A patra predică pentru Postul Mare 2016 a părintelui Raniero Cantalamessa

Căsătoria şi familia în Gaudium et spes şi în ziua de azi

Dedic această meditaţie unei reflecţii spirituale asupra lui Gaudium et spes, constituţia pastorală despre Biserica în lume. Din diferitele probleme ale societăţii tratate în acest text conciliar - cultură, economie, dreptate socială, pace - cea mai actuală şi problematică este cea referitoare la Căsătorie şi familie. Ei, Biserica i-a dedicat ultimele două sinoade ale episcopilor. Majoritatea dintre noi prezenţi aici nu trăieşte direct această stare de viaţă, dar toţi trebuie să-i cunoaştem problemele, pentru a înţelege şi a ajuta cea mai mare majoritate a poporului lui Dumnezeu care trăieşte în căsătorie astăzi, în special când ea este în centrul atacurilor şi ameninţărilor din toate părţile.

Gaudium et spes tratează îndelung despre familie la începutul părţii a doua (nr. 46-53). Nu este cazul să cităm afirmaţiile sale, pentru că nu este decât doctrina catolică tradiţională pe care o cunoaştem cu toţii, aparte importanţa nouă dată iubirii reciproce dintre soţi, recunoscută de acum în mod deschis ca un bun, şi el primar, al Căsătoriei, alături de procreaţie.

Cu privire la Căsătorie şi familie, Gaudium et spes, după binecunoscuta sa procedură, scoate în evidenţă înainte de toate cuceririle pozitive ale lumii moderne ("bucuriile şi speranţele"), şi în al doilea rând problemele şi pericolele ("tristeţile şi neliniştile"). Eu îmi propun să urmez aceeaşi metodă, ţinând cont însă de schimbările dramatice survenite, în acest domeniu, în jumătate de secol trecut de atunci. Voi aminti rapid proiectul lui Dumnezeu cu privire la Căsătorie şi familie, deoarece noi care credem trebuie să pornim mereu de la el, pentru a vedea apoi ce poate aduce revelaţia biblică pentru soluţionarea problemelor actuale. Mă abţin în mod voit de la atingerea unor probleme deosebite discutate în sinodul episcopilor, asupra cărora numai papa are de acum dreptul de a spune încă un cuvânt.

1. Căsătoria şi familia în proiectul divin şi în evanghelia lui Cristos

Cartea Genezei are două relatări distincte ale creării primei perechi umane, care provin de la două tradiţii diferite: cea iahvistă (secolul al X-lea î.C.) şi cea "sacerdotală" (secolul al VI-lea, î.C.) În tradiţia sacerdotală (Gen 1,26-28) bărbatul şi femeia sunt creaţi simultan, nu unul din altul; se pune în raport faptul de a fi bărbat şi femeie cu faptul de a fi imagine a lui Dumnezeu: "Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat". Scopul primar al unirii dintre bărbat şi femeie este văzut în a fi rodnici şi a umple pământul. În tradiţia iahvistă care este cea mai veche (Gen 2,18-25), femeia este luată din bărbat; crearea celor două sexe este văzută ca remediu la singurătate ("Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui"); mai mult decât factorul procreativ, se accentuează factorul unitiv ("De aceea, va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup"); fiecare este liber în faţa propriei sexualităţi şi a sexualităţii celuilalt: "Amândoi, bărbatul şi femeia lui, erau goi, dar nu se ruşinau unul de altul".

Explicaţia cea mai convingătoare a motivului acestei "invenţii" divine în distincţia sexelor n-am găsit-o într-un exeget, ci într-un poet, Paul Claudel: "Omul este o fiinţă orgolioasă, nu exista alt mod de a-l face să-l înţeleagă pe aproapele decât acela de a-l face să-i intre în carne; nu exista alt mijloc pentru a-l face să înţeleagă dependenţa, necesitatea şi nevoia decât prin legea care este în afara felului său de a gândi a acestei fiinţe diferite [femeia], datorată simplului fapt că ea există".

