Papa Francisc: Omilia din Duminica Floriilor 2016

Duminică, 20 martie 2016, la ora 9.30, Sfântul Părinte Francisc a prezidat, în Piaţa "Sfântul Petru", celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. În centrul pieţei, la obelisc, papa a binecuvântat ramurile de palmier şi de măslin şi, la sfârşitul procesiunii care ajunge pe platou, a celebrat sfânta Liturghie a Pătimirii Domnului. La celebrare au luat parte - cu ocazia celei de-a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului, cu tema: "Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milă" (Mt 5,7) - tineri din Roma şi din alte dieceze, ca preludiu al ZMT 2016 care se va ţine de la 26 la 31 iulie la Cracovia (Polonia). Publicăm în continuare omilia pe care papa Francisc a rostit-o după proclamarea Pătimirii Domnului după Luca:

"Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului" (cf. Lc 19,38), striga cu bucurie mulţimea din Ierusalim primindu-l pe Isus. Ne-am însuşit acel entuziasm: agitând ramurile de palmier şi de măslin am exprimat lauda şi bucuria, dorinţa de a-l primi pe Isus care vine la noi. Da, aşa cum a intrat în Ierusalim, El doreşte să intre în oraşele noastre şi în vieţile noastre. Aşa cum a făcut în Evanghelie, mergând călare pe un măgar, vine la noi cu umilinţă, dar vine "în numele Domnului": cu puterea iubirii sale divine iartă păcatele noastre şi ne reconciliază cu Tatăl şi cu noi înşine.

Isus este bucuros de manifestarea populară de afect a oamenilor şi atunci când fariseii îl invită să-i reducă la tăcere pe copii şi pe ceilalţi care-l aclamă răspunde: "Dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele" (Lc 19,40). Nimic n-a putut opri entuziasmul pentru intrarea lui Isus; nimic să nu ne împiedice să găsim în El izvorul bucuriei noastre, bucuria adevărată, care rămâne şi dă pacea; pentru că numai Isus ne salvează de laţurile păcatului, ale morţii, ale fricii şi ale tristeţii.

Însă Liturgia de astăzi ne învaţă că Domnul nu ne-a mântuit cu o intrare triumfală sau prin minuni puternice. Apostolul Paul, în lectura a doua, sintetizează cu două verbe parcursul răscumpărării: "s-a despuiat pe sine" şi "s-a umilit" pe sine însuşi (Fil 2,7.8). Aceste două verbe ne spun până la ce extrem a ajuns iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Isus s-a despuiat pe sine însuşi: a renunţat la gloria de Fiu al lui Dumnezeu şi a devenit Fiu al omului, pentru a fi în toate solidar cu noi păcătoşii, El care este fără păcat. Nu numai atât: a trăit printre noi într-o "condiţie de sclav" (v. 7): nu de rege, nici de principe, ci de sclav. Apoi s-a umilit, şi abisul umilirii sale pe care Săptămâna Sfântă ne-o arată, pare să nu aibă capăt.

Primul gest al acestei iubiri "până la sfârşit" (In 13,1) este spălarea picioarelor. "Domnul şi Învăţătorul" (In 13,14) se înjoseşte până la picioarele discipolilor, aşa cum fac numai sclavii. Ne-a arătat cu exemplul că noi avem nevoie de a ajunge la noi iubirea sa, care se apleacă asupra noastră; nu putem să ne lipsim de ea, nu putem iubi fără a ne lăsa mai întâi iubiţi de El, fără a experimenta duioşia sa surprinzătoare şi fără a accepta că iubirea adevărată constă în slujirea concretă.

Dar acesta este numai începutul. Umilirea pe care Isus o îndură devine extremă în Pătimire: este vândut pentru treizeci de dinari şi trădat cu o sărutare de un discipol pe care l-a ales şi l-a numit prieten. Aproape toţi ceilalţi fug şi îl părăsesc; Petru îl tăgăduieşte de trei ori în curtea templului. Umilit în suflet cu batjocuri, insulte şi scuipături, pătimeşte în trup violenţe atroce: loviturile, biciuirea şi coroana de spini fac aspectul său de nerecunoscut. Îndură şi infamia şi condamnarea nedreaptă a autorităţilor, religioase şi politice: este făcut păcat şi recunoscut nedrept. Apoi, Pilat îl trimite la Irod şi acesta îl retrimite la guvernatorul roman: în timp ce îi este negată orice justiţie, Isus simte pe pielea sa şi indiferenţa, pentru că nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea destinului său. Şi mă gândesc la atâţia oameni, la atâţia marginalizaţi, la atâţia refugiaţi, la cei dintre care mulţi nu vor să-şi asume responsabilitatea destinului lor. Mulţimea, care cu puţin înainte l-a aclamat, transformă laudele într-un strigăt de acuză, preferând chiar ca în locul său să fie eliberat un ucigaş. Astfel ajunge la moartea pe cruce, aceea mai dureroasă şi infamantă, rezervată trădătorilor, sclavilor, celor mai răi criminali. Singurătatea, defăimarea şi durerea încă nu sunt culmea despuierii sale. Pentru a fi în toate solidar cu noi, pe cruce experimentează şi abandonarea misterioasă a Tatălui. Însă, în abandonare se roagă şi se încredinţează: "Tată, în mâinile tale încredinţez spiritul meu" (Lc 23,46). Pironit de lemn, în afară de derâdere, înfruntă ultima ispită: provocarea de a coborî de pe cruce, de a învinge răul cu forţa şi de a arăta faţa unui dumnezeu puternic şi invincibil. În schimb Isus, chiar aici, la apogeul nimicirii, revelează adevărata faţă a lui Dumnezeu, care este milostivire. Îi iartă pe cei care-l răstignesc, deschide porţile paradisului pentru tâlharul căit şi atinge inima centurionului. Dacă este abisal misterul răului, este infinită realitatea Iubirii care l-a străbătut, ajungând până la mormânt şi până la iad, asumând toată durerea noastră pentru a o răscumpăra, ducând lumină în întuneric, viaţă în moarte, iubire în ură.

Poate să ne pară atât de distant modul de a acţiona al lui Dumnezeu, care s-a nimicit pentru noi, în timp ce nouă ni se pare dificil chiar şi să uităm un pic de noi. El vine ca să ne mântuiască; suntem chemaţi să alegem calea sa: calea slujirii, a dăruirii, a uitării de sine. Putem porni pe această cale oprindu-ne în aceste zile să privim Răstignitul, este "catedra lui Dumnezeu". Vă invit în această săptămână să privim adesea această "catedră a lui Dumnezeu", pentru a învăţa iubirea umilă, care mântuieşte şi dă viaţa, pentru a renunţa la egoism, la căutarea puterii şi a faimei. Cu umilirea sa, Isus ne invită să mergem pe drumul său. Să ne îndreptăm privirea spre El, să cerem harul de a înţelege măcar ceva din acest mister al nimicirii sale pentru noi; şi astfel, în tăcere, să contemplăm misterul acestei Săptămâni.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.