Papalitatea? Benedict şi Francisc gândesc în acelaşi mod

De Francesco Peloso

De când a fost ales papa Francisc în urmă cu trei ani la scaunul pontifical, una dintre temele care au captat atenţia mass-mediei, a fost cea a reformei Curiei Vaticane însoţită de o descentralizare mai generală a îndatoririlor şi activităţilor desfăşurate de papa şi de colaboratorii săi mai apropiaţi, pentru a învesti cu rol mai mare pe fiecare episcop şi diferitele conferinţe episcopale naţionale şi continentale.

La asta trebuie adăugat că, încă de la început, Bergoglio a explicat că papa nu trebuia să mai spună ultimul cuvânt în raport cu fiecare problemă deschisă în lumea contemporană (nu este în măsură, nu este în posibilităţile sale nici nu se reduce la asta mandatul său) deşi nu renunţă la propriul rol de conducător şi de păstor al Bisericii universale. Aşadar, papa rămâne principiu de unitate despuiat însă de o haină absolută sau monarhică şi, mai mult, într-o relaţie vie de dialog cu ceilalţi episcopi; de altfel, însuşi rolul de conducător al Bisericii universale comportă de mult timp o atare cantitate de muncă încât face misiunea aproape imposibil de îndeplinit, sau oricum extrem de obositoarea. În afară de asta, riscul - observat de ultimii pontifi - este acela că pentru a răspunde la toate exigenţele concrete, să renunţe la aspectele spirituale ale propriei slujiri, sau la raportul direct cu credincioşi, episcopi, colaboratori. Francisc, punând aceste teme, a ridicat nodul colegialităţii, adică al unei împărtăşiri a deciziilor sau a răspunsurilor pe care Biserica încearcă să le dea condiţiei umane din propriul timp. În acest sens, sinodul ar trebui să devină tot mai mult sediu al confruntării deschise şi libere dintre episcopi.

Multe dintre aceste tematici nu sunt desigur noi, dar este interesant de observat cum fostul cardinal Joseph Ratzinger, ca studios atent al vieţii Bisericii, le pusese pe tapet în mod problematic. Îndeosebi într-o carte, "Dumnezeu şi lumea", scrisă cu jurnalistul şi prietenul Peter Seewald în anul 2001. În volum, cardinalul-teologul tratează chestiunile legate de reforma papalităţii, printre altele face o scurtă sinteză a istoriei instituţiei până în zilele noastre în care afirmă: "... mai târziu s-a născut statul pontifical, care a comportat desigur multe amestecuri nesănătoase şi în sfârşit s-a prăbuşit în 1870, slavă Domnului, trebuie să spunem astăzi. În locul său a intrat construcţia unui mini-stat, care are numai funcţia de a-i garanta papei libertatea slujirii sale. Dacă mecanismele de funcţionare a acestui aparat pot să fie simplificate ulterior, este o chestiune care poate să fie tratată".

Aşadar, aşa se exprima teologul în anii de încheiere a pontificatului wojtylian foarte lung şi apoi adăuga: "Numărul enciclicelor scrise de papa, frecvenţa intervenţiilor sale, toate sunt chestiuni care variază în funcţie de circumstanţele şi de temperamentul însuşi al diferiţilor pontifi. Oricum putem să ne întrebăm dacă, în pofida a toate acestea, misiunea nu este excesiv de apăsătoare. Masa de contacte impuse lui de responsabilităţile faţă de Biserica universală; deciziile de luat; necesitatea de a nu neglija starea contemplativă, de a-şi înrădăcina propria misiune în rugăciune - toate acestea rămân o dilemă". Aşadar, viitorul Benedict al XVI-lea intuise deja foarte clar grămada de chestiuni puse în epoca contemporană unei instituţii care risca să fie distrusă de un exces de "funcţionalism".

"Se poate raţiona - mai afirma cardinalul german - asupra contribuţiei pe care forme de descentralizare le-ar putea da uşurării funcţiilor papale. Papa însuşi (Wojtyła) în enciclica sa ecumenică, a cerut ca să fie prezentate sugestii şi propuneri cu privire la o posibilă reformă a instituţiei papale". O referinţă la tema pusă de Ioan Paul al II-lea va fi făcută şi de papa Francisc. Tot foarte semnificative sunt câteva observaţii făcute de Ratzinger în perspectivă ecumenică şi nu numai. Între timp cardinalul sublinia importanţa vizitelor ad limina ale episcopilor din toată lumea deoarece garantau o întâlnire personală mai puţin rituală şi mai informală între pontiful însuşi şi episcopi, deci privea la viitor făcând ipoteza unui papă care să devină - şi pentru alte confesiuni creştine - "purtătorul de cuvânt al creştinătăţii, un simbol al unităţii creştinilor. Şi dacă papalitatea ar fi reformulată în această direcţie, am putea să ne declarăm de acord, spun unii. În orice caz este vorba despre o misiune apăsătoare, aproape dincolo de forţele umane. Pe de altă parte, este şi o misiunea de care nu se poate face abstracţie şi care cu ajutorul Domnului poate să fie dusă la bun sfârşit".

Dar nu se termină aici: şi rolul mai mare al conferinţelor episcopale era găsit de Ratzinger în mod destul de precis: "Sunt necesare - explica el cu privire la organizarea Bisericii - fără îndoială forum supra-regionale care să se ocupe de funcţiuni desfăşurate până acum de Roma". "Conciliul al II-lea din Vatican - mai afirma el - a găsit în conferinţele episcopale formele de organizare de unităţi supra-regionale la care s-au adăugat apoi unităţile continentale. America Latină, Africa şi Asia s-au înzestrat între timp cu sedii de discuţie comunitară - structurate în mod diferit - care implică episcopatul continental".

Pe aceeaşi lungime de undă a mers papa Francisc când în "Evangelii gaudium" a afirmat: "Şi papalitatea şi structurile centrale ale Bisericii universale au nevoie să asculte apelul la o convertire pastorală. Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat că, în mod analog cu Bisericile patriarhale antice, Conferinţele episcopale pot «aduce o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca simţul de colegialitate să se realizeze în mod concret». Însă acest auspiciu nu s-a realizat pe deplin, pentru că încă nu s-a explicat suficient un statut al Conferinţelor episcopale care să le conceapă ca subiecţi cu atribuţii concrete, incluzând şi unele autorităţi doctrinale autentice. O centralizare excesivă, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară".

Apoi, într-o altă pagină din aceeaşi exortaţie post-sinodală, relua o temă asupra căreia va mai reveni de mai multe ori şi cu ocazia întâlnirilor pentru sfârşitul Conciliului: "Nu este oportun ca Papa să înlocuiască Episcopatele locale în discernământul tuturor problematicilor care se prospectează în teritoriile lor. În acest sens, simt necesitatea de a continua într-o «descentralizare» salutară".

(După Vatican Insider, 9 martie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.