A se deschide celuilalt sex este primul pas pentru a se deschide celuilalt care este aproapele, până la celălalt cu literă mare care este Dumnezeu. Căsătoria se naşte în semnul umilinţei; este recunoaştere a dependenţei, deci a propriei condiţii de creatură. Îndrăgostirea de o femeie sau de un bărbat înseamnă a face actul cel mai radical de umilinţă. Înseamnă a deveni cerşetor şi a-i spune celuilalt: "Eu nu-mi sunt suficient mie însumi, am nevoie de fiinţa ta". Dacă, aşa cum gândea Schleiermacher, esenţa religiei constă în "sentimentul de dependenţă" (Abhaengigheitsgefühl) în faţa lui Dumnezeu, atunci, putem spune că sexualitatea umană este prima şcoală de religie.

Până aici am vorbit de proiectul lui Dumnezeu. Nu se explică însă continuarea Bibliei dacă, împreună cu relatarea creaţiei, nu se ţine cont şi de cea a căderii, mai ales a ceea ce i se spune femeii: "Voi înmulţi suferinţele tale când vei fi însărcinată şi vei naşte copiii în durere. Te vei simţi atrasă către bărbatul tău, iar el te va stăpâni" (Gen 3,16). Predominarea bărbatului asupra femeii face parte din păcatul omului, nu din proiectul lui Dumnezeu; cu acele cuvinte, Dumnezeu prevesteşte aceasta, nu aprobă aceasta.

Biblia este o carte divino-umană nu doar pentru că îi are ca autori pe Dumnezeu şi pe om, ci şi pentru că descrie, amestecate între ele fidelitatea lui Dumnezeu şi infidelitatea omului. Acest lucru apare deosebit de evident când se confruntă proiectul lui Dumnezeu cu privire la Căsătorie şi familie cu realizarea sa practică în istoria poporului ales. Pentru a rămâne în Cartea Genezei, deja fiul lui Cain, Lameh, încalcă legea monogamiei luând două soţii. Noe cu familia sa apare o excepţie în mijlocul corupţiei generale din timpul său. Înşişi patriarhii Abraham şi Iacob au copii de la mai multe femei. Moise stabileşte practica divorţului; David şi Solomon menţin un adevărat harem de femei.

Mai mult decât în fiecare încălcare practică, dezlipirea de idealul iniţial este vizibilă în concepţia de fond despre căsătorie în Israel. Întunecarea principală se referă la două puncte fundamentale. Primul este că, din scop, căsătoria devine mijloc. Vechiul Testament, în ansamblul său, consideră căsătoria ca o structură de autoritate de tip patriarhal, destinată îndeosebi perpetuării clanului. În acest sens trebuie înţelese instituţiile leviratului (Dt 25,5-10), concubinajului (Gen 16) şi poligamiei provizorii. Idealul unei comuniuni de viaţă dintre bărbat şi femeie, întemeiate pe un raport personal şi reciproc, nu este uitată, ci trece în al doilea plan faţă de binele copiilor. A doua gravă întunecare se referă la condiţia femeii: din însoţitoare a bărbatului, înzestrată cu demnitate egală, ea apare tot mai mult subordonată bărbatului şi la dispoziţia bărbatului.

Un rol important, în menţinerea vie a proiectului iniţial al lui Dumnezeu cu privire la căsătorie, l-au desfăşurat profeţii, îndeosebi Osea, Isaia, Ieremia şi Cântarea Cântărilor. Asumând unirea bărbatului şi a femeii ca simbol al alianţei dintre Dumnezeu şi poporul său, ca reflexie, ei repuneau pe prim plan valorile iubirii reciproce, a fidelităţii şi a indisolubilităţii care caracterizează atitudinea lui Dumnezeu faţă de Israel.

Isus, venit să "recapituleze" istoria umană, realizează această recapitulare şi cu privire la căsătorie. "Au venit la el unii farisei şi, ca să-l pună la încercare, i-au zis: «Îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia pentru orice motiv?» El le-a răspuns: «Nu aţi citit că, de la început, Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie? (Gen 1,27) şi a zis: De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup (Gen 1,27), astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă»" (Mt 19,3-6).

