Trei ani de pontificat: a păstra, ecumenismul suferinţei şi milostivirea

De Luis Badilla

Pontificatul lui Francisc în istoria Bisericii va rămâne asociat în mod deosebit de "cuvânt": de limbaj, de modul său de a vorbi, de termenii care apar în magisteriul său, de cei inventaţi de el, de emfaza fonetică pe care o atribuie unor concepte; deci, de dorinţa sa evidentă d e a se face ascultat şi de a se face înţeles.

Fiecare lucru pe care-l spune papa Francisc, în public sau în privat, are mereu ca stea polară o propunere la care nu renunţă niciodată: să fie înţeles. Şi este, în afară de asta, un scop precis pe care şi-l propune şi atunci când trebuie să revizuiască textele scrise pe care după aceea le va citi sau vor fi publicate. De aceea ni s-a părut măcar oportun să privim aceşti trei ani de pontificat (13 martie 2013 - 13 martie 2016) chiar în lumina câtorva cuvinte de acum de nedezlipit de slujirea şi de magisteriul papei Francisc; sunt cuvinte şi concepte care au o aşa putere comunicativă încât de acum s-ar putea număra printre mesajele papei Francisc care s-au înrădăcina mai profund atât în creştini cât şi printre cei care nu cred.

Cuvintele adevărate sunt întotdeauna foarte puternice

Cuvintele pe care le-am ales - a păstra, ecumenismul suferinţei şi milostivirea - într-un fel mi se par printre cele mai puternice din aceşti trei ani: sunt cuvinte care nu s-au consumat şi epuizat pe moment, ci au demarat procese şi mişcări de mare importanţă şi consistenţă în timp. Desigur, nu sunt singurele. Există atâtea altele. Sunt, aşa cum ne-a învăţat papa Francisc, cuvinte concrete, simple şi cristaline: cuvinte întrupate care se înţeleg şi care mai ales se simt.

A păstra - Fiţi păstrătorii darurilor lui Dumnezeu! (2013/2014)

În ziua începutului slujirii sale, solemnitatea sfântului Iosif, în omilia de la Liturghia din piaţa "Sfântul Petru", papa Francisc a folosit pentru prima dată cuvântul "a păstra" care apoi, în aceşti ani, a devenit concept fundamental al magisteriului său precum şi al gesturilor sale şi al fizicităţii sale pastorale. Se poate spune că a devenit conceptul cheie din a doua sa enciclică Laudato si' (a păstra casa comună). Pentru papa Bergoglio a păstra înseamnă a iubi, deci a dărui speranţă, de aceea spiritul şi conduita samariteanului rezumă existenţa creştinului adevărat, coerent, autentic: samariteanul păstrează, iubeşte şi iubind dăruişte speranţă. Nimic altceva. În aşa de puţin, deşi aşa de imens angajant, este legea perfectă, învăţătura: Isus, pe care papa a centrat magisteriul său de mai multe ori în aceşti ani.

"Iosif este «păzitorul», pentru că ştie să asculte de Dumnezeu", a spus în urmă cu trei ani papa Francisc şi apoi a adăugat: "se lasă condus de voinţa lui, şi tocmai pentru aceasta este şi mai sensibil faţă de persoanele care-i sunt încredinţate, ştie să citească evenimentele cu realism, este atent la ceea ce-l înconjoară şi ştie să ia deciziile cele mai înţelepte. În ei, dragi prieteni, vedem cum se răspunde la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem şi care este centrul vocaţiei creştine: Cristos! Să-l păzim pe Cristos în viaţa noastră, pentru a-i păzi pe alţii, pentru a păzi creaţia!".

Deja în urmă cu trei ani Francisc avertiza: "vocaţia de a păzi nu se referă numai la noi creştinii, are o dimensiune care precede şi care este pur şi simplu umană, se referă la toţi" şi apoi preciza că pentru a păzi "trebuie să avem grijă şi de noi înşine! (...) Să veghem asupra sentimentelor noastre, asupra inimii noastre, pentru că tocmai de acolo ies intenţiile bune şi rele: cele care construiesc şi cele care distrug!".

