Surorile care aveau şorţ

De Gianni Valente

Margareta şi Reginette veneau din Rwanda, Anselma din India, Judith din Kenya. Cele patru surori ale Maicii Tereza măcelărite vineri dimineaţă de un comando terorist părăsiseră ţările lor pentru a se îngriji de sufletele şi trupurile slăbite ale bătrânilor şi neputincioşilor musulmani la Aden. Făceau asta cu spirit de gratuitate totală, cu populaţia locală care le iubea şi "admira modul lor de a-i sluji pe alţii fără a privi la apartenenţa religioasă, ci numai la alegerea de a-l iubi pe cel care are mai mare nevoie", a relatat episcopul lor, fratele capucin Paul Hinder.

În fotografiile masacrului, care prezintă şi trupurile sfâşiate ale două dintre ele, se vede bine că surorile, când au fost măcelărite, purtau deasupra hainei lor călugăreşti şorţuri de bucătărie. Acelea care se folosesc când se fac munci în care trebuie să-ţi murdăreşti mâinile, pentru a evita să se păteze haina.

Părintele Tonino Bello, episcopul din Puglia decedat în 1993, implora mereu ca Domnul să-i facă să tacă "timp de câţiva ani pe teologi şi pe toţi oratorii" care umplu Biserica numai cu discursuri. Conform lui, mai mult decât de strategii de vorbării şi de proiecte culturale misiunea Bisericii avea nevoie tocmai de şorţ: "Şorţul - repeta el - trebuie să-l îmbrăcăm ca Biserică. Trebuie cu adevărat să ne încingem cu şorţul".

În imaginea sugestivă a episcopului de Molfetta, cel evocat nu era şorţul masonilor - aşa cum ironizau detractorii săi "foarte glumeţi", dându-şi coate - ci ştergarul cu care Cristos se încinge, pentru a spăla picioarele discipolilor săi, înainte de Pătimirea sa. Conform părintelui Tonino, acela era "unicul veşmânt sacru care ne este amintit în Evanghelie". Cine vrea să deseneze Biserica după inima lui Cristos - repeta Tonino Bello - "ar trebui s-o deseneze încinsă cu ştergarul". Şi celui care strâmba din nas în faţa unei imagini a Bisericii prea "supusă lumii", îi spunea că "Biserica şorţului este Biserica pe care Isus o iubeşte pentru că El a făcut aşa. A deveni slujitori ai lumii, a cădea la pământ aşa cum a făcut Isus, care s-a târât pe pământ ca un câine care merge să se scarpine şi încins cu ştergarul a spălat picioarele oamenilor, picioarele lumii. Aceasta este Biserica".

Surorile martire din Yemen au fost ucise fiind încinse cu şorţul cu care în fiecare zi îi slujeau pe sărmanii bătrâni neputincioşi musulmani, din iubire faţă de Cristos. Nu făceau prozelitism, nu făceau discursuri, dezinfectau răni şi semănau clipe de mângâiere în vieţi suferinde. Făceau binele în folosul tuturor. Ura care a lovit trupurile lor lipsite de apărare este fără motiv. Împletită cu aceeaşi fibră de ură care l-a dus pe cruce pe Isus Cristos. "Oderunt me gratis", spune psalmul. "M-au urât fără motiv". Nu aveau motiv, niciun motiv pentru a-l urî pe Isus. "Cu cât Biserica este mai aproape de Isus Cristos, cu atât este părtaşă de pătimirea sa", a spus episcopul columbian Camillo Ballin, vicar apostolic al Arabiei de Nord, adăugând că acela care se apropie mai mult de Cristos "este implicat în pătimirea sa şi în moartea sa, pentru a fi implicat şi în gloria victoriei sale".

În suferinţa apostolică, aceea pe care sfântul Paul o numea tlipsis, există un mister inexplicabil de conformare cu pătimirea gratuită a lui Isus. Moartea surorilor din Aden revelează în trăsăturile cele mai curate şi luminoase izvorul şi inima experienţei martirice care însoţeşte şi hrăneşte tot drumul Bisericii. Fiecare generaţie este mântuită de martirii săi, care aplică mântuirea lui Cristos oamenilor din propriul timp. Şi fiecare martiriu prezintă mereu motive de ordin politic, sociologic, cu care trebuie să ne confruntăm mereu pentru a citi semnele timpurilor. Însă martiriul in odium fidei nu se epuizează niciodată în condiţiile politice şi culturale în care este experimentat.

În faţa miracolului de mântuire sugerat şi conţinut în orice experienţă martirică autentică apare reductivă şi chiar deviantă orice abordare care îi transformă pe martiri în testimonial de campanii militante cu accente de recriminare revendicatoare. Biserica n-a promovat niciodată campanii de protest "împotriva" martiriului. I-a celebrat mereu pe martirii săi ca învingători.

În manieră asemănătoare, poate să devină strident respectul faţă de natura şi de dinamica intimă a martiriului chiar şi şuşotitul scandalizat care biciuieşte atenţia scăzută acordată evenimentelor martirice de către opinia publică manipulată de mass-media. Ca şi cum aceea ar fi problema. Ca şi cum criteriul "vizibilităţii mediatice" ar conta ca valoare decisivă şi asupra crestei ameţitoare a martiriului.

Faptul că cercurile celui care ştie bine nu-şi dau seama de scânteile de har care hrănesc drumul Bisericii în timp, în fond, este o istorie veche. Dacă în timpul lui Tiberiu Cezar ar fi fost internet, social network şi tot circuitul mediatic - cu secţiune "religioasă" anexată -, probabil că n-ar fi vorbit nici măcar despre moartea neglorioasă a acelui evreu marginal, executat de soldaţii de meserie, într-o provincie prăfuită şi îndepărtată a imperiului.

(După Vatican Insider, 8 martie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.