Adversarii se mişcă în cadrul restrâns al cazuisticii de şcoală (dacă este permis a repudia soţia pentru orice motiv sau dacă este nevoie de un motiv specific şi serios), Isus răspunde reluând problema la rădăcină, de la început. În citatul său, Isus se referă la ambele relatări ale instituirii căsătoriei, ia elemente din una şi din cealaltă, dar din ele scoate în evidenţă, cum se vede, mai ales aspectul de comuniune a persoanelor.

Ceea ce urmează în text, cu privire la problema divorţului, merge şi ea în această direcţie; de fapt, afirmă fidelitatea şi indisolubilitatea legăturii matrimoniale mai presus de binele însuşi al copiilor, cu care s-au justificat în trecut poligamia, leviratul şi divorţul: "Ei i-au zis: «Atunci, de ce Moise a poruncit să i se dea act de despărţire şi s-o lase?». El le-a spus: «Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. De la început însă nu a fost aşa. Dar eu vă spun: Cine îşi lasă femeia, în afară de desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter»" (Mt 19,7-9).

Textul paralel din evanghelistul Marcu arată cum, şi în caz de divorţ, bărbatul şi femeia se situează, conform lui Isus, pe un plan de paritate absolută: "Oricine îşi lasă femeia şi se însoară cu alta, comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter" (Mc 10,11-12). Prin cuvintele: "Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă", Isus afirmă că există o intervenţie directă a lui Dumnezeu în orice unire matrimonială. Ridicarea căsătoriei la rang de "sacrament", adică semn al unei acţiuni a lui Dumnezeu, nu stă aşadar numai pe argumentul slab al prezenţei lui Isus la nunta din Cana şi pe textul din Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni care vorbeşte despre căsătorie ca despre o reflexie a unirii dintre Cristos şi Biserică (cf. Ef 5,32); ea începe, implicit, cu Isus pământesc şi face parte din readucerea lucrurilor la început. Sfântul Ioan Paul al II-lea defineşte căsătoria "sacramentul cel mai vechi".

2. Ce ne spune nouă astăzi învăţătura biblică

Aceasta este, în mare, doctrina Bibliei, dar nu putem să ne oprim la ea. "Scriptura, spunea sfântul Grigore cel Mare, creşte cu acela care o citeşte" (cum legentibus crescit): ea revelează implicaţii noi, treptate, cărora le sunt puse întrebări noi. Şi astăzi sunt atâtea întrebări sau provocări noi despre căsătorie şi familie.

Ne aflăm în faţa unei contestări aparent globale a proiectului biblic despre sexualitate, Căsătorie şi familie. Cum să ne comportăm în faţa acestui fenomen neliniştitor? Conciliul a inaugurat o metodă nouă care este de dialog, nu de ciocnire cu lumea; o metodă care nu exclude nici autocritica. Cred că trebuie să aplicăm această metodă şi în discutarea problemelor Căsătoriei şi familiei. A aplica această metodă de dialog înseamnă a încerca să vedem dacă la capătul şi al contestărilor cele mai radicale nu există o instanţă pozitivă de primit.

Critica adusă modelului tradiţional de Căsătorie şi familie care a dus la actualele inacceptabile, propuneri de deconstruire, a început cu iluminismul şi romantismul. Cu intenţii diferite, aceste două mişcări s-au exprimat împotriva căsătoriei tradiţionale, deoarece era văzută exclusiv în "scopurile" sale obiective: copiii, societatea, Biserica şi prea puţin în ea însăşi, în valoarea sa subiectivă şi interpersonală. Totul se cerea de la viitorii soţi cu excepţia să se iubească şi să se aleagă liber între ei. Şi astăzi, în atâtea părţi ale lumii există soţi care se cunosc şi se văd pentru prima dată în ziua nunţii. Acestui model, iluminismul i-a opus căsătoria ca legământ între soţi, iar romantismul căsătoria drept comuniune de iubire între soţi.

