ex 34,6). Cât de mare şi infinită este natura lui Dumnezeu, tot aşa de mare şi infinită este milostivirea sa, până acolo încât apare o activitate dificilă a o putea descrie în toate aspectele sale. Răsfoind paginile Sfintei Scripturi, găsim că milostivirea este înainte de toate apropierea lui Dumnezeu de poporul său. O apropiere care se exprimă şi se manifestă îndeosebi ca ajutor şi ocrotire. Este apropierea unui tată şi a unei mame care se oglindeşte într-o frumoasă imagine a profetului Osea. Spune aşa: "Cu legături omeneşti îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deşi eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc" (11,4). Îmbrăţişarea unui tată şi a unei mame cu copilul lor. Este foarte expresivă această imagine: Dumnezeu ne ia pe fiecare dintre noi şi ne ridică până la obrazul său.

Câtă duioşie conţine şi câtă iubire exprimă! Duioşie: cuvânt aproape uitat şi de care lumea de astăzi - noi toţi - avem nevoie. M-am gândit la acest cuvânt al profetului când am văzut logoul Jubileului. Isus nu numai că poartă pe umerii săi omenirea, dar obrazul său apropiat lângă cel al lui Adam, până acolo încât cele două feţe par să se unească în una.

Noi nu avem un Dumnezeu care să nu ştie să înţeleagă şi să compătimească slăbiciunile noastre (cf. Evr 4,15). Dimpotrivă! Tocmai în virtutea milostivirii sale Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi: "Căci, prin întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat" (Gaudium et spes, 22). Deci, în Isus nu numai că putem atinge cu mâna milostivirea Tatălui, dar suntem determinaţi să devenim noi înşine instrument al milostivirii. Poate să fie uşor de vorbit despre milostivire, în timp ce este mai angajant a deveni concret martori ai săi. Acesta este un parcurs care durează toată viaţa şi n-ar trebui să aibă nicio oprire. Isus ne-a spus că trebuie să fim "milostivi precum Tatăl" (cf. Lc 6,36). Şi asta durează toată viaţa!

Aşadar, câte chipuri are milostivirea lui Dumnezeu! Ea ne este făcută cunoscută ca apropiere şi duioşie, dar în virtutea acestui lucru şi drept compătimire şi împărtăşire, drept mângâiere şi iertare. Cu cât primeşte cineva mai mult, cu atât mai mult este chemat s-o ofere, s-o împărtăşească; nu poate să fie ţinută ascunsă nici ţinută numai pentru noi înşine. Este ceva ce arde inima şi o provoacă să iubească, recunoscând faţa lui Isus Cristos mai ales în cel care este mai departe, slab, singur, încurcat şi marginalizat. Milostivirea nu stă pe loc: merge în căutarea oii pierdute, şi când o regăseşte exprimă o bucurie contagioasă. Milostivirea ştie să privească în ochi orice persoană; fiecare este preţioasă pentru ea, pentru că fiecare este unică. Câtă durere simţim în inimă când auzim spunându-se: "Oamenii aceştia... oamenii aceştia, aceste sărmani, să-i aruncăm afară, să-i lăsăm să doarmă pe străzi...". Acest lucru este de la Isus?

Iubiţi fraţi şi surori, milostivirea nu poate să ne lase liniştiţi niciodată. Iubirea lui Cristos e cea care ne "nelinişteşte" până când nu ajungem la obiectiv; cea care ne determină să îmbrăţişăm şi să strângem lângă noi, să-i implicăm pe cei care au nevoie de milostivire pentru a permite ca toţi să fie reconciliaţi cu Tatăl (cf. 2Cor 5,14-20). Nu trebuie să ne fie teamă, este o iubire care ajunge la noi şi ne implică până acolo încât să mergem dincolo de noi înşine, pentru a ne permite să recunoaştem faţa sa în cea a fraţilor. Să ne lăsăm conduşi cu docilitate de această iubire şi vom deveni milostivi precum Tatăl.

Am ascultat Evanghelia: Toma era un încăpăţânat. Nu a crezut. Şi a găsit credinţa chiar atunci când a atins rănile Domnului. O credinţă care nu este capabilă să se pună în rănile Domnului, nu este credinţă! O credinţă care nu este capabilă să fie milostivă, aşa cum sunt semn de milostivire rănile Domnului, nu este credinţă: este idee, este ideologie. Credinţa noastră este întrupată într-un Dumnezeu care s-a făcut trup, care s-a făcut păcat, care a fost rănit pentru noi. Dar dacă noi vrem să credem serios şi să avem credinţa, trebuie să ne apropiem şi să atingem acea rană, să mângâiem acea rană şi chiar să ne plecăm capul şi să lăsăm ca alţii să mângâie rănile noastre.

Este bine aşadar ca Duhul Sfânt să fie cel care să conducă paşii noştri: El este Iubirea, El este Milostivirea care se comunică în inimile noastre. Să nu punem obstacole în calea acţiunii sale dătătoare de viaţă, ci să-l urmăm cu docilitate pe cărările pe care El ni le indică. Să rămânem cu inima deschisă, pentru ca Duhul s-o poată transforma; şi astfel, iertaţi, reconciliaţi, cufundaţi în rănile Domnului, să devenim martori ai bucuriei care provine din faptul de a-l fi întâlnit pe Domnul Înviat, viu în mijlocul nostru.

[Binecuvântarea]

Alaltăieri, vorbind cu conducătorii unei asociaţii de ajutor, de caritate, a reieşit această idee şi m-am gândit: "O voi spune în piaţă, sâmbătă". Ce frumos ar fi ca o amintire, să spunem, un "monument" al acestui An al Milostivirii, să fie în fiecare dieceză o operă structurală de milostivire: un spital, o casă pentru bătrâni, pentru copii abandonaţi, o şcoală unde nu ar exista, o casă pentru a-i recupera pe cei dependenţi de droguri... Atâtea lucruri care se pot face... Ar fi frumos ca fiecare dieceză să se gândească: ce pot să las ca amintire vie, ca faptă de milostenie vie, ca rană a lui Isus cel viu pentru acest An al Milostivirii? Să ne gândim şi să vorbim despre asta cu Episcopii. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.