În sfârşit, papa Francisc, aşa cum am ascultat în aceşti ani, a prezentat şi a aplicat aceste reflecţii direct slujirii sale, subliniind "că adevărata putere este slujirea şi că şi Papa pentru a exercita puterea trebuie să intre tot mai mult în acea slujire care îşi are apogeul său luminos pe Cruce"; şi Papa "trebuie să privească la slujirea umilă, concretă, bogată în credinţă, a sfântului Iosif şi asemenea lui să deschidă braţele pentru a păzi întregul Popor al lui Dumnezeu şi a primi cu afecţiune şi duioşie întreaga omenire, în special pe cei mai săraci, pe cei mai slabi, pe cei mai mici (...) pentru că «numai cine slujeşte cu iubire ştie să păzească!»".

Ecumenismul suferinţei şi al sângelui (2014/2015)

La 25 mai 2014, papa Francisc, la celebrarea ecumenică prilejuită de a 50-a aniversare a întâlnirii dintre Paul al VI-lea şi Atenagora, fiind prezent fratele Bartolomeu patriarh ecumenic, în bazilica Sfântului Mormânt (Ierusalim), a amintit: "Când creştinii din diferite confesiuni ajung să sufere împreună, unii alături de alţii, şi să-şi acorde ajutor unii altora cu caritate fraternă, se realizează un ecumenism al suferinţei, se realizează ecumenismului sângelui, care are o eficacitate deosebită nu numai pentru contextele în care el are lor, ci, în virtutea comuniunii sfinţilor, şi pentru toată Biserica". "Şi nu-i uităm, în rugăciunea noastră - a adăugat după aceea - pe atâţia bărbaţi şi femei care, în diferite părţi ale planetei, suferă din cauza războiului, a sărăciei, a foametei; precum şi pe numeroşii creştini persecutaţi datorită credinţei lor în Domnul Înviat. Cei care din ură faţă de credinţă îi ucid, îi persecută pe creştini, nu-i întreabă pe ei dacă sunt ortodocşi sau dacă sunt catolici: sunt creştini. Sângele creştini este acelaşi".

În acest moment trebuie amintit că tocmai conştiinţa ecumenismului suferinţei şi al sângelui va face posibilă după 21 de luni, împotriva oricărei aşteptări, îmbrăţişarea istorică de la Havana dintre papa Francisc şi patriarhul Kiril (12 februarie 2016). În acest document papa şi patriarhul scriu: "Ne închinăm în faţa martiriului celor care, cu preţul propriei vieţi, mărturisesc adevărul Evangheliei, preferând moartea în locul apostaziei de Cristos. Credem că aceşti martiri din timpul nostru, apartenenţi la diferite Biserici, dar uniţi de o suferinţă comună, sunt o garanţie a unităţii creştinilor. Vouă, care suferiţi pentru Cristos, se adresează cuvântul apostolului: «Iubiţilor... întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresaltă de bucurie şi la arătarea gloriei lui» (1Pt 4,12-13)".

Milostivirea - Isus: milostivirea lui Dumnezeu făcută om (2015/2016)