Dar această critică merge în sensul originar al Bibliei, nu împotriva ei! Conciliul Vatican II a receptat această instanţă când, aşa cum spuneam, a recunoscut ca bun la fel de primar al căsătoriei iubirea şi ajutorul reciproc dintre soţi. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în linia lui Gaudium et spes, într-o cateheză a sa de miercuri, spunea: "Corpul uman, cu sexul său, ?i masculinitatea şi feminitatea sa... este nu numai izvor de rodnicie şi de procreaţie, ca în toată ordinea naturală, ci cuprinde încă de la început atributul nupţial, adică de a exprima iubirea: acea iubire întocmai în care omul-persoană devine dar şi, prin acest dar, realizează însuşi sensul fiinţei şi existenţei sale".

În enciclica sa Deus caritas est, papa Benedict al XVI-lea a mers mai departe, scriind lucruri profunde şi noi cu privire la eros în căsătorie şi în înşişi raporturile dintre Dumnezeu şi om. "Această legătură strânsă între eros şi căsătorie în Biblie aproape că nu are paralele - scria el - în literatură, în afara ei". Una dintre greşelile cele mai mari pe care le facem împotriva lui Dumnezeu este că am ajuns să facem din tot ceea ce se referă la iubire şi sexualitate un domeniu plin de răutate, unde Dumnezeu nu trebuie să intre şi este prea mult. Ca şi cum Satana, şi nu Dumnezeu, ar fi creatorul sexelor şi specialistul iubirii.

Noi cei care credem - şi chiar atâţia care nu cred - suntem departe de a accepta consecinţele pe care unii le trag astăzi din aceste premise: de exemplu că e suficient orice tip de eros pentru a constitui o căsătorie, inclusiv aceea între persoane de acelaşi sex; însă acest refuz capătă o altă forţă şi credibilitate dacă este unit cu recunoaşterea bunătăţii de fond a instanţei şi chiar cu o autocritică sănătoasă.

De fapt, nu putem să nu afirmăm contribuţia pe care creştinii au dat-o formării acelei viziuni pur obiectiviste despre căsătorie împotriva căreia cultura modernă occidentală s-a năpustit cu vehemenţă. Autoritatea lui Augustin, întărită cu privire la acest punct de Toma de Aquino, a ajuns să arunce o lumină negativă asupra unirii carnale a soţilor, considerată mijlocul de transmitere a păcatului strămoşesc şi nu lipsită, ea însăşi, de păcat "cel puţin venial". Conform învăţătorului din Hipona, soţii trebuiau să ajungă la actul conjugal "cu durere" (cum dolore) şi numai pentru că nu exista alt mod de a da cetăţeni statului şi membri Bisericii.

O altă instanţă modernă pe care ne-o putem însuşi este aceea a demnităţii egale a femeii în Căsătorie. Ea, am văzut, este în însăşi inima proiectului originar al lui Dumnezeu şi al gândirii lui Cristos, dar a fost adesea neglijată de-a lungul secolelor. Cuvântului lui Dumnezeu spus Evei: "Dorinţa ta va fi spre bărbat şi el te va domina", a avut o adeverire tragică în istorie.

În reprezentanţii aşa-numitei "Gender revolution", revoluţia genurilor, această instanţă a dus la propuneri nebune, ca aceea de a aboli distincţia sexelor şi a o înlocui cu distincţia mai elastică şi subiectivă a "genurilor" (masculin, feminin, variabil), sau aceea de a elibera femeia de "sclavia maternităţii" adoptând alte moduri, inventate de om, pentru naşterea copiilor. În aceste ultime luni este o înşiruire de ştiri despre bărbaţi care peste puţin timp vor putea să devină însărcinaţi şi să nască un copil. "Adam o naşte pe Eva", se scrie zâmbind, în timp ce ar trebui să se plângă. Anticii ar fi definit toate aceste cu un termen: Hybris, aroganţă a omului faţă de Dumnezeu.

Tocmai alegerea dialogului şi a autocriticii ne dă dreptul de a denunţa aceste proiecte ca "inumane", adică contrare nu numai voinţei lui Dumnezeu, ci şi binelui omenirii. Traduse în practică pe scară largă, ele ar duce la blocaje umane şi sociale imprevizibile. Singura noastră speranţă este ca bunul simţ al oamenilor, unit cu "dorinţa" naturală pentru sexul celălalt şi cu instinctul de maternitate şi de paternitate pe care Dumnezeu l-a înscris în natura umană, să reziste în faţa acestei tentative de a lua locul lui Dumnezeu, dictate mai mult de simţuri tardive de vinovăţie ale omului, decât de respectul genuin şi iubirea faţă de femeie.

3. Un ideal de redescoperit

Nu mai puţin importantă decât misiunea de a apăra idealul biblic al Căsătoriei şi al familiei este misiunea de a-l redescoperi şi a-l trăi în plinătate din partea creştinilor, în aşa fel încât să fie repropus lumii mai mult cu faptele, decât cu cuvintele. Primii creştini, cu obiceiurile lor, au schimbat legile statului cu privire la familie; noi nu putem crede că putem face contrariul, adică să schimbăm obiceiurile oamenilor cu legile statului, chiar dacă noi ca şi cetăţeni avem datoria de a contribui ca statul să facă legi corecte.

După Cristos, noi citim pe bună dreptate relatarea creării bărbatului şi a femeii în lumina revelaţiei Treimii. În această lumină, fraza: "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat" revelează în sfârşit semnificaţia sa rămasă enigmatică şi nesigură înainte de Cristos. Ce raport poate să existe între faptul de a fi "după chipul lui Dumnezeu" şi faptul de a fi "bărbat şi femeie"? Dumnezeul biblic nu are conotaţii sexuale, nu este nici bărbat, nici femeie.

Asemănarea constă în aceasta. Dumnezeu este iubire şi iubirea cere comuniune, schimb interpersonal; cere să existe un "eu" şi un "tu". Nu există iubire care să nu fie iubire de cineva; unde nu este decât un singur subiect, nu poate să fie iubire, ci numai egoism sau narcisism. Acolo unde Dumnezeu este conceput ca Lege sau ca putere absolută nu este nevoie de o pluralitate de persoane (puterea se poate exercita şi singură!). Dumnezeul revelat de Isus Cristos, fiind iubire, este unic şi singur, dar nu este solitar; este unul şi întreit. În el coexistă unitatea şi distincţia: unitate de natură, de voinţă, de intenţii şi distincţie de caracteristici şi de persoane.

Două persoane care se iubesc - şi aceea a bărbatului şi a femeii în Căsătorie este cazul cel mai puternic - reproduc ceva din ceea ce are loc în Treime. Acolo două persoane - Tatăl şi Fiul - iubindu-se, produc ("suflă") pe Duhul care este iubirea care-i uneşte. Cineva la definit pe Duhul Sfânt ca "Noi"-ul divin, adică nu "a treia persoană a Treimii", ci prima persoană plurală. Tocmai în aceasta, cuplul uman este imagine a lui Dumnezeu. Soţul şi soţia sunt de fapt un singur trup, o singură inimă, un singur suflet, deşi în diversitatea de sex şi de personalitate. În cuplu se reconciliază între ele unitatea şi diversitatea.

În această lumină se descoperă sensul profund al mesajului profeţilor cu privire la căsătoria umană: adică ea este simbol şi reflexie a unei alte iubiri, cea a lui Dumnezeu faţă de poporul său. Aceasta nu însemnă a supraîncărca o realitate mondenă cu o semnificaţie mistică. Nu înseamnă a face numai simbolism; înseamnă mai degrabă a revela adevărata faţă şi scopul ultim al creării omului bărbat şi femeie.

Care este cauza neîmplinirii şi insatisfacţiei pe care o lasă unirea sexuală, în cadrul şi în afara căsătoriei? Pentru ce acest elan cade mereu asupra sieşi şi pentru ce această promisiune de infinit şi de veşnic rămâne mereu dezamăgită? La această frustrare se caută un remediu care însă nu face decât s-o mărească. În loc să schimbe calitatea actului, i se măreşte cantitatea, trecând de la un partener la altul. Astfel, se ajunge la masacrarea darului lui Dumnezeu al sexualităţii, în desfăşurare în cultura şi în societatea de astăzi.