Cu convocarea Jubileului extraordinar al Milostivirii (11 aprilie 2015), papa Francisc a repus în centrul acţiunii pastorale a Bisericii ceea ce a spus după patru zile de la alegerea sa, la primul Angelus (17 martie 2013: "În aceste zile am putut să citesc o carte a unui cardinal - cardinalul Kasper, un teolog priceput, un bun teolog - despre milostivire. Şi mi-a făcut bine cartea aceea, dar să nu credeţi că fac publicitate cărţilor cardinalilor mei! Nu este aşa! Mi-a făcut foarte bine, foarte bine... Cardinalul Kasper spunea că a auzi milostivire, acest cuvânt schimbă totul. Este tot ce-i mai bun ce putem auzi: schimbă lumea. Un pic de milostivire face lumea mai puţin rece şi mai dreaptă. Avem nevoie să înţelegem această milostivire a lui Dumnezeu, pe acest Tată milostiv care are atâta răbdare... Să ne amintim de profetul Isaia, care afirmă că şi dacă păcatele noastre ar fi roşii ca purpura, iubirea lui Dumnezeu le va face albe ca zăpada. (...) Să nu uităm acest cuvânt: Dumnezeu nu încetează niciodată să ne ierte, niciodată! «Eh, părinte, care este problema?». Eh, problema este că noi încetăm, noi nu vrem, încetăm să cerem iertare. El nu încetează niciodată să ierte, dar noi, uneori, încetăm să cerem iertare. Să nu încetăm niciodată, să nu încetăm niciodată! El este Tatăl iubitor care iartă mereu, care are acea inimă de milostivire pentru noi toţi. Şi să învăţăm şi noi să fim milostivi faţă de toţi. Să invocăm mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, care a avut în braţele sale Milostivirea lui Dumnezeu făcută om".

Slujirea noastră este slujirea însoţirii

În aceste trei cuvinte, fiecare caracterizând, ca să spunem aşa, fiecare an din 2013 până astăzi, este mare parte din esenţa pontificatului. Aceste concepte, pe care papa Francisc adesea le-a propus ca avertismente şi ca îndemnuri, se pot percepe în corpul magisterial al papalităţii ca nişte constelaţii utile pentru navigare, pe care urmându-le s-au demarat sau s-au deschis sensibilităţi amorţite sau noi; discuţii, dezbateri şi confruntări care au dat substanţă şi formă unei adevărate opinii publice în cadrul Bisericii. A stimula şi a face mai responsabili oamenii de conducere şi din elitele ştiinţifico-culturale, de a da Bisericii o imagine şi un elan de dialog autentic cu lumea, de a pune în mişcare cu decizie şi curaj dinamica eclezială care părea paralizată de multiple asedii şi temeri: acestea sunt domeniile şi contextele în care cuvintele lui Bergoglio au dat până acum o zdruncinătură inedită, o opinie împotriva curentului.

Desigur, nu este totul făcut, dimpotrivă. Există încă la orizont reformele conducerii centrale a Bisericii şi o probabilă nouă constituţie apostolică. Multe reforme în desfăşurare - de la media la entităţi care se ocupă de finanţe şi economie trecând prin cea a Sinodului, pentru a le cita pe cele mai focalizate de presă - sunt abia la începuturi. Este probabil ca papa Francisc să surprindă în viitor cu alte noi propuneri în lumina Conciliului al II-lea din Vatican, pe care el însuşi îl percepe ca "o actualizare, o recitire a Evangheliei în perspectiva culturii contemporane" şi care "a produs o ireversibilă mişcare de reînnoire care vine din Evanghelie", motiv pentru care "acum, trebuie mers înainte" (3 martie 2015, Scrisoare către Universitatea Catolică Pontificală din Argentina).

Ni se pare că un sigiliu clar şi promiţător al acestor trei ani se poate citi în cuvintele papei Francisc în cursul Liturgiei penitenţiale din 4 martie: "Slujirea noastră este slujirea însoţirii, pentru ca întâlnirea cu Domnul să fie personală, intimă şi inima să se poată deschide cu sinceritate şi fără teamă Mântuitorului. Să nu uităm: numai Dumnezeu este cel care acţionează în fiecare persoană. În Evanghelie, El e cel care se opreşte şi întreabă despre orb; El este cel care porunceşte ca să-l aducă la El; El este cel care-l ascultă şi-l vindecă. Noi am fost aleşi - noi păstorii - pentru a trezi dorinţa convertirii, pentru a fi instrumente care facilitează întâlnirea, pentru a întinde mâna şi a dezlega, făcând vizibilă şi operantă milostivirea sa".

(După Vatican Insider, 7 martie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.