Vreodată, ca nişte creştini, vom găsi o explicaţie la această disfuncţie devastatoare? Explicaţia este că unirea sexuală nu este trăită în modul şi cu intenţia înţeleasă de Dumnezeu. Acest scop era ca, prin acest extaz şi fuziune de iubire, bărbatul şi femeia să se înalţe la dorinţă şi să aibă o anumită pregustare a iubirii infinite; să-şi amintească de unde veneau şi încotro se îndreptau.

Păcatul, începând de la cel al lui Adam şi Eva biblici, a străbătut acest proiect; a "profanat" acel gest, adică l-a despuiat de valenţa sa religioasă. A făcut din el un gest, un scop în sine, încheiat în sine însuşi, şi de aceea "nesatisfăcător". Simbolul a fost dezlipit de realitatea simbolizată, privat de dinamismul său intrinsec, deci mutilat. Niciodată ca în acest caz nu se experimentează adevărul vorbei lui Augustin: "Tu ne-ai făcut pentru tine, Dumnezeule, şi inima noastră este nesatisfăcută până când nu se odihneşte în tine". De fapt, noi n-am fost creaţi pentru a trăi într-un veşnic raport de cuplu, ci pentru a trăi într-un raport veşnic cu Dumnezeu, cu absolutul. Descoperă aceasta până şi Faust al lui Goethe, la sfârşitul drumului său lung; regândind la iubirea sa faţă de Margareta, la sfârşitul poemului el exclamă: "Tot ceea ce trece este numai o parabolă. Numai aici [în cer] ceea ce este de neobţinut devine realitate".

În mărturia unor cupluri care au trăit experienţa reînnoitoare a Duhului Sfânt şi trăiesc viaţa creştină carismatic se regăseşte ceva din semnificaţia originală a actului conjugal. Nu trebuie să ne uimim că este aşa. Căsătoria este sacramentul dăruirii reciproce de sine pe care soţii o fac unul altuia şi Duhul Sfânt este, în Treime, "darul", sau mai bine zis "satisfacţia" reciprocă a Tatălui şi a Fiului, nu un act trecător, ci o stare permanentă. Acolo unde ajunge Duhul Sfânt, se naşte, sau se renaşte, capacitatea de a deveni dar. Aşa acţionează "harul stării" în Căsătorie.

4. Căsătoriţi şi consacraţi în Biserică

Chiar dacă noi consacraţii nu trăim realitatea Căsătoriei, am spus la început, trebuie s-o cunoaştem pentru a-i ajuta pe cei care trăiesc în ea. Adaug acum un motiv ulterior: avem nevoie s-o cunoaştem pentru a fi ajutaţi şi noi de ei! Vorbind despre Căsătorie şi feciorie apostolul spune: "Fiecare are propriul dar (charisma) de la Dumnezeu, cine într-un mod cine într-altul" (1Cor 7,7); adică: cel căsătorit are carisma sa şi cel care nu se căsătoreşte "pentru Domnul" are carisma sa.

Carisma - spune acelaşi apostol - este "manifestarea Duhului dată fiecăruia spre binele tuturor" (1Cor 12,7). Aplicat la raportul dintre căsătoriţi şi consacraţi în Biserică, aceasta înseamnă că celibatul şi fecioria sunt şi pentru cei căsătoriţi şi căsătoria este şi pentru cei consacraţi, adică în folosul lor. Aşa este natura intrinsecă a carismei, aparent contradictorie: ceva "dat fiecăruia" ("manifestarea Duhului dată fiecăruia") care însă foloseşte tuturor ("spre binele tuturor").

În comunitatea creştină, consacraţii şi căsătoriţii pot "să se edifice" reciproc. Căsătoriţii sunt chemaţi, de consacraţi, la primatul lui Dumnezeu şi a ceea ce nu trece; sunt introduşi la iubirea faţă de cuvântul lui Dumnezeu pe care ei pot să-l aprofundeze mai bine şi "să-l frângă" laicilor. Dar şi consacraţii învaţă ceva de la căsătoriţi. Învaţă generozitatea, uitarea de sine, slujirea adusă vieţii şi, adesea, o anumită "umanitate" care vine din contactul dur cu realităţile existenţei.

Vorbesc din experienţă. Eu aparţin unui ordin călugăresc unde, până în urmă cu câteva decenii, ne sculam noaptea pentru a recita oficiul "Matutinului", care dura circa o oră. Apoi a fost marea cotitură în viaţa călugărească, după conciliu. A părut că ritmul vieţii moderne - studiul pentru tineri şi slujirea apostolică pentru preoţi - nu mai permiteau acea sculare nocturnă care întrerupea somnul, şi puţin câte puţin ea a fost abandonată, în afară de câteva locuri de formare.

Când, mai târziu, Domnul m-a făcut să cunosc de aproape, în slujirea mea, diferite familii tinere, am descoperit un lucru care m-a zdruncinat în mod salutar. Acei tineri taţi şi mame trebuiau să se scoale nu o dată, ci de două, de trei sau şi de mai multe ori noaptea, pentru a da de mâncare, a administra medicamentul, a-l legăna pe copil dacă plângea, a-l veghea dacă avea febră. Şi dimineaţa unul dintre cei doi sau amândoi, la aceeaşi oră, fuga la muncă, după ce au dus copilul sau copila la bunici sau la creşă. Era o foaie de pontaj şi aceasta fie pe vreme bună, fie pe vreme rea, fie în caz de boală ca şi în timp de sănătate.

Atunci mi-am zis: dacă nu ne adăpostim, suntem într-un pericol grav! Genul nostru de viaţă, dacă nu este sprijinit de o respectare autentică a regulii şi de o anumită rigoare de orar şi de obişnuinţe, riscă de devină o viaţa boemă şi să ne ducă la împietrirea inimii. Ceea ce sunt în stare să facă nişte părinţi buni pentru copiii lor trupeşti; gradul de uitare de sine la care sunt capabili să ajungă pentru a se îngriji de sănătatea lor, de studiile lor şi de fericirea lor, trebuie să fie măsura a ceea ce ar trebui să facem noi pentru fiii sau fraţii spirituali. Ne este exemplu în aceasta chiar apostolul Paul care spunea vă voia "să se ofere, ba chiar să se consume", pentru fiii săi din Corint (cf. 2Cor 12,15).

Fie ca Duhul Sfânt, dătătorul carismelor, să ne ajute pe noi toţi, căsătoriţi şi consacraţi, să punem în practică îndemnul apostolului Petru: "Ca nişte buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu [...], pentru ca în toate să fie preamărit Dumnezeu prin Isus Cristos, căruia să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin" (1Pt 4,10-11).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

1. P. Claudel, Le soulier de satin, a. III. sc. 8 (éd. La Pléiade, II, Paris 1956, pag. 804).

2. Ioan Paul al II-lea, Uomo e donna lo cre?. Catechesi sull'amore umano, Roma 1985, pag. 365.

3. Grigore cel Mare, Moralia in Job, 20, 1, 1.

4. Ioan Paul al II-lea, Discurs la audienţa din 16 ianuarie 1980 (Insegnamenti di Giovanni Paolo II, Libreria Editrice Vaticana 1980, pag. 148).

5. Benedict al XVI-lea, Enciclica Deus caritas est, 11.

6. Cf. Sf. Augustin, Discursuri, 51, 25 (PL 38, 348).

7. Cf. Cf. H. Mühlen , Der Heilige Geist als Person. Ich - Du - Wir, Münster in W., 1963.

8. W. Goethe, Faust, finalul, partea a doua: "Alles Vergängliche / Ist nur ein Gleichnis; / Das Unzulängliche, / Hier wird's Ereignis".

lecturi: 6.